ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Claudia Voiculescu - Caracostea şi Eminescu

Studiul meu – compus mai degrabă sub zodia poeziei – porneşte de la impresia pe care mi-am făcut-o asupra rolului şi locului operei lui Eminescu în întreaga operă a lui D.Caracostea. Întâi, o minimă statistică asupra operei de o viaţă a savantului, acest “de o viaţă” fiind un fel de a spune,pentrucă ultimii şaptesprezece ani, adică între 1948 –când a fost scos din învăţământ şi de la Academie şi a fost arestat – şi 1964  -când s-a stins – adică exact anii patriarhului şi ai înţeleptului, aceşti ultimi şaptesprezece ani au fost şi sunt o pierdere ireparabilă pentru cultura umanităţii.

Doi: pentru cultura umanităţii, D. Caracostea fiind lăsat de Dumnezeu ca un ilustru reprezentant al spiritualităţii.

Nu este în programul acestui studiu bibliografia Caracostea, dar afirmaţia de mai sus – cea despre reprezentantul spiritualităţii – tot trebuie puţin motivată.

Cel ce se năştea la 10 martie 1879 la Slatina şi se şcolea, iniţial, pe aceste meleaguri, avea să se răsnească de lumea obişnuită şi să apuce drumurile Vienei, făcând “via Bucureşti”.Pentrucă, după o facultate de litere şi filosofie cu Maiorescu în capitala României, Caracostea avea să plece în capitala Imperiului austriac, la Viena, unde se întâlneau şi se înnodau, poate mai fericit decât în oricare altă metropolă, corzile sensibile ale artei – apropo de Viena ca centru al lumii muzicale. Si apoi,hazard ori predestinare să fi fost ca el, Caracostea, cel care avea să fie cel mai fericit exeget eminescian, să facă, precum Eminescu, înainte cu 40 de ani, primul pas la Viena?

Imi rezervasem câteva date statistice asupra locului lui Eminescu în opera lui Caracostea dar am simţit o nevoie acută să observ cum Caracostea s-a desprins de pe uliţa copilăriei lui şi a apucat-o pe magistralele însorite ale celor aleşi – desprinderea aceasta fiind hotărâtoare în împlinirea unui destin creator.

Din cele 66 de fişe bibliografice – câte erau cu puţin timp în urmă în Biblioteca Academiei Române – o treime privesc relaţia cercetătorului cu literatura tradiţională, o altă treime cu istoria şi filosofia limbii şi literaturii moderne şi, în sfârşit, prima şi nu ultima treime, cu simbolurile şi cu arta cuvântului la Eminescu.

Intre 1926 şi 1943, D.Caracostea elabora şi publica toate lucrările sale cu privire la Eminescu: “Două basme necunoscute din izvoarele lui Eminescu”, Bucureşti,1926,47 pag.;”Izvoarele poemei Luceafărul”,Bucureşti,1926,36 pag.; “Personalitatea lui Eminescu”, Bucureşti,1926,80 pag.; “Opera lui Eminescu”, curs universitar 1931/1932, Buc.1932, 686 pag.; “Arta versificaţiei la Eminescu”, Buc.1937, 28 pag.; “Arta cuvântului la Eminescu, Buc.,1938, HL+418 pag.; “Simbolurile lui Eminescu”, Buc,,1939, 18 pag.; “Creativitatea eminesciană”, Buc. 1942, 28 pag.; “Cum se diriguia Eminescu”, Buc.,1942, 34 pag.; “Creativitatea eminesciană”, Buc., 1943, 303 pag.

Trecerea în revistă a lucrărilor asupra lui Eminescu ne relevează, deopotrivă, fapte de istorie şi filosofie şi priorităţi în exegeza eminesciană. Intâi că, în afară de Mihail Dragomirescu, care publicase “Critica ştiinţifică şi Eminescu”, Caracostea îi precede pe Tudor Vianu, cu “Poezia lui Eminescu’, Buc.,1930, şi pe G. Călinescu, cu  “Viaţa lui Mihai Eminescu”,1932, şi “Opera lui Eminescu”,1934-1936.

In al doilea rând, că D.Caracostea este, de departe, un exeget modern şi solid.

Spre deosebire de critica bazată pe intuiţie şi exprimată metaforic, Caracostea introduce rigoarea ştiiţifică. Elev strălucit  al lui Maiorescu la Bucureşti, şi al lui Wilhelm Mazer+Lubke, la Viena, cu care şi-a luat doctoratul în filologie romanică, Caracostea a intrat în cercetarea fenomenului literar, deopotrivă dinspre filosofia artei cuvântului, respectiv dinspre estetică şi dinspre lingvistică. Conştient că forma este o chestiune de fond în creaţia literară, Caracostea a urmărit atât mijloacele artistice cât şi cele stilistice. Cine îşi aminteşte de lucrările lui Caracostea:”Arta cuvântului la Eminescu”(1938) şi “Simbolurile la Eminescu”(1939), îşi aduce aminte de magistrala analiză, spre exemplu, de “Simbolul suprem în Luceafărul” şi de simbolul voievodului erou şi de simbolul eroului creator din a doua lucrare.

 Si pentru a ne apropia şi mai mult de textele lui D.Caracostea, vom enunţa evenimentul care avea să aibă loc în 1939 – 50 de ani de la moartea lui Eminescu. Proaspăt ales academician(1938), Caracostea a fost desemnat de Academia Română să conducă un comitet de organizare  a semicentenarului morţii poetului şi să elaboreze programul respectiv. Drept pentru care anii 1937-1939 au fost cei de efervescenţă în evoluţia eminescologică. In acest timp şi, bineînţeles, sub impulsul înaltului forum –Academia – apar unele lucrări exegetice de anvergură. In programul elaborat şi prezentat de Caracostea plenului Academiei, în anul 1938, sunt prevăzute:publicarea unei ediţii critice însoţită de variante, a “Scrisorilor” şi a “Luceafărului”; organizarea unui  muzeu Eminescu” la Ipoteşti; o bibliografie completă a operei; o expoziţie a manuscriselor şi, timp de un an de zile, să se desfăşoare un serial de conferinţe la Academie.Initiaţiva Academiei şi referatul lui D. Caracostea au avut ecou în rândul cercetătorilor lui Eminescu iar eminescologia s-a îmbogăţit cu opere ori cu început de opere, precum cele ale lui Călinescu, Perpessicius, Murăraşu şi, bineînţeles,cele ale lui Caracostea cu acele valoroase”Arta cuvântului la Eminescu” şi “Simbolul la Eminescu” – cea din urmă fiind comunicarea comemorativă rostită de Caracostea în şedinţa solemnă din 16 iunie 1939, a Academiei Române, în prezenţa şi sub preşedinţia regelui Carol al II-lea. 

“Pentru contemplarea creaţiunii lui Eminescu –îşi începea Caracostea expunerea – calea cea mai dreaptă este evocarea trăită a acelor imagini centrale, care sunt simbolurile lui.Iată de ce, azi, când augustul nostru suveran,elita intelectuală şi întreaga obşte românească suntem întruniţi în acelaşi cuget de pioasă reculegere pentru comemorarea

a jumătate de veac de la adormirea poetului, se cuvine să actualizăm şi, pe cât se poate, să dezvăluim semnificaţia simbolurilor eminesciene”.

In finalul acestei solemnităţi academice, D. Caracostea vorbea oracular:”Preamărind amintirea lui, Academia Română preamăreşte semnificaţia cea mai înaltă a scriitorului /…/ Cum într-o celebră pânză a lui Rembrandt,se ridică Moise în toată vigoarea,înălţând deasupra capului matur tabla de legi, tot astfel, deasupra generaţiilor, se ridică din jertfa lui Eminescu poruncile veşnice ale scrisului românesc.

Cea dintâi poruncă din crezul generaţiilor este: rădăcinează-te adânc în sufletul neamului tău.Si pentrucă bunurile sufleteşti supreme trăiesc pentru voi  în această minunată faţă a vieţii care este limba românească, cultul, înnobilarea şi desăvârşirea ei să rămâie nestrămutatul vostru cuget./…/…, ceea ce-mi susţine credinţa în destinele viitoare ale poeziei neamului meu, şi prin aceasta a întregii lui culturi, eşti tu,limpede ca cerul /…/şi bogată ca pământul pe care trăim, sfântă limbă românească!

Dumnezeu când îţi dă ţie, celui vremelnic, harul unei firi alese creează posibilitatea unui destin căruia trebuie să-i rămâi credincios.Nimic nu caracterizează mai mult decăt conştiinţa despre propria menire,felul cum ştii să te identifici cu imperativele destinului pentru care te simţi creat.

  Al treilea stâlp de credinţă: păzeşte-te de primejdia originalităţii cu orice preţ a celui care crede că poate fi o glorie să devii neom prin singularizare. Numai viziunea totală şi adâncă a lumii te poate înălţa pe marile piedestaluri. Cuvintele obşte şi obştesc, în care au crezut înaintaşii şi care azi par învechite, sunt mai presus de modă.

/…………………………………………………………………………………../

  Pe marmora acestor stâlpi se va înălţa cupola vârstei de aur a literaturii româneşti.’

  Am redat întocmai citatele pentru a nu colporta în vreun fel, măreţia verticalităţii lor.

  Tulburată de frumuseţea acestor fraze solemne,ar fi trebuit să mă opresc aici. Voi continua totuşi,pentru că e prea ispititoare problematica din “Arta cuvântului la  Eminescu”. Volumul, reeditat în colecţia “Eminesciana” de la Ed. Junimea, în anul 1980,prezintă capodopera, între lucrările de eminescologie ale lui D.Caracostea.Cartea e amplă  – are 485 de pagini – şi e împărţită în 13 capitole. Ne vom referi, pe scurt, la ultimul, intitulat “Simbolul suprem” şi privind în întregime poemul “Luceafărul”. Acesta, la rândul său, e structurat în şapte părţi: “Uvertura”, “Conflictul”, “Idila”, “Inefabilul”, “Cupola centrală”, “Absolutul eroticii”şi “Liberarea”.

 Penultimul segment – Absolutul erotic – aduce în prim plan contrastul dintre absolutul eroic al primei părţi a poemului şi absolutul erotic al ultimei părţi.Demersul lui Caracostea este absolut, fără precedent şi fără descendenţi,e unic. El observă cum Eminescu este un maestru într-o perfectă cunoştinţă de cauză, când pentru prima parte a poemului construieşte un spaţiu estetic cu care să intre în rezonanţă ritmica de sentiment din a doua parte. In spaţiul astfel organizat sună absolutul fericirii omeneşti împărtăşite:

O, lasă-mi capul meu pe sân

 Iubito, să se culce

 Sub raza ochiului senin

Si negrăit de dulce.

Cu farmecul luminii reci

Gândirile străbate-mi,

Revarsă linişte de veci

Pe noaptea mea de patemi

 Si deasupra mea rămăi

 Durerea mea de-o curmă

 Căci eşti iubirea mea d”intăi

  Si visul meu din urmă

Se cerea anume, în acest moment al poemei, o adâncă vibraţie a motivului iubirii pământeşti fericite, o temă lirică încununând tot absolutul pământesc.

 Poetul are în vedere ,însă, incompatibilitatea celor două lumi – lumea Cătălinilor şi a Cătălinelor, deoparte, şi cea a Demiurgului, de alta.Compoziţional şi expresiv, Eminescu avea nevoie – scrie Caracostea – de un moment de trecere de la absolutul idilic laabsolutul simbolului. De aici strofa:

Ea,îmbătată de amor,

Ridică ochii, vede

Luceafărul,şi-ncetişor

Dorinţele-i  încrede

 Ne oprim desigur, nu fără regretul de a nu desprinde, nu atât măiestria Poetului, care nu mai are demult nevoie de demonstraţii, cât marea măiestrie a lui D.Caracostea de a demonta mecanismele filosofice, lingvistice, acustice şi estetice în structuri absolute. Demersul lui Caracostea cade, parcă, din structuri universale hotărâte odată pentru totdeauna,undeva în spaţii astrale. Caracostea e uimitor. Până azi el nu are niciun rival în materie de Eminescu.

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala