ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Cărtărescu, alt Arcimboldo, textual

Anamorfoza literară este o scriitură compusă dublu, text al unei oglindiri bizare de alte texte. Între opera nouă şi celelalte, reflectate deformat, se creează un circuit, tipic anamorfozelor, în genere, o reversibilitate. Ultima textură nu anulează refacerea celorlalte, ci le presupune. Levantul, de pildă, este un compus literar catoptric, bazat pe lirica românească de la origini până la autorul de faţă, inclusiv. Cărtărescu modifică, redimensionează „referinţele”, ceea ce conduce la un „corp” dublu. Textul său trăieşte din oglindirea deformatoare (prin parodie, citat, pastişă, aluzie) a stilurilor, operelor, fragmentelor vizate în această „epopee” livrescă pusă pe şotii, pe „iluzii” de tip scriptural, fără să anuleze autorii cvasicitaţi.

Levantul modifică formele poetice, de-a lungul şi de-a latul lor, tocmai pe linia ana-morphae-lor (textuale). Cărtărescu  ajunge  la catoptrică, una de proiecţie literară a „liricelor” noastre, pe care le exagerează, micşorează, le reconstituie, prin urmare, dintr-un nou unghi-viziune, pe fundalul Ţiganiadei, dar cu un alt fel de epic, unul scos din strâmbarea în propriul tom a referenţilor livreşti. Mecanismul este literar dar cu instrumente optice, un „poemation” comic, Bibliotecarul (căruia i se recunosc textele proiectate strâmb), alcătuit din „douăsprezece cântece” în oglinda textuală, „globul de cristal ce ne reflectă”(s.n).

Levantul devine, astfel, oglinda livrescă în care se zăresc, se ştiu, şi scrierile modificate, cele ,,originare”. Levantul trăieşte din textele reflectate diform în şi  de oglinda sferică. Forme poetice căzute în istorie literară, măcar pe porţiuni, sunt aduse într-un „compus”, parcă, după „capetele” lui Arcimboldo, op nou, în care mecanismul catoptric stă la vedere, cu instrumentele funcţionând anamorfotic (parodia, aluzia, citatul etc.) la suprafaţă. Aşa, textele prime se citesc dintr-un unghi nou, ironic, din care nu lipseşte, însă, tandreţea.

Cu Levantul Mircea Cărtărescu realizează una dintre cele mai reuşite anamorfoze literare, cu ajutorul acestei texturi înşelătoare, compusă din imaginile primelor texte în aşa fel oglindite modificat încât dau alt text, original. Corpul e rotund, şi la propriu, ,,glob de cristal” translucid prin care (se) vede; tomul însuşi se citează la capăt, în literalitatea sa sferică deformatoare. Reuşita lui Mircea Cărtărescu vine din aceeaşi figură predominantă, „peste formă”, ana-morphae textuală (anamorphose: Imagé déformée d’un objet donnée par un miroir courbe. Représentation, dessin volontairement distordu qui, vu sous un certain angle ou a un systeme optique, reprend son aspect véritable, Larousse, Dictionnaire, Noms comuns, Noms propres, 1995). Formule poetice recunoscute, mai ales din vârstele uzate, sau nu!? ale literaturii române, sunt ,,puse în abis”, de fapt în oglindă scripturală pe formula amuzant „epică” a lui Budai-Deleanu.

Cele ,,12 cântece” din Levantul arată ca douăsprezece ,,capete compuse”, creionate în stilul dublării arcimboldiene (a se vedea Anca Oroveanu, Magister ludi, Secolul XX, 248-250, 1981). Cărtărescu developează form(ul)e lirice într-o epopee eroi-comică, dar cu subiect scriptural, realizând nu atât un periplu al personajului cât al textelor, prin montajul de oglindiri/ literalităţi într-o epică pe loc, din dialoguri, discursuri, descrieri (cum sunt cele după „pasteluri” alecsandrine, evident caricate).

Fizio(g)nomia lirică a înaintaşilor este developată cu o plăcere verbală enormă, pe care până şi pasajele descriptive o au. Istoria lui Manoil se desfăşoară mai ales pe linia stilistică a baladescului nostru, din unghi profan, la care se adiţionează ex-o(n)ticul după Eminescu, Alecsandri, Bolintineanu etc. Levantul  reflectă înaintaşii din unghiuri bizare, ceea ce  creează o serie de modificări asupra textelor şi stilurilor de referinţă. Încă din primul cânt alătură ecouri din Eminescu baladescului de tip Alecsandri: ,,Fug periţi de groaza morţii, cu şalvarii la genunche/ pe când vine, vine oastea rumânească, ca o muche/ De hanger arzând în soare, ca şi colţi de leu turbat / Până-n zori plecă Balcanul capu-n faţa lui Carpat”.

Levantul e conceput ca o ,,kaghemusha” la Ţiganiada; ,,papirul” cuprinde sfaturi în privinţa ,,actantului valid”, nu altul decât instrument(ist)ul anamorfotic al scrierii: ,,într-un glob de halima”. Textul, în ansamblu, reflectă texte şi iar texte, inclusiv cel care se produce, drumul din Ţiganiada fiind aici unul literar. Astfel, cel de-al doilea cânt începe cu tonul avântat al eroicelor eminesciene, dar alte şi alte pasaje pun în unghi ironic scriituri  şi viziuni, de la un Alecu Russo la Alecsandri, de la scenariile de ,,legendă” ale lui Bolintineanu la Ion Barbu. În ciuda ludicului, volumul, aşa compus din aluzii şi texte-bucăţi, din stiluri (uzate) şi viziuni ero(t)ice la fel, rămâne graţios tocmai prin tehnica acestei catoptrici înşelătoare dinăuntrul şi dinafara texturii, după cum Manoil vede lumea (lirica) prin ,,luneta grea ca plumbul de lentilele bombate”, prin ,,ochean” sau alte instrumente modificatoare. Toată maşinăria, vizată de autor ca scriere la vedere, ţine de catoptrica deformărilor scripturale.

Mircea Cărtărescu foloseşte, de exemplu, instrumentul optic, ,,greu lunet”, pentru o intrigă de Balcan. Pe baza montajului de asemenea ,,sosii” stilistice Levantul are altă viaţă/ corp distinct. O simplă întâlnire a lui Manoil pe mare cu piraţii e prilej pentru punerea în dificultate a speciilor lirice consumate în literatura română (satire, epistole, meditaţii, descrieri, elegii…). Dar ,,făpturile dă hârtie” ale acestei epopei au existenţă, sunt şi ficţiuni şi reale, Sărmanul Dionis de aici spunându-şi ,,cugetările” sale.

Luarea la propriu, literalitatea au efect de/formator: ,,Căci cel ochiu ce o clipă în poema-mi se ivi/ Al lui Dumnezeu nu fuse, ci al meu, care luci/ Uitătură indiscretă între pagine de op,/ Cum priveşte biologul goangele la microscop”. Instrumentele conduc la texte strâmbate, explicitându-se chiar asemănarea cu ,,bestiarul” cercetat de J. Baltrušaitis: ,,Iar pre ţărmure, minune: Bolovanii străvezii/ Sunt ciopliţi în chip de hurii, de satiri sau fudulii,/ De pitici, de lupi de steclă care adunaţi în haiti-s,/ Gryli şi troli şi alte hojme ce găseşti în Baltrušaitis”. Laboratorul de Ev Mediu, plin de mecanisme deformatoare, este unul poeticesc. Instrumentaţia sa funcţionează întru iluzii „optice”: ,,Alt mehanic cu lăboaie de paing înşfacă iute/ Un pirat ce să holbase prea aproape dă volute/  Şi-l bagă-ntr-o chilie cu o poartă dă oţel: (…) O mahină ce de zumzet, mitutea cât un canari,/ Zbura-n aer la un stânjen şi prindea muşte din zbor,/ Le băga sub coade pamblici, le lăsa în voia lor;/ Una scurtă şi-ndesată cu o perie freca/ Stânca tare de subt dânsa, până când să străvedea/ Pân’ grosimea Terii alte continenturi, Antipozii/ Cu oraşe răsturnate, unde umblă ca nărozii/ Oamenii cu gaibe-ntoarse şi cu capul tot în jos / De să uită pre supt fuste ale sexului frumos/ Deocheat rânjind piraţii: aferim invenţiune!”. Poziţionarea instrumentului contribuie la crearea de proiecţii ciudate scriptural: ,,Pune mâna pă lunetul cu holbare-n cap, de geam,/ Şi cu unic ochi să uită la corăbii. Dar le vede/ Răsturnate. Să mai uită înc-odat. Nu-i vine-a crede,/ Neştiind el pe ce parte să se uite pân lunet./ Cad de pă catarg matrozii în a apelor sipet,/ Vin cu capu-n gios în mare…”. Evenimentul marin din cântul al cincilea, de pildă, este construit prin unghiul unei oglinzi incendiare: ,,Nici nu să-nălţase bine oul mare cât o chită/ Că ostrovul Hosna curse ca o steclă ce-i topită/ Sfârâind în marea verde, dispăru cu tot cu mahini”(s.n.).

Chiar visul creatorului joacă rolul reflexiei pentru ,,naraţiuni, descrieri, personaje”, toate ironizate, cum este idila cu ecouri anacreontice (cu iz coşbucian): ,,De ce nu m-am mai ras în cap?/ De ce sunt negru ca harap/ Şi plângu, şi plângu?/ E că nu poci să îţi vorbesc,/ Că de te văz mă poticnesc/ Nătângu, nătângu!”. Un motiv melodramatic, lacrima, în lirica „primilor poeţi”, prin luare la propriu, e transformă în instrument catoptric, perspectiva incetinită de tipar anamorfotic având urmări cunoscute: ,,Este-o lacrimă din ochiul chinuitei de amoriu;/ Să focalizăm pre dânsa şi cu încetinitoriul/ Să o urmărim cum curge pă obraz pă lângă nas/ Şi cum scânteindă pică între apele de stras./ Stop imagine! Gros-planuri până sfera ce clipeşte/ Între cer şi între mare s-umflă, se curbează, creşte/ Până împle tot ecranul şi atuncea poţi zări/ O imagine într-însa…”. Cărtărescu însuşi punctează deformarea textelor cuprinse, răsfrânte, renăscute, înglobate noii texturi: ,,Căci sunt lumile cu astre, cu planeţi, cu aurori/ Oglindirea pă perete a globului nepieritor./ Lumi în lumi telescopate din mărunturi în înalturi”. Unghiul de reflexie, cel dinăuntrul sferei textuale, devine cheia ,,ilusiei”; tonul e de meditaţie eminesciană: ,,Au ce este pentru mine vacul ista? Punt ridicol/ Ce abea să reflectează în cristal, în ombilicul/ Kosmosului” (s.n.). Globul de cristal, prin concavitate, transpune imagini gigantizate. Manoil ajunge uriaş, din interior, pentru ca, după modificări, să revină ,,iarăşi cum îl ştim”. Gigantizarea, trupul-univers al eroului, zborul ,,uranic”, şi celelalte, trimit, ironic, la Eminescu. Pentru descrierea vidului cosmic sunt folosite grotesc opusele, iarăşi în tonalitate eminesciană: ,,Pere limitele lumii îndărăt în două clipe,/ Loc şi vreme bălmăjite-s ca în gure de copii/ Nefiinţă şi fiinţă-s râncede glosolalii/ Bălăcite, luate-n peptul notătorului pân sine./ Să-mpăcău bune şi rele, întunerec şi lumine/ Şi totuna e mic, mare, nesfârşit şi mărginit…”.  

Textele, deplasate şi deformate, înstrăinate, capătă acum alt sens. Levantul întreţine o relaţie vie cu aceste „referinţe” pe care le combină, dar mai ales le descompune. Sigur că între un fragment eminescian şi „reflexia” lui deviată se creează o reversibilitate clară pentru un lector cât de cât avizat. Levantul se prezintă, astfel, ca text dublu, ca o facere comică; în locul oului cosmogonic apare oglinda sferică literală, cu autorul îngloba(n)t: ,,Dar şi el într-o beşică de săpun s-au prefăcut/ Ce s-apropie de mutul Manoil, întreţesut/ Cu bulboane de lumină roşie. Manole-atinge/ Cu un deget ca de peatră umeda, sclipinda minge/ Care are peisajul desenat în semilună/ Pe o margine de tremur; ca un clopoţel răsună/ Bila însă nu să sparge: ci-l coprinde pe eon/ Şi cu el să-nalţă-n aer: stă ca puiul viu în ou./ Manoil privea pân coaja străvezie-un peisagiu/ Ce cuprinde într-olaltă fandacsie şi miragiu”. Prin unghiul narativ implicat se proiectează o reflectare comică a textelor „prime”.

Aşa, romanţa eminesciană intră cu toată recuzita romantică în criză: ,,Oh, grăieşte-ne statuă cu ochi negri şi cuminţi!/ Prinse viaţă-al poeziei şi al nopţii dulce prinţ:/ «De ce din umbra-mi ai fugit?/ De ce n-auzi chemarea-mi?/ În crângul vechi şi liniştit/ Să vii o clipă baremi (…)»”. Călin… alunecă într-un lexic şi o viziune argheziene [,,Tu îţi făcuseşi din mine un schit/ Săpat în hoitul meu, Părinte (...)”]. Mai intervin: „arta poetică” barbiană (,,Ci grăieşte reci silabe coralii,/ Pe când eu zornesc … şi îngân: pa, vu, ga, di”), peisajul bacovian, panismul după Blaga. Pe formula Anton Pann aflăm un personaj nastratinesc, dar tuşat eminescian. Accente de baladă populară (!) antiotomană sunt muiate arghezian, cu personaje ipostaziate „eroic”(!) după Alecsandri. Ş.a.m.d.

Asemenea „referinţe”-text sunt multe şi intersectate. ,,Storyul” lui Zotalis este proiectat ironic, pe dihotomia împărat versus proletar. Incitantă se arată călătoria absurdă după Ţiganiada cu traseul barbianului Nastratin. ,,Balcanul” de Giurgiu va fi văzut din balon (unde este Chiriţa?!), vehiculul însuşi devine instrument catoptric prin care sunt desfăşurate imagini iluzorii: ,,Manoil văzu-n lunetă că tot târgul e spuzit/ Dă guri roşii cu dinţi putrezi şi dă ochi holbaţi ca cepe,/ Vrând pân care mehanismu stă beşica a pricepe / Atârnată-n bagdadie, punând soarele-n eclips…” (s.n.). Manevrarea instrumentului, ,,manivelele”, se dovedeşte a fi textuală. Se aşază ca pentru fotografiere ,,mehanismul… / Pă un trepied”, pentru a se prelua din oglindă ,,balonul”, de fapt capitolul zborului cu ,,beşica”. Imaginile sunt proiecţii deformate, după „cunoscute” eminesciene : ,,Dodată din lentil o rază vâscă/ Decupă din epopee bucăţica cu balonul/ Ca p-o poză-n patru colţuri. Preţ de-o clipă în cotlonul/ Deschis astfel în «Levantul» apărui chiar eu, bătând/ La maşină cântul nouă, chip prelung, obraz plăpând/ Ochi ce obsedaţi de sine doar pe sine se întort./ Dară Leonidas coase gaura c-un fir de tort,/ … / A rămas ceva din astă nălucire mă întrebi?”. Autorul, poziţionat în centrul ,,beşicăi”, şi din perspectivă încetinită (,,încet-încet”), creează, peste textul-referinţă, prin urmare, propria scriitură, ana-morphae.

Cărtărescu îşi prezintă instrumentaţia, unghiul adecvat unui „cap compus” în acest fel: ,,Toate în anamorfoze stranii se răsfrâng în bilă/ Şi apoi se inversează-n a eonului pupilă,/ Pe retină pune fire de culori ca pe gherghef/ Şi lichide colorate curg pân nervii de sidef/ Pân ajung prin centrul optic, unde să combină straniu/ Şi apoi să proiectează pă peretele de craniu /… / Şade-un singur spectatoriu ce se zbate strâns în faşă, / Paralitic doar privire…/ Are-un singur ochiu-n frunte şi aripe-n subţiori./ Este ţestul…”(s.n.). Doar că ceea ce este reflectat strâmb, datorită mecanismului liric, ficţional şi concret totodată, devine tot text.

Personajele, evenimentele, obiectele, scrisul sunt realităţi, decupate ca iluzii de ,,optică”: ,,Manoile, …eşti vis ca toate (de la viaţa ca vis – Eminescu la textul ca iluzie – Cărtărescu – n.n.) … eşti numai personagiu dă hârtie şi dă gol”. Sursele revoltei personajului nu-s uitate (Unamuno, Pirandello, Borges), cugetările geniului, călătoria galactică apar cu toate micşorate (hibrida vestimentaţie, vocabule familiare…): ,,Îmbrăcat sunt cam subţire: doar cu blugii bleumarin/ Şi un plovăr care dunge albe pă fond mov lăţeşte./ Dar la foc dă vreascuri putrezi încălzesc a mele deşte”. ,,Eul proiectat telescopic” (Ion Pop), nu este decât unul multiplicat din iluzii optic-textuale. Chiar epicul se ţine de poetici  în astă comedie a literaturii, nu întâmplător o Ţiganiadă, dar de forme lirice româneşti. Periplul este, prin urmare, unul deformat. În ,,globul de cristal” se autogenerează un text care oglindeşte cu bizarerii o adevărată ,,istoriografie” lirică. Totuşi, stilurile, viziunile înaintaşilor au o a doua viaţă cu aceste proiecţii. Textele dintâi rămân la locul lor, în istoria lor, dar au şi asemenea viaţă de forme, modificate. În comparaţie cu Ţiganiada nonsensul e aruncat asupra ,,iluziei” textuale, născute cu/ din celelalte. În mintea Dumnealui, „efendi narator”.

În plus, apare o nouă epopee cu 12 „capete”, văzute dintr-un unghi, o perspectivă care le mai modifică odată. Şi aşa la nesfârşit. Vorba lui Cărtărescu: ,,Iar foile imense/ Ale ăstei ciudăţenii, macramé cu aţe duse,/ Ce acum o ţii în mânuri, se dădură înapoi/ Zeci de stânjeni, în grosime, avea ele pentru noi./ Care doară ca gângănii într-o lume dă papir/ Vieţuim purtaţi de-a valma de-al Istoriei delir,/ Cărţi în cărţi şi vise-n vis, lumi în lumi, telescopate…” .

Unitatea stilistică vine nu din asamblarea poeticilor ,,narate” ci din modificarea continuă a lor. Din unghiul optic bizar devenit chiar text. Altul. Cărtărescu aduce martori „tehnologi ai fantasiei şi mehanici ai visării…”, semenii săi. Personaje, obiecte, peisaje sunt privite chiar în concavitatea oglinzii textuale, ,,globul dulcii poezii”, dătătoare de ,,ilusie”. Evenimentele au loc tot într-un spaţiu catoptric. Astfel, în ,,salonul cu oglinzi” are loc sfatul (să ne amintim Ţiganiada), convertit în ospăţ, caricaturizat ca şi luptătorii: ,,trup de oaste fistichie./ Unii, nehaliţi de zile, se azvârlă pre ospăţ,/ Lipăind din farfurie condeiate cu răsfăţ,/ Or rupând din purceluşul de pă tava cu lămui;/ Alţii ochii îi roteşte după sânuri de statui”. Ecourile eminesciene sunt la vedere: ,,Când peniţa moi în purpur să scriu florile de crin,/ Nu ştiu cum, dară să strânge al meu duh în al meu pept / Mâna-mi tremură pă filă/ Parc-ascult şi parc-aştept/ Cineva să-mi plimbe peana peste filă de la sine,/ Singure ca să scrie buchiile levantine”. Levantul însuşi are o „anexă” care-l deformează, ,,variantă” pentru cântul al unsprezecelea. Finalul, proiectat după tiparul unei drame istorice, pare o bufonadă scripturală. Când eroul trage spre ,,pieptul lui Vodă” se rostogoleşte din instrumentul jucărie chiar ,,bila ridicolă”, nu alta decât poemul.

Cărtărescu îşi construieşte propriul text ca pe un ,,glob”, oglindă anamorfotică, deci. Iluziile optice date de ,,bila de cristal” sunt explicite: ,,globul palid ce reflectă-n ape grele/ Deformatele ferestre, draperiile rebele”. Întreaga epopee este oglindă ,,sidefie”, maşina de scris instrument anamorfotic: ,,Atomii mahinei creşte ca cât stelele dă mari./ Este însuşi universul în de care locuim/ Un alt univers mai mare, gigantescul Elohim,/ Cu degeţi schinteietoare dă comeţi şi supernove,/ Bate la maşina asta transfinite, şuie slove”.

Levantul funcţionează ca lume catoptrică, „glob” reflectând dinăuntru alte texte, dar şi pe sine, totul fixat ca ,,ilusie” scripturală, ,,carte mult ciudată” (s. n.), cum spune personajul alter, Manole.

Viorica RĂDUŢĂ

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala