ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Dan Bogdan HANU

Uneltirile aproape cunoscutului poet Marian Constandache împotriva fatalei sale însoţitoare, Singurătatea

Poet contemporan de bîrlădeană aşezare şi de universală viziune, Marian Constandache e, mai degrabă prin forţa şi graţia nescriselor legi care supun viaţa literaturii decît prin opţiune manu propria, ataşat pînă la a fi mistuit de acea parte de fiere a lucrurilor, acolo unde, nota bene, se strunjeşte verticalitatea caracterelor. Angrenat, de nu chiar de-a binelea tîrît, în meandrele nu tocmai ortodoxe ale lumii literare de românească extracţie şi simţire, din care, nu chiar cu onoarea visată, face parte, silit de sus pomenita lume la tot felul de năbădăioase coliziuni şi obligat, pe cale de consecinţă, la replieri şi repoziţionări în urma cărora experienţei poetice nu i-a rămas decît să se îmbogăţească, poetul şi-a altoit postura de propovăduitor al învăţăturilor suprarealiste, prin natura lor mai detaşate de ardenţa socialului, cu aceea a unui aliaj fericit între expresionism şi imagism, din care poezia sa iese ranforsată, iar mesajul ei creşte în directeţe şi savoare. Marian Constandache păşeşte, destul de ferm, în galeria de počtes maudits, cu versul străfulgerat de umori şi cutreierat de vehemenţe, oscilînd între exasperare sarcastă şi torpoare, turate adesea pînă la emersiunea absurdului.

Literatura de centru – mai mult centristă decît centrală – , dă Bucureşti, nu-şi bate capul şi, vehiculîndu-se într-un soi de imunitate autistă, nu tresare la schimbările de viteză şi de substanţă, la apostaziile perifericelor rude, adunate în constelaţii prea puţin vizibile pe bolta critică şi asta, în pofida inflaţiei de care se bucură teoriile – ce-i drept, din care „nu a curs nicio picătură de sînge” – chitite pe arcanele descentralizării, ale asaltului marginilor, teorii conturînd, în toată regula, o paradigmă a relativizării/ revitalizării formelor expresivităţii. Între provincia geografică şi aceea literară (termen împovărat de o vădită trimitere axiologică) persistă abuziv semnul egalităţii, condiţia poetului înfundat, înăbuşit în provincii – tributară acestor clişee şi preconcepţii – fiind aceea a perpetuului azilant, constrîns să-şi transcrie „scenele de viaţă”, traversate consecvent de o viziune ale cărei baiere se lărgesc pînă la debordanţa delirului. O viziune ce, nolens volens, îşi asumă/ însumă şi traiectul (auto)consolării. Candoarea, altădată decelabilă din belşug în fibra poeziei de provincie, s-a prescris demult, a fost destituită de (ins)urgenţa situării damnate, ce transpune scriitura într-o efigie filigranată a suferinţei, a expierii dilematice, a dezabuzării din care răbufnesc, din cînd în cînd, limb(ur)ile acide ale vituperanţei. Revenind la viziune, este lesne de remarcat sonorizarea ei pînă la acutele unei mistici întoarse, căci numai de adoraţie nu poate fi vorba, ci de schisma revelată odată cu ceremonialul (par)curgerii timpului, nu propriu-zis lăuntric, al descifrărilor şi răsfrîngerilor în şi de sine, cît un timp mediumnic, al cufundării în textura halucinogenă & halucinatorie – şi al lecturii, prin ea – a realului. În montura viziunii scînteiază – ca nişte secuse paroxistice – jerbe sintagmatice, valoarea şi detenta lor nutrindu-se din forţa de a se institui drept iconi ai singurătăţii. Şi, pentru că un grund hard, precum cel al singurătăţii, dezvoltă întotdeauna o floră – adesea luxuriantă – a angoasei, să observăm că poetului îi rămîne – ca pentru a spulbera orice îndoială – destulă snagă pentru a o trece pe aceasta din urmă printr-o serie de filtre horror (fără vacui). Imaginile se înşiră febricitant, plenare, memorabil concatenate în desfăşurarea turbionar-miriapodică a poemelor. Poeme împănate şi cu inserturi colocviale, de o anume temperatură retorică, înscrise însă pe un registru bizar, concettist, departe de frusteţea cotidianului, dar care dezvăluie un autor tentat de o formă maximală de umanism, aflată astăzi – din considerente extra- sau intra-literare – cel puţin în dizgraţie. Bref, autorul e un sceptic, unul încă nemîntuit, evitînd, tot mai anevoios însă, derapajele în cinismul gratuit, estet, adică tocmai în ceea ce i-ar suspenda intenţionalitatea. Recurenţa referinţelor religioase, a căror retorică răzbate cu nonşalanţă, în destule locuri, în debitul viziunii, deţine, aproape ad integrum, rolul de muniţie pentru rechizitoriul adresat unui Deus otiosus – răsfoit în cîteva epifanii nu tocmai cuvioase – în numele defunctei speranţe: „un dumnezeu scîrbit şi anonim/ ajuns, în cele din urmă, pe punte”.  Întinse ca nişte prapori păgîni, textele lui Marian Constandache mustesc de o heraldică iconoclastă, cheia de boltă a poeticii sale stînd mai degrabă într-o vocaţie de impenitent risipitor, decît într-una de artizan, de meticulos truditor al poemului. Şi stilul său se cristalizează pe această dominantă.

Încercarea de a dizolva clandestinitatea, de a se desfereca din apăsătoarele cercuri ale anonimatului, divulgă o gamă largă de abilităţi poetizante, printre care se detaşează aceea de înfăşurare („o înăbuş la focul mic al liturghiei”)/ desfăşurare („iscînd vîrtejul înaltei febre”) a textelor în jurul unor nuclee, focare, de mare densitate imagistică şi portanţă semantică. Ieşind din ascundere, profesînd un tip sui generis de metanoia, poetului îi reuşesc proiecţiile pe fundaluri supradimensionate. Proiecţii ale solitudinii ce-l devorează, proiecţii care, în felul lor „restituie (…) cerului/ marea-i nemaisfîrşita-i singurătate”, în acordul subconştient cu dicteul unei simetrii arhetipale. Nu e necesar niciun dram de subtilitate pentru a remarca, în fapt, cum toate poemele pivotează în jurul acestei insaţiabile singurătăţi ce aspiră, înghite viaţa lăuntrică a insolitului actant „împleticit între realitate şi vis”, angajat în înalta şi nobila salahorie a dicţiunii sacrificiale, de frondeur ce caută să-i întoarcă (ser)viciul şi să dea peste cap mecanismul ei anihilant, programîndu-l pe evacuare. Şi, de aici, întreaga epopee carnavalescă, această eviscerare a cheagurilor şi măştilor singurătăţii, revărsată asupra lumii ce, prin imprescriptibilele sale comandamente, o provoacă şi o întreţine necontenit. E vorba de lumea unde convenţiile injectate în doze subtile iau faţa, iar competenţele şi bunele intenţii pălesc în umbră, e vorba de o lume pardosită şi aureolată de plaga convenţiilor, o lume cu faţa schimonosită, siluită, brăzdată de trenduri & branduri, galvanizată de fermenţii şi enzimele răului, o lume care dospeşte în coconul unui simulacru de laissez-faire, o lume care lasă în urmă realitatea evanescentă, peste care apasă „un întuneric lăsat prin testament de un orb”, drenată de teroare, drapată virtuos în brocarturile fastuos macabre ale ficţiunii. Iar acest carnaval, venit ca un neaşteptat puseu al anonimatului ticsit de frustrări, e un cal troian strecurat în vintrele Infernului. Infern = societatea în care, oricum ar fi străbătută, oricum i-ar fi răsfoită oferta de nişe, tot peste laptopitec am da, dăinuind în poziţia prototipului majoritar + singurătatea ţesută în jurul unui ostatic al himerelor, garant perpetuu al rolului de intrus. Prin el se perindă, în toată deşănţarea, întru(chi)pările pe care singurătatea, fie că apare ca soră-şefă, ca năimită din recuzita de carnaval, ca femeie balneară sau poetă bătrînă, le acceptă şi sub care foşneşte şi se înfoaie fără răgaz. Sintaxa – suflată într-un patetism ţinut la cuvenită distanţă de grandilocvenţă – încalecă bine trupul cabrat şi nărăvaş al singurătăţii, de altfel, ductul ei subîntinde toate poemele volumului. De vină e, se pare, adrenalina greu încercată, îndemnînd spre răspîntii sau chiar rupturi semantice şi care, dimpreună cu „sudoarea divină a poetului necunoscut” pun pe tapetul cunoştinţei & conştiinţei un poet merituos, un asianic apt de tumultul propice marilor aperturi imagiste, fie ele şi în varianta contorsionată, spasmodică.

Cartea e, în integralitatea sa, travaliul imagistic cheltuit pentru deturnarea singurătăţii, o eretică dare în vileag a vastei sale arhitecturi supliciale. Or, acest demers este, prin contingenţele stîrnite, unul infernal, dublat pe deasupra de acela semantic al trombelor literarităţii, căci, într-o frenezie ultimativă, cade şi avertismentul final, mai mult un verdict ce nu lasă loc de întors: „nu există nicio literă în alfabet/ care să nu aibă pe conştiinţă miliarde de morţi!”. Creditul (în multe locuri) total acordat sarcasmului – şerpuitor, interpolînd amprentele grotescului – relevă cota deplinei avarii în care s-a afundat starea de veghe, textele fiind minate, pe măsură, de SOS-uri distorsionate, trimise dintr-un mediu anaerob, din care speranţa sau compasiunea au fost degajate demult: „Semnul crucii se chirceşte în mîinile mele/ cum un foetus neîmplinit./ Nu mai ajung la cer./ Nu-mi mai intră semnul crucii în viteză./ Mi s-a rupt pinionul aminului”. Poetul îşi duce la ultime consecinţe premisele de fidelitate, aspru cu sine însuşi, aspru cu arătările lumii, aşa cum i se vor fi înfăţişat. O – oricît de – scurtă ochire asupra evidenţelor (dominantelor) închegate în favoarea poemelor, ne va lămuri că autorul lor a evitat falimentul spre care, prelungite la nesfîrşit, pot duce tentaţiile de juiseur şi frondeur, ce marchează teritoriul – niciodată suficient luat în stăpînire – al rebelului fără cauză, regăsindu-se în linia răzvrătiţilor cu temă şi azimut , desigur, sociale în profunzime. Or, o atare postură îl şi conectează la resursele unui patetism credibil, nu foarte la îndemînă astăzi, şi care, pe deasupra, deţine calitatea de a lamina ardenţa investită în poieticeştile forje. 

Mai curînd incitantă, decît excitantă, cum, mai nou, dă bine cu orice producţiuni şi după cum stă scris prin cele mai recente scripte ale comenduirilor literare, poezia lui Marian Constandache amendează, în replică, stendhalian, dintru început numita suficienţă, recurgînd abrupt şi eficace la parabola oglinzii: „Plimb o oglindă prin faţa acestor răcani cu trese de general”. Lung şi plin de cazne (& trape) e drumul „poetului necunoscut” spre consacrare şi spre deosebire de al altora (care nu se cunosc nici măcar pe ei înşişi), scurt şi strîmb, ca un apendice împotriva naturii, pavoazat cu depeşe critice, (b)ornat cu ordonanţe sau proclamaţii cu lustru exegetic. Poemele lui Marian Constandache n-au nevoie să ia lumină (de la) critică, ele strălucesc în/ prin absenţa întîmpinărilor de acest gen. El scrie, sînt convins, o carte prea bună, totuşi, pentru a mai fi deranjată de (alte) comentarii. Iar o prefaţă poate foarte bine să nu fie întocmirea unui act de moşire şi naştere, ci simpla recunoaştere a înfăţişării poetului.

Carnavalul e contribuţia poetului, infernul e asigurat cu regularitate şi promptitudine, servit proaspăt şi aburind, de colegii de breaslă. De cele mai multe ori, nu şi de principii & beneficii. „Şi asta e sigur!”.

 

(prefaţă la volumul „Un carnaval în infern”, în curs de apari, în curs de apariţie la Editura Vinea)

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala