ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

George Apostu – 75

Acum şapte decenii şi jumătate, pe 20 decembrie, se năştea în localitatea Stănişeşti, judeţul Bacău, unul dintre cei mai valoroşi sculptori ai secolului trecut, asemuit de critica de specialitate şi de colecţionari cu prestigiosul său înaintaş, Constantin Brâncuşi.

Fiul lui Vasile Apostu, încasator, şi al Mariei (n. Oanca), agricultoare, a avut parte de un început de copilărie în care a putut zburda în libertate prin lanurile de porumb şi de grâu, înfruptându-se din belşug cu fructe coapte şi legume de prin grădini, afundându-se în pădure ori scăldându-se în pâraiele din zonă. Studiile şi le-a început la Şcoala primară din satul natal (1941-1945) şi le-a continuat la Liceul „Dumitru Sturza“ din Tecuci, resimţind din plin drama generată de efectele celui de-al doilea război mondial.

În 1953 a fost admis la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, timp de un an şi jumătate studiind ceramica. Nemulţumit de ceea ce făcea, abandonează studiile şi le reia de la zero, în 1955, de data aceasta la clasa de sculptură, pentru care avea vocaţie încă din copilărie. Zăboveşte foarte des în atelierele lui Ion-Lurian Murnu şi Constantin Baraschi, se bucură de îndrumarea lui Boris Caragea şi Costin Ioanid, iar în 1959 îşi ia licenţa, fiind repartizat profesor de desen la o şcoală din Buzău.

Îşi dă seama că nu are vocaţie de pedagog şi în 1961 se reîntoarce în Capitală, pentru a munci în diverse ateliere de sculptură şi a realiza, în paralel, primele sale lucrări. După numai un an evadează din nou, acum pentru a trudi în mai multe cariere de piatră, unde cunoaşte măiestria cioplitorilor locului şi, încurajat de criticul Petru Comarnescu, îşi pregăteşte în tihnă lucrările pentru prima expoziţie personală. Evenimentul avea să se petreacă peste doi ani, în 1964, în grădina Casei Ziariştilor din Bucureşti, expoziţia bucurându-se nu doar de aprecierea criticilor, colegilor de generaţie şi a publicului, ci şi de cea a prestigiosului for al Academiei Române, care i-a acordat sculptorului Premiul „Ion Andreescu“. 

După ce, ca student, avusese ocazia să participe la Festivalul Internaţional al Tineretului de la Moscova (1957), iar în 1963 efectuase călătorii de studii în Bulgaria şi Republica Democrată Germană, în 1965 e invitat la Bienala Sculpturii tinere de la Paris şi, urmare a impresiei lăsate în cadrul acesteia, primeşte o bursă de studii la Perugia, în Italia. Cele două lucrări expuse – „Fetiţa cu Păpuşă“ şi „Tatăl şi Fiul“ – au fost, de altfel, remarcate de André Malraux, care le-a propus spre achiziţionare statului francez.

În Italia îşi cristalizează ideile artistice, 1965 marcând începutul unei profunde cotituri în creaţia sa. Primele semne se observă încă din cea de a doua expoziţie personală, deschisă la Galeria de Artă Cluj-Napoca (1966), dar mai ales după 1967, când a depăşit definitiv etapa sculpturii figurative şi abstracte, intrând în epoca maturităţii artistice şi a marilor realizări monumentale. Cu sprijinul direct al criticului Ionel Jianu, fostul său profesor de istoria şi teoria artei la institutul bucureştean, în acel an deschide prima expoziţie personală de sculptură peste hotare, la Galeria Raymonde Cazenave din Paris, catalogul acesteia fiind realizat de Denys Chevalier. Ecourile extrem de favorabile de care se bucură lucrările artistului îi determină pe organizatorii Expoziţiei Internaţionale de Sculptură în aer liber de la Middelheim-Anvers să-l invite în Belgia, pentru a participa la ediţia din 1967 a acestei prestigioase manifestări. Mai mult, e solicitat să se numere printre cei 15 artişti din Italia, Grecia, Argentina, Olanda, Japonia, Ungaria, Elveţia, Cehoslovacia, Canada şi Franţa invitaţi la primul Simpozion de Sculpură în aer liber Oraşul Olimpic Grenoble şi să contribuie la înfrumuseţarea cu statui a parcurilor acestuia, cu ocazia Jocurilor Olimpice ce urmau să  se desfăşoare aici.

Răspunzând cu entuziasm, sculptorul a avut ocazia să-şi măsoare forţele şi măiestria cu uriaşele blocuri de calcar din Provence, finalizând trei sculpturi monumentale, în înălţime de 6 metri fiecare, din ciclul „Tatăl şi Fiul“, care au fost amplasate pe o platformă circulară în chiar inima Parcului Mistral, în faţa Primăriei. Urmând unui alt ciclu -„Maternitate“ -, început în 1963, şi seriei de nuduri în piatră, create între 1961-1965, la acesta avea să lucreze două decenii, fără a izbuti în totalitate să-şi ducă la capăt ambiţiosul proiect, deşi numărul variantelor a trecut de 100.

Acestor importante succese de la Paris şi Grenoble li se adaugă cel înregistrat la vernisajul expoziţiei deschise de Academia Regală de Arte Frumoase în Palatul Charlottenborg din Copenhaga, în 1968, seria sa de „Fluturi“ stârnind un interes enorm, materializat în mii de vizitatori care au venit special să o admire. Originala creaţie a românului a fost analizată pe toate feţele de criticul Sigurd Schultz, încântat atât de autenticitatea lucrărilor, de modalitatea lirică de abordare a materialului, cât şi de substratul nobil al unei culturi ancestrale.

Graţie acestei excelente impresii lăsate specialiştilor şi publicului, în acelaşi an primeşte o bursă de studii în Danemarca, este invitat să participe la Expoziţia Internaţională de Sculptură în aer liber a Fundaţiei Pagani de Legnano, în Italia, la Trienala Internaţională de Sculptură de la Milano şi la Expoziţia Internaţională itinerantă „Danuvius-Bratislava“, în Cehoslovacia. Ca o încununare a acestor prime izbânzi naţionale şi internaţionale, criticul de artă Octavian Barbosa publică volumul George Apostu (Editura Meridiane, 1968), deschizând calea unei receptări mai profunde, ce se va materializa peste ani în albumul George Apostu de Ionel Jianu (Editura Mayer Paris, 1985).

Odată lansat, periplul său internaţional continuă cu participarea la Bienala Internaţională de Artă Modernă de la Sao Paulo (Brazilia,1969), Bienala de la Veneţia (1970, 1976, 1980), expoziţiile internaţionale de sculptură de la Madrid şi Barcelona, Salonul Tinerei Sculpturi de la Paris (1970), Quadrielana Internaţională de la Erfurt (Republica Democrată Germană, 1974), Expoziţia de Sculptură „Plastik und Blumen“ din Berlinul de Est (1975), Bienala Internaţională a Micii Sculpturi de la Padova (1977), Bienala Internaţională de Sculptură de la Skironio (Grecia, 1979, 1981) şi Trienala Internaţională de la New Delhi (India, 1979). La acestea se adaugă expoziţiile personale de sculptură deschise la Palatul Artelor Frumoase din Bruxelles (1970), Helsinki (1971), Paris (Galeria R. Cazenave, 1971) şi Milano (Fundaţia Pagani, 1982), precum şi Expoziţia de desene oferită publicului din Cehoslovacia (1970).

În această perioadă nu au lipsit, de asemenea, comenzile, tot mai apreciatul artist român creând o sculptură în granit din ciclul „Tatăl şi Fiul“ la Siklos (Ungaria, 1973), o compoziţie în piatră şi trei sculpturi din ciclul „Femei lapone“ la Lindabrunn (Austria, 1974), trei sculpturi monumentale în lemn din ciclul „Tatăl şi Fiul“ la Krapina (Iugoslavia, 1977), „Oglinda Soarelui“, o sculptură monumentală în granit la Suwako (Japonia, 1977), câte trei sculpturi în piatră din ciclurile „Femei lapone“ şi „Tatăl şi Fiul“ la Lindabrunn (1978), o sculptură în marmură de Carrara, din ciclul „Apeduct“, pentru Fundaţia Pagani (1980). In această impresionantă suită mai pot fi incluse, totodată, prezenţele sale la expoziţiile artiştilor români deschise, în 1972, la Varşovia, Leningrad, Praga şi Budapesta. 

Nu mai puţin laborioasă e activitatea sa din ţară, unde execută în bronz un ansamblu monumental din ciclul „Fluturii“, la Costineşti, pe Litoralul Mării Negre (1969); o sculptură înaltă de 3,5 metri, din ciclul „Tatăl şi Fiul“, la prima ediţie a Taberei de Sculptură în aer liber de la Măgura (1970) şi, tot aici, alte două sculpturi în piatră din acelaşi ciclu şi cinci sculpturi în piatră din ciclul „Femei lapone“ (1975); un monument funerar dedicat lui Petru Comarnescu şi instalat în cimitirul Mânăstirii Voroneţ (1970); sculptura monumentală în piatră „Altarul Dacilor“ de la Arad (1977); ansamblul monumental din fier „Fructul Soarelui“ de pe faleza Dunării de la Galaţi, replică a celui din  Suwako, alcătuită din trei lucrări, dindre care una are 20 metri înălţime, iar celelalte două câte 6 metri; „Păsări de Foc“, cele două sculpturi monumentale în granit de la Brăila (1981) ş.a. Are, de asemenea, o expoziţie personală de sculptură şi desen la Galeria Apollo din Bucureşti (1970) şi o alta  de desen, tot aici (1974), o expoziţie personală de sculptură la Galeriile de Artă ale Muzeului de Artă din Bacău (1979) şi o expoziţie de grup la Galeria Simeza din   Capitală (1977).

În pofida acestei intense activităţi creatoare şi expoziţionale, a faptului că în 1972 s-a instalat într-un atelier-grădină la  Băneasa, unde dădea senzaţia că se află în largul său, că în 1970 a primit Premiul Uniunii Artiştilor Plastici şi un an mai târziu pe cel al Comitetului de Cultură şi Artă, în 1982 se decide brusc să rămână în Occident, mai întâi în Italia, apoi, din octombrie, în Franţa, unde se stabileşte definitiv. Aici, i se atribuie în 1983 un atelier, la Paris, şi participă la Salonul de Mai şi la Marile Saloane ale Tinerilor de Azi, la care va fi prezent şi în ediţiile următoare din 1984 şi 1985. 

După ce, în 1984, realizează decorurile la piesa de teatru „Notre Thé Quotidien“ de George Astalos, jucată de Studioul „Margareta Zirra“ din Edmonton (Canada), în anul următor are o prezenţă impresionantă în viaţa culturală franceză şi nu numai, participând la Expoziţia „Femina“, organizată de UNESCO în memoria Aliciei Penalba, la Expoziţia „1001 de nopţi“ de la Centrul Cultural din Boulogne, la Expoziţia „Les Tętes de l’Art“ de la Galeria Gérard Laubie din Paris, la Salonul de Artă Sacră, la Expoziţia „O sută de sculptori în faţa publicului“ din Parcul Saint-Cloud, la Trienala Internaţională de Sculptură din Paris şi la Bienala Internaţională de Sculptură în aer liber de la Skironio (Grecia). La Limousin realizează, totodată, trei sculpturi monumentale în granit din ciclul „Tatăl şi Fiul“ şi la Aix-en-Provence alte trei sculpturi în piatră din ciclul „Apeducte“, în vreme ce la Paris îşi deschide ultima expoziţie personală de sculptură din timpul vieţii.

Dacă boala nu-l răpunea prea devreme (13 octombrie 1986), într-un exil şi aşa destul de dureros, avem toată certitudinea că după 1989 el s-ar fi întors bucuros acasă, căci dorinţa sa era să-şi revadă lucrările părăsite în pripă la Băneasa şi, în cele din urmă, să fie îngropat în fundul grădinii de la Stănişeşti, unde văzuse lumina zilei, şi nu la Paris, deşi francezilor nu putem să le reproşăm că nu l-au aşezat la loc privilegiat, adică în vestitul cimitir Pére-Lachaise.

Soarta l-a aruncat, din păcate, într-o lume fardată, care nu avea nimic de a face cu ceea ce crezuse el că se va întâmpla, chiar dacă în principiu nu exista galerie în oricare capitală sau mare centru cultural să nu-şi dorească să-i găzduiască măcar una din lucrările vestitelor suite şi cicluri „Tatăl şi Fiul“, „Fluturii“, „Femei lapone“, „Iisus Răstignit“. Deşi încă viu în mintea şi inima multor colegi de generaţie şi oa-meni de cultură, George Apostu continuă să fie tratat cu aceeaşi indiferenţă ca şi înainte de 1989, în România de azi nevorbindu-se aproape deloc despre impresionanta sa creaţie, aşezată de mulţi pe aceeaşi treaptă cu a lui Constantin Brâncuşi, pe care îl continuă în multe privinţe, exploatând şi perfecţionând căile deschise de acesta în sculptura contemporană.

Umilirea marelui artist a continuat, căci, iată, nici la 20 decembrie 1999, când s-au împlinit şase decenii şi jumătate de la naştere, nici în 13 octombrie 1996, când se rotunjise un deceniu de la tragica sa dispariţie, nu s-a scris nici măcar un rând, de parcă nu ar fi trecut nici o clipă prin cultura română, a cărei faimă a dus-o pe toate meridianele.

Încet-încet, se pare totuşi că lucrurile se vor urni, în Parcul Kiseleff din Capitală urmând să se amenajeze „o zonă George Apostu“, alcătuită din şapte lucrări în piatră, între 0,70 şi 3 metri înălţime, realizate în anii ‘70, în vreme ce la Muzeul de Istorie şi Artă din Bucureşti a fost încropită o expoziţie cu lucrări ce s-au vrut imediat comercializate de către fosta soţie.

Spre deosebire de ce se întâmplă în ţară, Bacăul a fost mult mai consecvent în cinstirea memoriei sculptorului, înălţându-i un bust, atribuind numele său unei străzi, Liceului de Artă şi fostei case de oaspeţi, devenită acum Centrul Internaţional de Cultură şi Arte „George Apostu“, care găzduieşte câteva din lucrările semnate de artist, a organizat mai bine de un deceniu o tabără internaţională de sculptură care-i poartă numele, acordă Premiul „George Apostu“ şi editează publicaţia „Vitraliu“,  în paginile căreia e comentată nemuritoarea sa creaţie. A existat, totodată, şi un proiect de amenajare a Casei Memoriale de la Stănişeşti, dar se pare că aici iniţiativele s-au împotmolit în birocraţia post-decembristă.

Se cuvine ca măcar de acum încolo impresionanta sa operă să fie reconsiderată, iar sculptorul să-şi reia locul în galeria artiştilor români contemporani, a căror faimă a consolidat-o şi a făcut-o cunoscută pe toate meridianele globului.

Cornel GALBEN

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala