ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Ovidiu Dunăreanu – Căruţa cea nouă

Căruţa, pe care-o iscodeam, se dovedea a fi, şi ea, una nou-nouţă, ca scăpată tocmai atunci din atelierele unor neîntrecuţi meşteri lemnari şi fierari. Oiştea, cîntarele, suianele, osiile, roţile, butucii şi spiţele lor, capacele geamparalelor, inima şi codirla ei, date cu grund cărămiziu, scăpărau ca para focului, de mă orbeau şi nu alta. Bătusem în viaţa mea mai toate drumurile şi satele de prin părţile astea ale noastre, de la Dunăre la graniţă – din Vederoasa şi Viile la Valea Ţapului şi Cetatea, din Oltina la Băneasa şi Făurei, din Pârjoaia la Lipniţa şi Carvăn, din Ostrov la Almalău şi Esechioi –, şi văzusem atâtea şi atâtea, şi mersesem cu o mulţime de căruţe, şi harabale şi cotigi, şi şarete şi docare, şi căruţe simple, obişnuite, cu loitre, cu angâşuri, ori cu coviltir, dar un sandâc**, aşa de bine meşterit şi arătos, ca al ei, pe cinstite vă zic, nu-mi fusese dat să am sub ochi, până atunci, nicicând…

Vopsit în albastru, pe fundătoarea dinspre capră, avea zugrăvite, faţă în faţă, soarele şi luna. Astrele de aur răsăreau deasupra braţului argintiu al Dunării de peste coama verde-trandafirie a dealului Dervent. Fiecare era străjuit de câte un cocoş, soarele de unul alb, luna de unul negru. Pintenogii cântau sumeţindu-şi piepturile şi băteau din aripi de se cutremura cerul limpede ca sticla. Astfel, ei vesteau că ziua se lega soră de cruce cu noaptea şi se scurgeau aidoma apelor Dunării, măsurând şi însoţind viaţa cu bune şi rele a satului…

Pe fundătoarea dindărăt erau înfăţişate portretele tinere ale proprietarilor căruţei, chenăruite cu cununi de trandafiri roşii şi roz. Chipurile nu-mi erau necunoscute. Ele aduceau, ca două picături de apă, cu cele ale lui Vasile şi Vasilca Banu, trecuţi, şi ei, de ceva vreme, la cele veşnice…

La câteva zile după nunta lor, Vasile i-a zis lui taică-su Anghel şi maică-si Sultana: „Tată, mamă, vreau s-o duc pe Vasilca la mare, la Constanţa.” Auzindu-i dorinţa, binedispuşi şi mulţumiţi că băiatul lor luase de nevastă o aşa mândreţe de fată, ascultătoare şi vrednică, din neamul destoinic al lui Găliceanu, Anghel şi Sultana Banu nu s-au codit nici o clipă şi le-au dat încuviinţarea. Aveau un văr-primar, acolo, pe Marin Caraenache, mutat din sat cu familia, care se chivernisise în mahalaua Abator a depărtatului oraş. Aşa că tinerii însurăţei puteau să tragă la el fără grijă. Vasilca se arăta cea mai bucuroasă pentru cadoul nebănuit pe care i-l făcea proaspătul şi chipeşul ei soţ, şi aştepta nerăbdătoare, curioasă şi impresionată călătoria asta. Mai ales că, până atunci, la optsprezece ani ai săi, nu plecase niciodată la o aşa distanţă lungă de casă, dar şi pentru că râvnea negrăit să vadă apa cea fără hotar, albastră şi curată precum florile de cicoare şi sărată ocnă, despre care auzise câte ceva din gura altora şi pe care umblau vapoare mult mai falnice şi mai frumoase decât cele cât cojile de nucă de pe Dunărea lor. Vasile a pregătit căruţa cea nouă şi i-a înhămat la ea pe Mişu şi pe Breazu, armăsarii lui neîntrecuţi, cu stea în frunte. A încărcat în sandâc cele de trebuinţă pentru un drum anevoios, de o sută cincizeci de kilometri şi pentru o şedere de două săptămâni la mare. A urcat-o apoi pe Vasilca,  gătită de pe fundul lăzii, pe scândura din faţă, lângă el, şi cu noaptea în cap, conduşi de părinţi, frate şi surori, până dincolo de moară şi cimitir, la marginea satului, au apucat-o de-a lungul albiei Dunării, pe drumul de jos, pe lângă gura Văii Calde, spre schitul Dervent, iar de-acolo mai departe spre soare-răsare, afundându-se înspre miezul vălurit şi necunoscut al podişului. Toată ziua aia prin faţa lor s-au deschis şi perindat sate mari şi mici, risipite prin văi largi şi liniştite, ori adunate în găvanele unor căldări de piatră sau în scobiturile unor dealuri repezi, cotropite de salcâmi galbeni ca mierea şi oţetari roşietici. Au răzbătut peste platouri şi au lăsat în urmă păduri întunecate şi năvalnice, derele şerpuitoare cu firul de apă subţire ca aţa, adâncit între maluri râpoase, canarale lucitoare, asemenea unor mursecături albe în coastele unor coline, cişmele de piatră cu şuvoiul limpede şi rece, de-ţi îngheţau dinţii dacă îl sorbeai şi tălpile dacă ţi le  vârai în ulucele lor. Au traversat câmpuri cu lanuri de orz, ovăz, grâu şi dughie date în pârg, de porumb cu săbiile frunzelor crescute până la burta cailor. Au tăiat ceairuri sterpe, năpădite de tufe de laptele-cucului şi de pelin. Au răzbit peste ţelini pietroase, răzleţe, pe care huzureau, înnegrindu-şi strugureii, bozii înălţate cât trestiile. Vasile, din când în când, lăsa armăsarii domol, să-şi mai potolească răsuflarea şi să îşi întremeze puterile, îndemnându-i cu blândeţe doar cu vorba şi simţea, în legănarea molcomă a căruţei, cum îi tresaltă inima asemenea unui hulub în al nouălea cer. Vasilca, strânsă în el, îmbujorată în obraji, îl dezmierda cu priviri vii, drăgăstoase, căutându-i lacomă ochii verzi, care-i dădeau un fior de plăcere de câte ori se oglindea în ei. Vedeau desluşit amândoi că vara începuse să se aşeze atotbiruitoare, ca şi dragostea lor. Iar miresmele şi baia de lumină, revărsate din văzduh peste lume, le deşteptau în suflete aleanuri fără vindecare. Noaptea i-a prins în satul Viişoara de lângă Cobadin, unde au rămas să doarmă la nişte cunoscuţi. A doua zi, la revărsatul zorilor, erau din nou în picioare şi gata de drum. La ceasurile după-amiezii, când căldura se răzbuna mai cu înverşunare, deshămau în curte la Marin Caraenache. Lui Vasile şi codanei de Vasilca li se împlinea un vis. Se puteau socoti de-acum printre puţinii norocoşi din sat care ajungeau, într-o viaţă, pe malul mării, la Constanţa. Drumul făcut atunci şi zilele petrecute acolo n-aveau să le uite până la moarte. Despre ele povesteau cu însufleţire şi în amănunt, ca şi când le-ar fi avut aievea sub ochi, de câte ori li se ivea prilejul. Încă din prima seară nu s-au mai săturat să se uite, cu o uluire ascunsă, la felinarele electrice din vârful stâlpilor de lemn de pe străzi. Sclipirea lor vrăjită lumina atât de frumos şi de neobişnuit oraşul, încât trăiau senzaţia că nimeriseră într-o lume de basm. Dar zvâcnetul şi înţepăturile cele mai ameţitoare din piept, amestecate cu o nelinişte şi o bucurie, nemăsurate, le-au avut când au văzut marea. În locul numit „La Vii”, din dreptul mahalalei Abator, unde erau găzduiţi, au coborât malul râpos, de culoarea cârmâzului, pe plajă. Numaidecât, limbile înspumate ale valurilor le-au furat nisipul de sub tălpi, iar ei s-au dat repede înapoi, să nu se ude. Însă, până la urmă, nu i-a răbdat inima să nu se scalde în ea. S-au dezbrăcat rămânând, Vasile doar în nişte izmene scurte, iar Vasilca în cămaşa cu volănaşele tivite cu dantelă. Şi prinzându-se de mână, au intrat şi s-au scufundat în undele răcoroase, străvezii şi unduitoare. Au încercat mai întâi gustul sărat al apei, să se convingă că era aşa cum auziseră ei. Apoi şi-au dat drumul şi au înotat cu capul pe la fund, încântaţi de ceea ce li se dezvăluia în adânc. S-au zbenguit ca doi copii mari. S-au stropit, s-au fugărit, s-au prins şi s-au îmbrăţişat mai fericiţi ca niciodată. Iar când i-a ajuns oboseala, mirosind a alge şi a sare, au ieşit şi s-au întins unul lângă altul pe nisipul neted şi fierbinte. Şi amuţiţi, pierduţi în sine, urmărind vânzoleala ca o explozie albă a pescăruşilor, au zăbovit, cu ochii, îndelung peste necurmatele oglinzi, când verzi, când albastre, când întunecate, care vuiau înfundat, ale mării. De-abia licărul celor dintâi stele şi adierea jilavă, înviorată a înserării i-au făcut să-şi revină din voia amăgitoare a gândurilor. Zvântaţi, s-au ridicat şi s-au scuturat de nisip, s-au îmbrăcat şi au urcat în grădina publică de pe buza malului, unde, atraşi de acordurile muzicii, au rămas până la miezul nopţii, la balul ce se ţinea acolo, pe terasa luminată ca ziua. Într-o duminică au ieşit la plimbare cu căruţa prin oraş, însoţiţi de Marin Caraenache şi de nevasta lui Iustina. În Peninsulă, mergând cu caii la pas pe bulevardul de pe faleză, şi-au sucit gâturile, dezlipindu-şi cu greu privirea de la hotelul regal, de pe farul vechi, dar mai ales de la înfăţişarea fistichie de dric a cazinoului. Isprăvit în vara aia, căsoiul grozav, care răsărea parcă din spuma valurilor ce i se spărgeau, bubuind, de temelie, i-a lăsat fără grai. Ajunşi în port, au oprit şi s-au dat jos din căruţă cu toţii. Au legat hăţurile de un stâlp, ca armăsarii să n-o ia din loc de capul lor, şi au suit scările de piatră ale digului cel mare. Ţinându-se unul de altul, fără să tragă nici măcar cu coada ochiului la hăul mişcător de sub ei, îmbătaţi de suflarea tăioasă a mării şi împinşi de o năzuinţă înfrigurată, au înaintat pe coama lui spre larg. La capătul digului, lung de patru sute de paşi, veghea cu lămpile roşii, verzi şi albastre farul cel nou, iar pe lângă el, alb ca o lebădă, cu pânzele în vânt şi marinarii pe catarge, Bricul Mircea se strecura, asemenea unei fantasme, spre liman, întors din cine ştie ce călătorie îndepărtată. Un vapor din apropiere, ale căror coşuri fumegau gros, s-a grăbit să-l întâmpine, slobozindu-şi sirena din plin. Loviţi prin surprindere de tunetul ei grav şi stăruitor, care făcea să vuiască şi să se zguduie cerul şi marea, au tras o sperietură soră cu moartea, abia stăvilindu-şi dupuiturile inimii şi tremurul genunchilor. Din port, au răzbit pe nişte uliţe înguste, cu clădiri cu două caturi şi balcoane din fier forjat şi scândură, în piaţa din buricul târgului. Pe terasa de la stradă a unei bodegi au mâncat, de numai câteva parale, pe săturate, calcan prăjit cu mujdei de usturoi şi mămăligă şi saramură de hanuşi cu roşii şi ardei copţi şi au băut bere cu guler, la halbă. Apoi au bătut, la rând, prăvăliile tixite cu de toate, mirosind a mirodenii, cafea, portocale, lămâi, smochine, stafide şi smirnă, ale grecilor, armenilor şi ovreilor, în care s-au târguit şi au cumpărat o sumedenie de lucruri, pentru ei la casă nouă, dar şi pentru cei apropiaţi. Iar ca plimbarea să nu se termine numai cu atât, la înapoiere spre mahalaua Abatorului, vărul-primar al lui taică-su i-a abătut şi pe la gară, ca Vasile şi Vasilca să nu-i poarte pizmă, că au venit odată în viaţă la el la Constanţa, şi nu i-a dus să le-arate un tren adevărat, cu locomotiva ca o cârtiţă unsuroasă şi pufăitoare, şi vagoanele măslinii ori roşcate, puse unele după altele pe şine lucitoare de oţel, la fel unei rânduiri de furnici nemaiîntâlnite. Zilele celor două săptămâni petrecute la mare au avut culoarea, parfumul şi gustul caiselor coapte. Era doar miezul verii! Iar ei, copleşiţi de cele văzute şi trăite, nici nu şi-au dat prea bine seama când şirul lor s-a scurs şi s-au trezit pe drumul de întoarcere spre Ostrov. Jumătate din el, până la Cocargea, de unde încep nestăpânite dealurile şi platourile, au răzbătut-o într-o zi. Acolo, în cătunul ghemuit ca un arici în stepă, au înnoptat la un gospodar binevoitor. Jumătatea ailaltă, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu ocolişuri şi hârtoape multe şi grele, au făcut-o, odihniţi, a doua zi. Cât a ţinut calea, gândurile nu le-au dat pace. Ba alergau înainte la cei dragi de-acasă, de care, după atâta timp de despărţire, li se făcuseră un dor nespus. Ba zburau, stăpânite de o nepotolită vrajă, la mare şi la Constanţa, rămase mult în urmă. Oricât s-au grăbit să ajungă pe lumină în sat, n-a fost cu putinţă. Căderea întunericului i-a prins cam la un ceas înainte de a intra în el. Trecuseră de Canlia şi de schitul Dervent şi coborau liniştit prin valea Ciulinoasa spre podul de peste privalul ce lega ghiolul Bugeac de Dunăre. O umbră, precum aripile întinse ale unei păsări uriaşe, s-a desfăşurat din înalt peste ei şi a răzbit spre soare-apune, tulburând  şi-ntr-acolo străvezimile întârziate ale zilei. Odată cu ea, în cer şi pe pământ, s-au înstăpânit surzenia şi orbul găinilor. Erau clipele alea ca tăciunele, cât o veşnicie, de nesuferit, din pragul nopţii, când nu puteai vedea la un pas, şi-ţi băgai degetele în ochi, când nu se auzea prin preajmă nici ţipenie. Cu toate astea, Vasile nu-şi făcea griji, pentru că îşi cunoştea bine armăsarii. Iar Breazu şi Mişu nu-i înşelaseră încrederea niciodată. Simţeau primejdia din vreme şi drumul cu ochii închişi, şi-l duceau mereu, la sigur, acolo unde trebuia. Dar când să dea să pătrundă pe pod şi să se audă răsunetul bârnelor lui sub tocănitul potcoavelor şi sub duruitul roţilor, caii s-au oprit înfioraţi. Au nechezat şi fornăit crâncen şi s-au împins silnici îndărăt ca din faţa unor lupi. Vasile a sărit ca ars în picioare, s-a proptit cu genunchii în sandâc şi a tras cât a putut cu o mână de hăţuri, strunindu-i, iar cu ailaltă a apucat biciul cu plumbi de prostovol, cât oul de porumbel, înnodaţi pe sfârc. Atât el, precum şi Vasilca, într-o fracţiune de secundă, au înţeles despre ce era vorba. Răsărite din văgăuna de sub pod, două namile de oameni cu toporiştile în mâini, săltate deasupra capului, se năpustiseră pe muteşte spre ei. Abia-abia că-i puteau desluşi ca pe nişte momâi mai negre decât păcura înnoptării şi nimic mai mult. Unul se proptise în faţa oiştei şi se căznea să prindă caii de căpeţele, să-i ţină pe loc, iar ălălalt se repezise la spate, să se suie pe codirlă, şi de-acolo să sară peste fundătoarea înaltă în căruţă. „Pune-te cu ghiciul pe cai, Vasile, că ăştia ne omoară!”, i-a strigat cu o voce care parcă nu mai era a ei, Vasilca şi, dârdâind ca doborâtă de friguri, s-a cuibărit sub ladă şi şi-a încleştat braţele pe după gleznele lui. Trezit, din zăpăceala de-o clipă, de ţipătul femeii, strângând de hăţuri cu îndârjire, Vasile s-a întors pe jumătate şi l-a plesnit de câteva ori cu biciul peste cap pe tâlharul de pe codirlă, adunând în iuţeala şi în tăria loviturii toată deznădejdea care-l pustia. Banditul a scăpat toporişca, şi-a dus fulgerător mâinile la ochi, s-a clătinat prin aer şi s-a prăbuşit pe spate în ţărână, aolindu-se ca din gură de şarpe. Apoi, Vasile a slăbit hăţurile şi a răcnit la armăsarii săi tineri şi aprigi ca vântul: „Aidaaa, Breazule! Aidaaa, Mişule!”, convins că viaţa lui şi cea a Vasilcăi atârnau în momentele alea, pe de-a-ntregul, doar de ei. Simţind că zăbalele nu le mai rupeau gingiile şi auzindu-şi stăpânul cum îi îndeamnă s-o ia la goană, bidivii s-au smucit, ca scăpaţi din puşcă, înainte. Şleaurile s-au înstrunat zbârnâind, roţile şi-au zăngănit asurzitor geamparalele, iar ei au trecut, cu căruţă cu tot, peste tâlharul care-i aţinea, făcându-l una cu pământul. Cât au străbătut fundul văii, printre pădurea deasă de sălcii şi mlaştina răspândind miasme răscolitoare, şi până au ieşit din ea, aproape că au zburat. Şiroind de spumă şi de năduşeală, cu căruţa în bună stare, de abia pe costişa dealului de la Bugeac, au lăsat-o mai încet. De abia atunci tinerii lor stăpâni s-au desprins unul de altul şi au căzut cu trupurile moi, la loc pe capră, suspinând înăbuşit. Mai mult morţi decât vii, se căutau muţi, cu ochi sălbatici, umezi şi mari, şi nu le veneau să creadă prin ce le-a fost hărăzit să treacă şi cât de nerecunoscut şi de albi la faţă erau. Valea Ciulinoasa se năruia în urma lor înghiţită de amorţeală şi de neguri putrede. Mai din colea, braţul vechi al Dunării îi întâmpina şi ispitea cu firul lui de lumină scăzută şi cu pale ameţitoare, proaspete, care le răcoreau obrajii încinşi şi le usca lacrimile. Dar le şi vestea că, după osteneala cu drumul şi după toate cele întâmpinate în zilele cât au fost plecaţi, peste puţin timp aveau să ajungă acasă. Ţârâitul limpede şi răsunător al greierilor şi cosaşilor, le picura ca un balsam în suflet şi le alunga restriştea şi îndoiala, şi-i făcea să-şi recapete curajul şi încrederea de sine. O pereche de raţe sălbatice, răzleţite de cârd, fâlfâiră vijelios pe deasupra lor dinspre fluviu spre ghiol, chemându-se cu strigăte şuierate. Ascultându-le cum colindă de colo-colo prin noapte, Vasile şi Vasilca aveau sentimentul încurcat că se regăsesc întrucâtva în păsările alea singure şi buimace. Şi cum îşi purtau aşa, căzuţi pe gânduri şi aproape fără să clipească, ochii după ele, au rămas agăţaţi cu ei pe bolta nesfârşită de Calea Laptelui. Ca o mireasă a cerului, Calea miracolelor, a sorţii, a fericirii şi a suferinţei îşi clătea către ei dantelele de diamant ale primelor stele şi-şi da la iveală, încetul cu încetul, şi trena prelungă a puzderiei de licurici. Fermecaţi de frumuseţea ce li se arăta acolo, Vasile şi Vasilca şi-au făcut cruce, cu cugetul împăcat, că aşa le fusese scris, ca la capătul săptămânilor alea de miere, să aibe parte şi de-o încercare grea şi amară ca fierea. Şi unde se puteau cunoaşte şi se puteau lega firile oamenilor mai bine şi mai trainic, dacă nu în vâltoarea unor atare împrejurări? De atunci, pentru Vasilca nu a mai fost nimic mai de preţ pe pământ decât Vasile. Iar pentru el, mai scumpă decât lumina ochilor, s-a aflat numai ea. Şi-i mulţumeau lui Dumnezeu, că le dăduse cai de ispravă, pe Mişu şi pe Breazu, şi o căruţă fără cusur, care-i salvaseră din ghearele unei mari nenorociri…

** Din turceşte: lada căruţei, de obicei pictată cu peisaje, chipuri, animale şi păsări sau motive florale şi vegetale.

(Fragment din volumul în lucru: Lumina îndepărtată a fluviului)

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala