ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Gheorghe IZBĂŞESCU – Un bici de aramă printre frunze

(Fragment din romanul „Cartea oaselor mele”)

De cînd capitala Ţării Româneşti fusese statornicită de Mircea-Vodă la Târgovişte, călătorii străini începură să-i spună aşezării de la poalele munţilor Făgăraş: Vî dvor Argias (Curtea de Argeş). Ca s-o deosebească de cea nouă, de la ţărmul Ialomiţei. Însă transferul rămăsese o perioadă de timp doar un indecis act istoric, deoarece căpeteniile valahe din motive sentimentale sau strategice mai reveneau aici, de parcă ar fi căutat grandoarea veche a capitalei argeşene. Ca şi cum o misiune înălţătoare a fantasmelor din trecut îi îmboldea să dea documente oficiale din turnul încremenit al bisericii Sân-Nicoară, fost post de pază şi devenit de curînd foişor de foc, încă strălucind în blindajul său. Chiar dacă înfăţişarea exterioară îmbătrînise cu pielea ulcerată.

Înconjurat cu ziduri de piatră, dublate cu valuri de pămînt bătucit între garduri de ulucă, oraşul avea patru porţi. Pe cea din sud ajungeai la Piteşti; pe cea din nord, la Sibiu şi Făgăraş; către Câmpulung o luai pe drumul de la răsărit iar spre Râmnicu Vâlcea, pe cel din apus.

Privită dinspre Cetatea Poienari, fortificaţia arăta ca o fâşie de pămînt din care muşcaseră lacom valurile rîului ce-o străbătea, venite agresiv din coclaurii înceţoşaţi. Ploile torenţiale dădeau de lucru edililor locali să nu-şi uite menirea de-a călca prin băltoace puturoase cu trupa de salahori ce curăţau nămolul aluvionar de la afluenţii numeroşi, depus pe sub scîndurile de stejar ce podeau uliţele-străzi, unde-şi făceau culcuşul şobolanii păroşi. Altfel, aşezarea privea ca dintotdeauna acelaşi soare de metal înroşit cum răsarea stăpîn din spatele masivului Negru Vodă ori apunea îngălbenit şi mai consumat pe după piscul Blajului. Două parapete trufaşe ce flancau urbea într-o strictă misiune de apărare.

Dacă pentru vizitatori oraşul căpătase aerul unei staţiuni de vacanţă, pentru unii locuitori măcar cu puţină glagorie în cap, lucrurile nu stăteau chiar aşa. Încît auzindu-le părerea înşelătoare, ironici îi luau peste picior cu un hohot de rîs scurt şi sec:

-Jos ochelarii de cal, privitorule!

Pentru că ceva era în neregulă cu oraşul lor. Deoarece cîrma Valahiei uneori o mai lua şi ea razna, pur şi simplu, găsindu-şi prăpastia tocmai aici. Haosul fiind o moştenire fatală a vechilor obiceiuri parşive din apusele Curţi Domneşti ale fostelor cnezate şi voievodate, mascate acum în partide boiereşti: ale craioveştilor, buzoienilor, ilfovenilor, mehedinţenilor, argeşenilor, dâmboviţenilor. Toţi păstrînd în memorie autonomia administrativă şi privilegiile de odinioară, pe care încercau mereu să şi le revendice. Uitînd că ei trebuiau să slujească ţara, nu ţara pe ei. Iar când un partid îl răpunea pe altul, căpetenia se lăuda în dreapta şi-n stînga: „Un fleac, i-am ciuruit pe toţi!”

Sigur, acum în urbe lipsea cunoscuta vînzoleală de toată ziua după ce se deşertase de dregători, de mărunţi funcţionari, de cei mai mulţi dintre boieri, negustori şi meşteşugari, atraşi de surîsul ademenitor al Târgoviştei. Nu se mai auzea tropotul înfundat al cetelor de dorobanţi şi călăraşi în uniformele lor vinete şi roşcate, cu plutitoarele chivăre pe capetele pletoase şi năduşite, colorînd pestriţ Uliţa Mare, principala arteră ce tăia aşezarea în două, de la nord la sud, absorbind ca o rozetă la pieptul ei ieşirea celorlalte căi de acces. Fiecare purtîndu-şi numele după cel al meseriilor din abia înfiripatele bresle. Nu se mai înghesuiau nici delegaţiile străine înveşmîntate de gală, fie venite din Ungaria, Polonia, Transilvania, ori din împărăţia sultanilor osmanlîi, în carete şi trăsuri, pentru a încheia convenţii comerciale, tratate de alianţă. Însoţite de gărzi călări pe straşnici cai arăbeşti, să-şi anunţe intenţiile.

Pe dalele de piatră parada făcea mare huiet cu trîmbiţe şi tobe pînă la palatul voievodal în admiraţia curioasei adunături de gură-cască ieşită pe la porţi, privilegiu de care beneficia şi cînd solii se întorceau în acelaşi freamăt, să fie găzduiţi de marele postelnic în Casa de Oaspeţi. Pînă şi tagma cerşetorilor, acea lume abulică şi zdrenţăroasă ce rănise oraşul cu molime de ciumă şi holeră prin anii 1348 – 1378, se orientase spre vadul mai rentabil al noii capitale. Încît statornice rămăseseră aici doar populaţia, autorităţile locale reprezentate de judele-pîrcălab cu cei 12 pîrgari în saloane de audienţe. Strîngătorii de dări. Alături de căpităniile judecătoreşti ale judeţelor Argeş şi Muscel (ultimul, numit pe-atunci Pădureţul), cu sediul la Câmpulung. Şirul de oglinzi ovale între ferestre cu dantele şi lumînări aprinse de mîini gînditoare răsfrîngeau o lume micşorată a puterii. Că mult pustiu adunat în jur făcea cu greu faţă să biruie neliniştea întîmplărilor reale.

Oare ce mai rămăsese în părăsitul oraş ? Vînturile reci şi îndrăzneţe, aş mai adăuga eu, năvălind din munţi de cînd se ştiau ele, parcă trimise de masivul Căprişoara, să cerceteze valea sălbatică din trei părţi, împreună cu străjerii Cetăţii Poenari: să vadă tot ce mişcă prin preajmă, fiinţă autohtonă sau străină şi cu ce interes.

Cam aşa se înfăţişa Curtea de Argeş familiei prelatului Petru Măjescu, fratele vitreg al domnitorului Radu din Afumaţi. Venit aici, sub munte, după unele zvonuri, să-şi petreacă ultimele sărbători sfinte din decembrie 1528. Deşi nimeni nu-l întîlnise pe străzi, nici la slujbele Crăciunului în biserica episcopală.

Acum era ajunul Anului Nou. Prin curţile orăşenilor se auzeau pleznete de bice, huiet de buhaie şi tălăngi, garniturile de tineri aşteptînd să devină oameni de afaceri, cînd vor porni pluguşoarele.

Măjeştii erau plecaţi la Goleşti, să-şi aducă de la moşii căruţele încărcate. Numai mezinul cu gloata lui de camarazi îşi pregătea spectacolul la prăvălia negustorului Vaciu. Iar mama-Stana, sigură în conacul-culă, inspecta cuhnea agitată de bucătărese. Bucatele se fierbeau, se prăjeau, se coceau. Totul era-n regulă. Aşa că, în scurteica de miel, ieşise în curte să-şi arunce privirea spre turnul Sân-Nicoară. Aflase ea în secret de la cineva că Vodă s-ar fi dus acolo cu Domniţa Ruxandra şi Vlăduţ.

În preajma silozurilor şi staulelor de muls vacile, ca şi prin gropile menajere de dincolo de ziduri, flotila cîrdurilor de ciori cu căngile ciocurilor de fier răscolea în zăpadă straturile putrede de dedesubt cu miasmă de balegă şi urină, de parcă ar fi căutat grandoarea vechii capitale. Doar uriaşul animal adormit, care era urbea, în inconştienţa sa patriarhană, se arăta indiferent la soarta locuitorilor săi. Încă sub presiuni subterane, superstiţioşi şi experţi în prevestiri sumbre. Aşteptîndu-se în orice moment să treacă de la bucurie la dezordine şi haos. Amestecîndu-şi vinul din pahare cu teama insidioasă. Că strigoii atîtor războaie recente nu se risipiseră deplin pe dealuri şi văi. Toţi ştiind că begul Mehmet Mihailoglu pîndea ca un lup flămînd cu oştile dincolo de Dunăre. Gata să se adauge răzvrătiţilor boieri ilfoveni, sub comanda marelui vornic Neagoe din Periş, împotriva voievodului din Afumaţi.

Femeia înaltă, cu plete aurii răvăşite de vînt, urmărea cohorta ciorilor de dincolo de ziduri ce se pornise în iureş spre turnul Sân-Nicoară. Tot neliniştită şi în dilemă. Deşi ar fi trebuit să fie în al nouălea cer. Că după discuţiile violente cu bărbatul ei, arz-o focul de coroană, Petrică n-o mai bătea la cap cu „domnia” lui şi cu visul primejdios de-a se vedea înscăunat la Târgovişte. Ba chiar se apucase să-şi vadă serios de treburile gospodăreşti. Şi nu se mai împiedica de Marcu, precum doi molani în acelaşi borcan cu apă.

Îmbărbătîndu-se singură, într-un tîrziu Stana îşi aminti că mileul început ieri, rămăsese neterminat în iatac. Cum i se făcu foame, a ieşit contrariată la poartă, întrebîndu-se:

- Ce-o fi cu Pătrăşcuţ de nu mai vine? Că doar îi promisese că vor mînca de prînz împreună, acasă.

Pe cer norii se buluceau într-o scriere necunoscută, poate un fals testament argeşean. Sau poate ninsoarea albăstruie, jucîndu-se, n-avea alt rost decît să sublinieze graţia efemeră a burgului, cum de fapt o considerau arborii statuari, cît vîntul cu un bici de aramă îi lovea printre frunze. Găsind că ei sînt singurii şi de drept stăpîni aici peste oameni şi locuri.

Un pîlc de fete guralive trecînd pe uliţă îşi mişcau şoldurile intenţionat în mers, aruncînd ocheade cîtorva băieţi. Păşeau ţanţoşe în pantofi de lac, roşii ca racul, cînd glumele derbedeilor de ocazie ricoşau în poante deocheate, de parcă erau la un concurs. Zărindu-o brusc pe coniţa Stana, cu gîtlejul uscat i-au dat respectuoase „Bună-ziua”, să nu pară penibile, micşorîndu-se tot mai mult. Măjeasca zîmbi înţelegătoare, simţind că-n urma lor se prelingea un parfum proaspăt. Şi se uita după ele ca după rămăşiţa unui vis frumos ce se evaporase de mult. Dar printre trecători, în susul străzii, mezinul ei tot nu se vedea.

În aceeaşi seară însă în casa vistierului Cârstea sosi o teribilă veste: dovedindu-i domnitorului că degeaba se ascunsese sub munte.

-De ce-ai plecat din Târgovişte? De ce-ai plecat? îi bubuia o voce în moalele creierilor.

Căpitanul gărzii palatului de pe malul Ialomiţei, veni cu calul în spume, căzu ca un balot de paie la picioarele stăpânului:

-Fugi, Măria Ta, fugi! Că s-a dat complotul la iveală. Iscoadele m-au avertizat că Neagoe din Periş cu bulucurile de başbuzuci ai begului de la Nicopole vin aici ca un vifor să te omoare.

Radu abia şopti, alb ca varul la faţă:

- Şi pe ce drum au pornit?

- Pe-al Piteştilor. Iar eu, să-mi scurtez goana, pe drumul Câmpulungului. Porniţi, Măria Ta, spre Râmnicul Vâlcea şi de-acolo spre Craiova, să vă dea sprijin rudele Domniţei Ruxandra. Ştafeta mea sper să fi ajuns la vâlceni.

- Neicuţule, neicuţule, suspina Cârstea în lacrimi, îmbrăţişîndu-şi fratele, pune-ţi armura şi aleargă cu puiuţul de Vlad, călări, peste apa Topologului. Ţi-am pregătit desagii cu demîncare şi geanta de piele cu bani.

Cunoscînd bine potecile, cei doi fugari au dispărut spre Tigveni. Că zăpada afînată le dădea spor la cavalcadă.

- Sfinte Petru, patron al lupilor de iarnă, aibi milă de noi, murmura Radu, şi ţine strîns în mîna ta haita fiarelor să nu ne sfîşie. Ocroteşte măcar băiatul ăsta ce n-a ajuns încă să facă păcate şi are inima curată. Şapte ani se împlinesc de cînd port calvarul domniei şi numai pentru ţară am luptat cu turcul, să scape de paşalîc. Douăzeci de războaie am dus. Ajută-ne să rămînem teferi.

Cu un bici de aramă vîntul lovea pînza pinilor înţepîndu-le obrajii la marginea satului Goranu, cînd popa Zafiu i-a întîmpinat, să-i ascundă în bisericuţa de pe dealul Cetăţii din Râmnic.

Între pereţii zugrăviţi de umbra lumînărilor aprinse, tată şi fiu şi-au înlănţuit braţele, pierduţi în carnea vedeniilor de demult, iscodiţi de-afară, prin firida ferăstruicii de vâlcenii îngroziţi. Da, asta era problema partidelor boiereşti atunci, de care nu uitau niciodată: să fie mereu nemulţumiţi.

Nici nu şi-au sfîrşit bine gîndul, că izbiturile furioase au spart uşa bisericii şi puhoiul răzvrătiţilor a năvălit înăuntru.

Smulgîndu-şi paloşul de la şold, Neagoe izbucni:

- Oho, iată ce minune. Un viteaz răspopit. Căruia feştila lumînărilor de seu îi face faţa străvezie. Ca unui personaj de umplutură. Mai lipseşte muzica din serai pe care mujicul din Afumaţi a trădat-o. Aşa-i begule Mehmet?

Şi din două lovituri bruşte, capetele captivilor, ţinute de păr, s-au rostogolit pe lespezile de ceaţă însîngerată. Care se uitau scîrbite cu spatele la leşuri.

Greaţa pe limba decapitatului voievod se făcu vînătă. Limbă ce mai reuşea să se mişte în gură, vorbind, ca într-un nesfîrşit şir de zile să se audă în toată Valahia. Cuvinte repetîndu-le cei tăcuţi şi singuri, noaptea în somn:

- Ce fel de pămînt mai este şi ăsta, mamă, pe care stau lungit să mă întremez iar el se zvîrcoleşte sub mine ca la cutremur? De ce rîsul lui galben îmi urlă prin şira spinării şi rîsul lui galben îmi face mîna galbenă de tot ?

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala