Ovidiu Genaru, accente dinspre marginile lirismului

Ovidiu Genaru este un om de lume: interesat de aceasta şi interesant în faţa acesteia printr-o supra-aglomerare a propriilor abilităţi de a o gândi şi simţi. O poezie precum „Şi dacă” funcţionează tocmai ca o prefaţă pentru o largă gamă de sentimente ce sunt provocate de jocul parţial trucat al lipsei de siguranţă, ce poate fi resimţită în spaţiul imediat, al cotidianului raportat la o oarecare indispoziţie în faţa Puterii supreme.

Atât în general, dar şi în cazul textului de faţă, Ovidiu Genaru concepe cu ajutorul câtorva cuvinte un univers ce nu (mai) are o existenţă prefigurată, ci stă sub semnul unor schimbări continue, extrem de surprinzătoare. Cititorul se va regăsi cuprins într-o pseudo-sferă ce îşi recalibrează diametrul şi îşi schimbă însăşi forma la inevitabilul contact de-o clipă cu pământul făgăduit al mărturisirilor poetice, moment în care eul liric se fotografiază într-o multitudine deconcertantă a tonurilor existenţei. Acum, accentul cade pe cuvinte precum „inimă”, „întâlneşte”, „Dumnezeu”. Poezia, cât şi volumul pe care îl voi prezenta – „Trandafir cu venele tăiate”, Ovidiu Genaru, Editura Vinea, 2008 – fi-vor, aşadar, un exerciţiu de filozofie exercitat peripatetic. Căutarea iniţiatică se va face în virtutea unei premise pe deplin funcţională: poetul îşi provoacă histrionismul, e un obişnuit al scenei, îşi cunoaşte valoarea şi, precum în teatrul elisabetan, îi convine rolul jester-ului ce îşi poate motiva sau, din contra, invalida, propria apariţie în cetate. Ceea ce e de la sine înţeles e faptul că revenirea în agora impune o reechilibrare a unei lumi despre care nimeni nu mai are ştiinţa de a vorbi: fie valorile de altădată sunt irecuperabile, nefuncţionale într-un imediat ultimativ, fie un anume gen de vocabular s-a văzut scos dincolo de limitele îngăduinţei actuale.

Aşadar, odată cu acest ultim volum, Ovidiu Genaru îşi va relua rolul de a înregistra frânturi de normalitate, cu scopul de a le livra ulterior sub forma unui corp poetic coeziv, fascinant, a cărui valoare nu vine din bogăţia figurilor de stil ci mai degrabă dintr-o auto-ironică gâlceavă cu tot ceea ce ar putea reprezenta puncte de tangenţă „strivitoare de echilibru”.

Ţin să mărturisesc că nu sunt un partizan al ideii stadialităţii universului poetic marca Genaru. Departe de a fi simplistă, întreaga operă lirică a domniei sale mărturiseşte un mecanism de o ingeniozitate renascentistă în a sonda adevărurile lumii, o curiozitate temperată de a o redefini la nesfârşit, în virtutea speranţei de a scăpa, fie şi pentru o clipă, din mâna Creatorului. Din partea criticului… recunosc, bizară chiar această nevoie de referenţialitate „la minut” – am aşezat (sub forma unor consideraţii preliminare) afirmaţii critice, fie în proximitatea unui theatron virtual, fie în  imaginarul renascentist; poate prea subiectiv, am ales două momente definitorii pentru formarea unei conştiinţe ulterior moderne, în stare de a se auto-propune prin intertextualitate şi chiar metatext. Revenind, Ovidiu Genaru este un om al lumii de odinioară dar şi al prezentului, e unul dintre puţinii care au fost interesaţi de magia ştiinţifică a propriului Leonardo şi care, aproape fără să ştim, ne asigură cu fiecare volum un bilet permanent în caruselul existenţei.

Însăşi Cartea este pentru Ovidiu Genaru fir al vieţii, gândită drept umbra acelor idei ce merită a fi căutate. La drept vorbind, fără a mă contrazice, Ovidiu Genaru rămâne un introvertit, în sensul în care domnia sa înţelege foarte bine că ceea ce e facil nu va prezenta niciodată interes. Doza de mister nu stă nici în „bocancul lui Dumnezeu”, nici în inima celui ce îşi apostaziază statutul, ci în însăşi nevoia iminentă de continuare a unui gând, într-o înlănţuire spaţial regresivă dar ascendentă la nivel spiritual. „Şi dacă inima întâlneşte pe stradă bocancul lui Dumnezeu / să ştii că-i din / pricina / denivelărilor camarade” („Şi dacă”).

Cetatea scriitorului poate fi şi cetatea noastră cât timp acceptăm „plimbarea prin lume”. Da, mulţi au vorbit de-a lungul timpului despre o „poezie a provinciei” pentru a contura, în special la nivel tematic, acel „ceva” specific poetului în discuţie. În mod cert, trebuie să distingem, dincolo de lacunele instrumentarului critic, evidenţa unei lumi girată de însăşi textura livrescului, iar pe de altă parte, a unei lumi ce se aşază mereu în proximitatea ideilor generatoare de substanţă poetică. Dacă nu suntem atenţi, vom ajunge la capătul lumii sub forma „unei turme ce îşi urmează oarbă profeţii”, chiar dacă „au venit unii şi au pretins că ei sunt Mesia / au venit alţii şi i-au răstignit pe cei dintâi / au venit unii şi au propus să mergem înainte / au venit alţii să ne spună că înainte e în urmă…” Lumea poeţilor e lumea cuvântului ziditor, chiar dacă lexical determinantele operează în zona negativului. Aşadar, poeţii nu sunt decât nişte flecari, genuini, inocenţi, paranoici, nesupuşi, egoişti, vanitoşi, eretici, însă… ni se strecoară – şi „bufoni”. Şi dragul meu cititor, oricât de multe „nepotriviri” ai putea găsi în cele citite, voi consemna: „Ah moaşe şi ah maiestate / ros vă e tronul de ereditate // V-am văzut alaiul medieval pe Sena / Dumnezeu şi Mecena // îndestulaseră a voastră fiinţă / Sire / iluminarea vi se trage de la linguşire” („Sire”). Poeţii rămân ultimii boemi, craii de la Răsărit, ultimii „donatori de hematii ai secolului XX”, timp în care se vorbeşte chiar de o „ischemie a artei”. Lumea celor ce continuă să aibă arma cuvântului este un spaţiu doar aparent închis; dincolo de faptul că există mereu posibilitatea ca „mama să ne aducă speranţa la vorbitor” („Perle de pupăză”), dorul de obişnuit poate fi potolit prin recontextualizări ale gândirii poetice. Şi în virtutea acestor instantanee de moment, sfera ar putea fi repusă în mişcare, cetatea ideilor să dăinuie iar fiinţa să se purifice. Deşi mulţi vor vedea în „Azi sunt curat” ironie şi sensuri dosite, mă încumet să îndrept textul amintit către o unitate a contrariilor: „Azi sunt curat şi pot mărturisi / pot împăca fiinţele cu adierea fiinţelor / lucrurile cu deşertăciunea / lucrurilor / Mâna scrie poemul umbra mâinii imaginează / procesul verbal al utopiei poemului / Ochii picură pe obiectul privit / cum din vârful spadei picură luciul”. Deşi am tot amânat, constatăm că lumea din afara cetăţii / sferei, e o lume a libertăţii totale – o lume unde simţurile înregistrează fie „lumini la casa muierilor”, fie „destine cu foi greşit numerotate”, fie chiar „îngeri născuţi cu malformaţii”. Spectacolul mediatic este total deoarece la judecata din urmă se aruncă  confetti şi eventual companiile transfrontaliere „LyriCola” îşi fac datoria de a extermina „noua stafie”, mai precis ţăranul altor vremi care acum „vine la oraş să cumpere lapte la pungă / vine cu plugul în spate să-l vândă la fier vechi / fier din care Europa ştie să facă noile pluguri / care să-i ducă la sapă de lemn” („O nouă stafie”). Oricum, nu se poate pune problema fericirii: aceasta reclamă o condiţie cu totul insalubră. De urmărit în acest sens „De ce”, text ce mi-a adus vag aminte de Marin Sorescu. Oarecum ciudat este tocmai faptul că odată cu îndepărtarea de cetatea – mamă, fără a consimţi, poetul se trezeşte contaminat de lipsa totală a speranţei. „Iubind nimicnicia”, dactilograf de noapte,  pare să consimtă că „cetatea aceea / cetatea aceea e asta acum şi aici”. În graniţele unui acum şi aici se consumă şi idilele de-o clipă: de la suavitatea corpului, asemănat fie cu floarea de măr, fie cu caisa, se ajunge către un erotism debordant: „Prin himen trecem libelula / ca o lilia ca un tutun / E semn ! La cuibul dumitale / vin în genunchi să mă supun” („Domnişoară”). Deşertăciune a unei clipe de plăcere, „făurită din draci şi îngeri” („Curburi bej şi lila”), femeia, se tot repetă, e mai mult pretext pentru suiş ori coborâre spirituală.

Volumul numără şi trei poezii total distincte, care mărturisesc fără dubiu în note calde o viziune patriarhală, destul de rară în lirica lui Ovidiu Genaru: „Salve de cruci”, „Privelişte la Agapia”, „Oameni pustii”. Ultima dintre ele ar putea redeschide un capitol important în creaţia lui poetului, mai precis o continuă nevoie de raportare la „sfântul Bacovia”, însemn al locului. În fapt, de-a lungul cărţii putem număra explicit o serie de poezii ce împrumută elemente de recuzită bacoviană: „Suflete moarte”, „Sfântul Bacovia”, „Nasul”, „În spatele uşii”.

Şi pentru acest ultim volum, mi se par potrivite cuvintele de odinioară ale lui Constantin Călin: „călătoria e o formă de cunoaştere şi de interpretare a universului” (Constantin Călin, „Ovidiu Genaru: Ţara lui Pi” în „Ateneu”, nr. 11, noiembrie 1969). Deşi iniţial pregătit pentru salturi mortale în lumea finitului – „Ca gimnast eram o mare speranţă; mi se dădeau portocale şi frişcă, lucruri atât de rare pe atunci, ca să devin Cineva: Cineva care să execute cel mai bine din Europa roata ţiganului şi salturile mortale (Ovidiu Genaru „Un posibil curriculum vitae” în „Contrapunct”, an VIII, nr. 1, ianuarie 1997, p.2 -, Ovidiu Genaru rămâne organic legat de corporalitatea ideilor înalte, realitate simbolic sugerată prin „Trandafiri pentru sânge trufie şi ură / trandafiri pentru imperii // trandafiri de-o clipă ai goliciunii // În loc de o mântuire trandafiri / trandafiri înhumaţi pe un afet de tun / îmbătând doliul / sau trandafiri corectaţi prin lege // Trandafirii alcoolizaţi ai triumfului trandafiri / înăbuşind cuvântul oribil trandafiri // Trandafirii locotenenţi ai miresmelor / pentru capul plecat / trandafiri // Rareori trandafiri în sine / pur şi simplu trandafiri pentru trandafiri („Trandafiri”).

Marius MANTA