ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Doina Cernica - Un Crăciun fără sfârşit

În 1966, liceancă fiind, am descoperit într-un ziar vestea predării limbii române la Universitatea din Strasbourg. Am trimis atunci o scrisoare conducerii ei, rugând-o să mă ajute să intru în legătură cu unul din studenţii de la română, în speranţa înfiripării unei corespondenţe care să ne ajute pe fiecare în perfecţionarea studiului limbii celuilalt. Mi-a răspuns o tânără, Marie-Joëlle Horst, încântată să ia legătura cu o româncă din Bucovina minunatelor aduceri aminte ale profesorului ei Octavian Nandriş. Prietenia aceasta şi interesul pentru franceză şi română au avut, direct sau indirect, mai multe urmări. Între acestea, eu am fost singura din fostul raion Câmpulung Moldovenesc care mi-am susţinut bacalaureatul în franceză şi am devenit pe viaţă interesată de limbile romanice, iar Marie-Joëlle Horst şi-a schimbat prin căsătorie numele, devenind Marie-Joëlle Dumitresco. Tot atunci am primit de la ea o ilustrată aparte, extraordinar de deosebită raportată la perioada aceea a României, cu o imagine a stâlpului cu îngeri din Catedrala Notre-Dame din Strasbourg. Am fost atât de fermecată de ea, încât a călătorit permanent cu mine în diversele oraşe în care am locuit şi tot împreună am înaintat în ani. Dar iată că după peste patru decenii, a dispărut dintr-odată, uitată poate într-o carte, rătăcită în vreun album. Am căutat-o o vreme cu îndârjirea cu care ne agăţăm de câte un simbol al tinereţii. În clipa în care am renunţat, am ştiut că a fost un semn. O lună mai târziu, în septembrie, urcam într-un autocar cu destinaţia Strasbourg.

Se înserase de-acum, când m-am instalat în locuinţa caldă şi primitoare a universitarei sucevence Gina Puică, lectorul nostru de limba română la Universitatea din Strasbourg. Dar în loc să fiu copleşită dintr-odată de toată oboseala drumului, am simţit un impuls irepresibil: să mă mişc, să mă plimb, să văd. Am coborât, am făcut doar un colţ de stradă şi împrejurul nostru au început să vâjâie, întâi ca nişte cărăbuşi de mai, apoi cât nişte ciori, o mulţime de vrăjitoare pe mături. Am făcut ochii mari,  Gina a înălţat uşor din umeri şi a surâs: Vrăjitoarele din Alsacia sunt bune! După ce aripa uneia, mai mare decât toate, mi-a atins tâmpla, am întors capul  spre dreapta, urmărindu-i câteva clipe zborul fosforescent. Apoi,  m-am întors spre stânga, şi-atunci am înţeles ce înseamnă o  respiraţie tăiată. În noapte, mai întunecată decât ea, cu vagi reflexe roşietice stătea parcă dinainte de timp, masivă şi imaterială, lângă noi, dar venind din cer, Catedrala. În aceeaşi măsură în care o priveam mi-o şi închipuiam, o simţeam fără s-o ating, piatră gânditoare, conştientă de splendoarea sa. Ca în transă, încercând cumva să o cuprind, am început să o înconjur. Ne-am pierdut pe stradele luminate de flori, de vitrine, de terase pline de oameni, însufleţiţi de propriile cuvinte, de bucuria celuilalt, de aroma vinului, de tăria cafelei, descoperind-o când în capătul lor, când deasupra, fără să o pierdem şi fără să ajungem de unde plecasem, până la uluitoarea senzaţie  că, de fapt, nu eu, nu noi, ci ea, Catedrala, ne urmărea. Chiar şi mai târziu, aproape de miezul nopţii, la una din măsuţele care ocupau o palmă de trotuar, destul de departe, în Mica Franţă, cu câte un pahar  cu gewurtzraminer dulce în faţă, pahare cu piciorul verde, tipic alsaciene, îi simţeam prezenţa în ceafă, în spate. Aproape.

Nu ştiu dacă a doua zi m-am supus unui ritual al dimineţii cu încredere în puterea ei de  a limpezi şi de a ordona lucrurile sau unuia al locului, care dă prioritate absolută splendorii, dar asta am făcut înainte de toate: am început urcuşul celor 330 de trepte spre platforma Catedralei, punctul din care lui Goethe, fost student la Strasbourg, îi plăcea să admire apusul soarelui. Fiecare pas înainte era un pas în văzduh şi în Ţara Minunilor deopotrivă, întâmpinată aici de imaginea sculptată a unei alegorii, dincolo de dantela minerală a unui detaliu arhitectonic, de o turlă ca un brad de Crăciun, cu ghirlande încremenite cu veacuri înainte de înfiriparea sărbătorii, de porţiuni învelite în plasa fină a schelelor, de imaginea secvenţială a oraşului, până la cea de ansamblu de sus. Mă aflam în partea finală, deja celestă a lumii? Nu, era doar o iluzie optică, fleşa, partea cea mai zveltă, mesajul palpabil, săgeata îndreptată spre azur de meşterii-artişti, dubla şi depăşea cei 66 de metri străbătuţi până acum. Suficienţi totuşi, asemenea  distanţei ideale pentru privitul unei picturi, pentru ca harta oraşului să  capete substanţă şi relief. Inima Strasbourgului, dacă naşterea începe cu inima, este înconjurată de braţele unui afluent al Rhinului, Ill,  care delimitează pe această insuliţă, patrimoniu UNESCO, cele mai vechi frumuseţi ale aşezării: Catedrala, Podurile Acoperite, Casa  Kammerzell, Farmacia Cerbului (cea mai veche din Franţa!) şi alte superbe edificii  din secolele 16-17 cu grinzi aparente, ŕ colombage, Palatul Rohan, elegantele hoteluri din veacul al 18-lea. Dincolo de ţărmurile râului, aceeaşi desfăşurare voluptoasă a trecutului, acelaşi orgoliu al conservării ca atare sau prin construcţii noi în spiritul lui, dar şi, egală în măreţie, replica epatantă a contemporaneităţii cu palatele sale: Palatul Europei, al Parlamentului European, Palatul Drepturilor Omului, triplu simbol al credinţei bătrânului continent în forţa  schimbării. Mai există desigur şi uimitoare îngemănări. De pildă, carcasa argintie în care a fost învelită acum doi ani gara oraşului, clădire datând din 1883, şi care la o primă vedere, diurnă, o alătură, cu aerul ei de farfurie zburătoare Muzeului de Artă Modernă şi Contemporană, Hotelului Departamentului şi altor edificii moderne, pentru ca noaptea să devină perfect transparentă şi arate privirii construcţia  de peste un secol.

Oraş în care, cum spunea Le Corbusier, ,,ochiul nu se plictiseşte niciodată”,  fremătând permanent de turişti, Strasbourgul îţi pune la dispoziţie cele mai încântătoare mijloace pentru a fi vizitat. Am preferat una din ambarcaţiunile de pe Ill şi canalul Marnei la Rin, cu acelaşi nume ca o  pictură căutată de toţi cei care ajung aici, ,,Frumoasa Strasburgheză” de Nicolas de Largilličre,  însă la fel de atrăgătoare sunt şi minitramvaiele şi tramvaiele, suple, comode, silenţioase. Dar cum mai mult decât toate, îmi plac aripile poveştii, pe aceasta am ales-o întârziind într-o zi sub borul  uriaş  (700 mp!) de sticlă al rotondei  din Piaţa Omului de Fier. În armură, însemn al unei farmacii din secolul 17, el făcea să sune clopotul care îi aduna în faţa Catedralei pe membrii corporaţiilor aşezării, înarmaţi din cap până în picioare şi gata să-şi dea viaţa în luptă cu duşmanii ei. Dar dacă Omul de Fier umple zona de oşteni-orăşeni, romanticul, vizionarul Gutenberg al sculptorului David d`Angers o înzăpezeşte cu troiene de cărţi. Şi nu întâmplător aceiaşi orăşeni, în ţinuta festivă a breslelor lor, i-au dat onorul la dezvelirea statuii, în 1845. Tânărul care a conceput principiul tipăririi cu ajutorul caracterelor mobile, prin grija căruia în 1455 aici apărea prima biblie astfel tipărită, a destinat oraşul, graţie invenţiei sale, unor lungi secole, 15 şi 16, de bogăţie şi prosperitate, transformându-l într-o adevărată Capitală a Cărţii. A cărţii purtătoare a ideilor Reformei, a cărţii minunat ilustrate de artişti vestiţi. În această piaţă am revenit cel mai des, fascinată de personalitatea lui Gutenberg, fermecată de înscrisul de pe fila deschisă pentru viitorime, ,,Şi s-a făcut lumină!”, ispitită de prânzul gustos la restaurantul care îi poartă numele, în care carnea de porc şi varza murată sunt vedete, în reţete alsaciene care au aroma preparatelor bucovinene de la Sărbătorile de Iarnă sau de un universal espresso la cafeneau literară, de asemenea ,,Gutenberg”, şi permanent uluită de puterea vântului în acest perimetru solid fortificat de clădirile înalte, vânt care antrena în văzduh câte o faţă de masă ca pe o pânză de corabie. Zborul ei era urmărit şi primit cu urale de puştii rotiţi de discul uriaş al căluşeilor, pentru că da, în aceeaşi Piaţă Gutenberg, o instalaţie desprinsă parcă din iarmarocul copilăriei noastre  ne aduce aminte că oraşul Catedralei şi al Palatelor Europene este totodată Capitala Crăciunului. A Sărbătorii care de când există nu a încetat să proclame, strălucitor, imbatabil, Adevărul Poveştilor.

Cu înţelepciune sau poate mai degrabă cu un instinct al duratei mai presus de sfâşieri şi războaie, Strasbourgul contrapune măreţiei arhitectonice o gingăşie pe măsură, alătură impresionantelor sale edificii delicate jucării-suveniruri. Alsacia ca Ţară a Berzelor se regăseşte în oraş în nesfârşite pâlcuri de picioroange, de catifea, de puf, de pene, de porţelan, de lemn, de mătase, de zahăr. În vitrine, pe firme, pe tarabe, în magazine, pe suporturi ca nişte pomişori pe trotuare. Niciun turist nu pleacă din Strasbourg fără o barză pe umăr şi oricâte ar pleca rămân mai multe. Nu sunt concurate în această privinţă decât de vrăjitoarele purtătoare de noroc ale regiunii, cum te asigură  fiecare din ele privindu-te  insistent cu ochi hipnotici de tigru. Sunt pretutindeni, dar îndeosebi în preajma Catedralei, acolo unde nevoia de miniatural, de efemer, de secunda surâsului este mai intensă decât oriunde. Acolo unde, legându-le, echilibrându-le, mii de ceasornice adevărate, dar concepute pentru universul nostru infantil – căsuţe din care ne salută cigonii, în jurul cărora ţopăie broscuţe, la fereastra cărora apare, păpuşă, drăgălaşa alsaciană, locuinţe tipice cu leagăne în faţă, în care orele exacte sărută tineri antrenaţi în dulcele lor balans şi tot aşa mai departe -, se află într-o nesfârşită  competiţie, din start câştigată, cu imaginaţia vizitatorului. Dar a toate stăpânitor rămâne Crăciunul, cred că oraşul e singurul din lume care îţi oferă şi în septembrie şi în mai, practic de-a lungul întregului an, imaginea şi sunetul cu care am fost întâmpinată trecând mai întâi pragul micului magazin ,,La Belle Alsace” şi apoi şi al altora – al Naşterii Domnului în iesle cinstită cu daruri de cei trei magi, al inepuizabilelor mulţimi de podoabe lucitoare, multicolore, scânteietoare, imagine îngemănată cu clinchetul clopoţeilor, cu zvonul zurgălăilor, cu muzica, permanent reluată în diverse limbi, a lui ,,O, brad frumos!” Înmiite, ele ating apogeul atunci când şi calendarul anunţă Crăciunul, cu ghirlande luminoase învelind case, tramvaie, stâlpi şi poduri deopotrivă, cu standuri în care parcă toţi Moşii lumii şi-au revărsat sacii, cu unde îmbătătoare de vin fiert cu scorţişoară şi de prăjituri aromate, cu oferta şi demonstraţiile artizanilor din toată Franţa, dar şi de peste hotare, cu tablouri dramatice şi cu muzica nenumăratelor concertelor în aer liber, cu cel mai înalt brad cu putinţă din Piaţa Kléber, secondat, multiplicat de brazii împodobiţi ai tuturor celorlalte pieţe, scuare şi vitrine. Previzibil, există pentru toate şi o poveste. Ea începe pe la 1570, când protestantismul îşi concepe propria replică la Târgul de Saint-Nicolas, Christkindelsmärik, Târgul Pruncului Isus. Reminiscenţă poate a Sfintei Lucia, în Alsacia  Christkindel  ajunge să fie reprezentat de o tânără, cu chipul ascuns sub un voal, îmbrăcată în alb şi cu o coroană daurită pe cap sau împodobită cu lumânări, care venea aici să caute daruri pentru copiii cuminţi, însoţită de Hans Trapp, cândva cumătrul lui Moş Nicolae,  şi de nuieluşa lui usturătoare. În timp, sărbătorile s-au suprapus, tradiţiile noi nu le-au înlocuit, le-au preluat şi pe cele vechi, cele ale zonei le-au primit pe cele ale vecinilor în cercuri tot mai largi, bogăţia Crăciunului la Strasbourg atingând dimensiunea incomparabilului şi făcând din decembrie, în termenii prozaici ai cifrelor, cea mai turistică lună a anului.

Într-o zi m-am gândit la Marie-Joëlle Horst, prietena de-acum peste 40 de ani, şi am mers la Universitate. M-am aşezat în sala de seminar, pierdută printre ceilalţi studenţi ai Ginei Puică. De fapt, ai Ginei Puică şi ai lui Hélčne Lenz, cele două profesoare de română de aici, cu  nu mai puţini de 141 de doritori să ne înveţe limba. În majoritate francezi, dar şi de multe alte naţionalităţi, ceea ce nu e de mirare, de vreme ce din cei aproximativ 55 000 de studenţi ai Universităţii, 6200 sunt străini. O fac din dorinţa de a cunoaşte şi această limbă romanică, pentru că au ascendenţi români sau rude şi prieteni în România, şi nu în ultimul rând pentru că limba română este una din limbile oficiale ale Uniunii Europene. Până în această toamnă, sub termenul generic de universitate se ascundeau trei. Acum, reunite, dau aceleiaşi tinereţi iubitoare de carte mândria apartenenţei la ceva unic. Universitatea noastră este unică, anunţă numeroase panouri, înscrisuri pe tramvaie, explicaţii foto, exploatând inteligent dublul înţeles al cuvântului. În altă zi, Marie-Joëlle Horst s-a gândit la mine. Şi-atunci am intrat în Catedrală, la concertul de orgă al lui Frédéric Mayeur, un muzician reputat, originar din Longwy, absolvent al Conservatorului Naţional din Strasbourg, director al Centrului de Formare a Organiştilor Liturgici al Diocezei din Metz. Am aprins lumânări pentru odihna şi lumânări pentru sănătatea a lor mei, după care,  înfrigurată,  intimidată şi copleşită, m-am aşezat în rândul întâi, în faţa ecranului de pânză. Semiobscuritatea adâncea misterele interiorului colindat de umbre neaşteptate, mă simţeam pierdută între atâţia oameni, vedeam şi îmi închipuiam mai mult decât puteam cuprinde, până ce pe ecran au apărut  mâinile lui Frédéric Mayeur. Apoi  sunetul grav, solemn de orgă a căpătat materialitate şi a crescut ca o zăpadă, întâi în jurul nostru, după care s-a revărsat şi s-a înălţat cucerind în cele aproape două ore ale concertului  tot spaţiul, uriaş, al Catedralei. La sfârşit, în picioare, indistincţi în troienele ei, ne-am rotit puţin spre stânga şi dându-ne capul pe spate am descoperit sus, la zeci de metri înălţime, cuibul orgii, şi parcă nu mai mare decât o rândunică, artistul. Aplauzele s-au oprit doar atunci când şi ultimul vălătuc de zăpadă a ieşit maiestuos din Catedrală şi a început să ningă peste Strasbourg.. Nu m-am întors, dar am ştiut: îngerii de pe stâlp zâmbeau pentru pruncul care venea din nou pe lume în Crăciunul fără sfârşit al oraşului.

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala