ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Cornel Galben – Despre un secol „cu barbă şi mustăţi”

Fără să aibă o baghetă magică, Ioana Pârvulescu a plonjat În intimitatea secolului 19 (Editura „Humanitas”, Bucureşti, 2005), antrenându-ne într-o aventură demnă de pana lui Jules Verne şi ţinându-ne cu respiraţia tăiată de la prima până la ultima pagină. Asumându-şi din start rolul de martor şi scrib, ea a avut răbdarea să scotocească arhive, să consulte zeci de colecţii şi să citească mii de file date de mult uitării, să privească atent fotografii şi gravuri de epocă, să facă abil conexiuni spectaculoase, mişcându-se lejer printre personaje mai mult sau mai puţin fabuloase şi reînviind o lume cu adevărat fascinantă, de care te rupi cu greu atunci când vrei să revii în secolul 21.

De ce tocmai acest veac, vă veţi întreba? Pentru că, aşa cum mărturiseşte autoarea, „Secolul 19 este o altă planetă. Îţi trebuie un anume spirit de aventură ca să te întorci acolo, asumându-ţi riscul de a trăi, zi de zi, exact ca oamenii vremii, de a te obişnui cu felul lor energic de a fi, cu regulile lor de conversaţie, cu numeroasele lor obiecte de îmbrăcăminte obligatoriu de purtat în acelaşi timp pe unul şi-acelaşi trup, cu caii şi cu servitorii lor, cu inima lor moale şi cu tăria lor de caracter, cu oala lor de noapte şi cu balurile lor, cu teribilele lor pistoale şi cu neajutorarea îngrozitoare în faţa bolii, cu miasmele, cu parfumurile şi cu sărurile lor, cu puricii şi cu ploşniţele dezgustătoare din hanurile lor, cu privatele din curte, cu scrisorile lor enorme şi cu felul atât de direct în care ţi se adresează chiar ţie, cititorule, în romanele lor. Dar riscul cel mai mare este să te deprinzi cu încrederea lor absolută într-un viitor care ţie, celui venit de acolo, din viitorul în care credeau ei atât de frumos, îţi strânge inima. Dacă ajungi să crezi şi tu în el, ca ei, reîntoarcerea acasă ar putea fi plină de dezamăgiri şi regrete.“

Ei bine, această Sherlock Holmes a publicisticii contemporane nu numai că şi-a asumat riscul, dar a intrat cu toată fiinţa în pielea celor pe care îi descrie, nu de puţine ori având sentimentul că „ei trăiau cu adevărat, erau vii în întregime, pe când noi trăim numai pe jumătate“. Asta poate şi pentru că noi purtăm „oboseala unei experienţe de un secol în plus“, dar mai ales din pricina dispariţiei entuziasmului pe care înaintaşii noştri l-au avut atunci când ne-au proiectat viitorul.

Şi cum mai totul se învârte în jurul Capitalei, refacerea atmosferei nu putea debuta altfel decât cu Viaţa la Bucureşti, oraşul „semioriental şi semioccidental“ văzut întâi prin ochii tunarului suedez Roos, ajuns în saloanele Micului Paris în anul 1885, când deja trecuse un sfert de secol de la alegerea sa drept capitală a noului stat, apoi prin cei ai lui Karl Hettingen, ales prin plebiscit Domn al României. Strecurându-se printre impresiile şi gândurile lor, scriitoarea glosează cu nonşalanţă, aducând elogii primarului Manole Protopopescu-Pake şi punându-ne faţă în faţă cu pionii unei societăţi pline de contraste, dar cu atât mai fermecătoare cu cât ajungi repede la concluzia că te afli într-o ţară în care nu te poţi plictisi şi unde „Binele e secondat îndeaproape de rău, răul e adesea urmat de rău, absurdul e lege, viaţa circ, dar oamenii aşteaptă mai mult decât oricând ca cele (sic!) rele să se spele, cele bune să se-adune şi viitorul să fie altfel.“

Aflăm, astfel, cum arată o zi de muncă a lui C.A. Rosetti sau Titu Maiorescu, care sunt privilegiile Capitalei la 1890, dar şi cum furau antreprenorii şoselelor la 1866 ori cum se distra protipendada la vreme de criză, în timp ce foamea şi moartea făceau ravagii prin sărăcime, semn că nimic nou nu e sub soare şi că năravul românilor n-are leac. Iar pentru a ne familiariza cu animatorii acestui secol de poveste, Ioana Pârvulescu ni-i prezintă, pe rând, arătându-ne cine sunt ei, ele, copiii lor, lumea bună, domnii doctori şi, de fapt, toţi cei ce gravitează în jurul lor, încercând să fie sincroni cu o Europă aflată încă de atunci cu mult înaintea noastră şi să croiască României un viitor de care să nu le fie ruşine.

Şi cum secolul 19 este „unul cu barbă şi mustăţi“, din peisajul pestriţ nu puteau lipsi figurile „acoperite în proporţii variabile de podoabe virile“ ale lui Vasile Alecsandri, Alexandru Macedonski, Carol de Hohenzollern, Ion C. Brătianu, C. Negruzzi, Ion Creangă, Ioan Slavici, Duiliu Zamfirescu, Carol Davila, Titu Maiorescu etc. Aşijderea, cum tot ce se petrece în acest secol cere „curaj, hotărâre, forţă, adică atributele socotite în istorie şi în artă obligatorii pentru portretul masculin“, ne sunt prezentaţi, pe rând, un revoluţionar (C.A. Rosetti, probabil „cea mai înflăcărată figură masculină a Revoluţiei de la 1848, romantic pur-sânge, patetic, idealist, pasional, familist, liberal“), un tipograf (Petre Ispirescu, în 1866 director al Tipografiei Statului), o persoană publică (Titu Maiorescu, deopotrivă om de litere şi om politic, ale cărui responsabilităţi necesită pagini bune ca să le înşiri), dar şi câteva scene de viaţă particulară, grupate nu întâmplător în dimineţi, seri şi nopţi, sărbători.

Deşi adesea în plan secund, ele răzbat cu pregnanţă nu doar în paginile autoarei, începând cu Iulia Hasdeu şi sfârşind cu Ana Racoviţă, demonstrând că pot obţine performanţe şi în roluri secundare. Simetria e păstrată şi aici, autoarea aducând în prim-plan câteva din cele ce ilustrează cele cinci caracteristici ale femeilor secolului 19 (mame, soţii, muze, fiice, surori): Mary Grant, sora secretarului consulului englez la Bucureşti, Elena Negri, proaspăt divorţată, Paulina Lucasievici, fată de origine modestă, Sevastiţa, o nevastă de tipograf sărac, Clara, fata Justizrat-ului Kremnitz din Berlin, Anna, fata lui Radu D. Rosetti, Zinca sau Zoe Golescu, Contesa Marie D’Agoult, iubita lui Franz Liszt, mama Cosimei Wagner şi a lui Carol Davila, Ana Racoviţă, căsătorită Davila, dar şi unele imagini mişcate, menite să ne arate că de-aşa „vremi se-nvrednicesc doamnele din secolul bărbăţiei“.

Un secol în care copiii au rolul lor, chiar dacă lumea lor e ascunsă în „dosul impunătoarelor figuri ale părinţilor“ şi indiferent dacă e vorba de familia mică sau de cea mare, a oraşului sau a comunităţii. Capul familiei e, adesea, „moaşă, bonă şi medic“ şi cercetătoarea epocii e uimită să afle „cât de mult se amestecă şi câte ştiu bărbaţii despre lucruri pur feminine, cum ar fi naşterea sau alăptatul“. Regulile de bună purtare au rostul lor, iar secvenţele tragice şi cele comice se interferează, consemnând întâmplări de care Caragiale nu e străin.

Lumea bună e ilustrată de domnul Titu Maiorescu, care ne invită la căsătoria sa cu domnişoara Anna Radu Rosetti, iar cea a domnilor doctori în primul rând de incredibilul Carol Davila, a cărui personalitate complexă a dat nu doar culoare acestui secol zbuciumat, ci şi câteva instituţii medicale solide, de care România avea atâta nevoie. Ceea ce a izbândit el în plan medical e cu atât mai important cu cât, în absenţa edificiilor ctitorite, frica de boală devenise o spaimă molipsitoare.

Ca imaginea să fie completă, autoarea ne pune la curent cu ceea ce citesc oamenii din acest secol, ne povesteşte cum călătoresc, ce fac într-o zi bună, într-una oarecare şi în una rea, care le sunt intimităţile şi la ce duce indiscreţia, în ce constau tainele şi spaimele legate de progres şi multe altele, căci condeiului său sprinţar nu i-a scăpat nimic, de la culoarea cerului şi până la ieşirea din scenă a unora din personajele pe care tocmai le înviase.

Parcurgerea unor jurnale intime ori scrisori scoate în relief alte faţete ale unor personalităţi, ilustrative în acest sens fiind părerile lui Eminescu şi Maiorescu despre „canalia” Caragiale, jocul poreclelor, al cărui as e Pogor, preocupările spiritiste ale lui Hasdeu, plăcerea scrisorilor, respectarea convenţiei cadourilor etc. Pagini memorabile sunt cele dedicate regelui Carol I şi Războiului de Independenţă, dar calificativul e valabil pentru întreg sumarul, pentru că Ioana Pârvulescu a izbutit să transforme toate cele 19 mari episoade ale cărţii într-un document captivant, impregnat de aerul timpului şi de o atmosferă vie, în care detaliul şi instantaneul sunt la ele acasă, iar secvenţele decupate au relevanţă şi pot fi oricând transferate în materia unui roman.

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala