ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Marin Preda şi „coridorul” dostoievskian

„Toţi învaţă de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea fără spirit a sufletului omenesc…”

Marin Preda, Creaţie şi morală

Marin Preda a avut o chemare aparte către universul dostoievskian. În Dostoievski şi romanul românesc (Editura F.C. Est-Vest, Bucuresti, 2003), Elena Loghinovski vorbeşte despre „chei dostoievskiene” în construcţia personajului feminin la Preda, amintind de teme precum  laitmotivul crimei, vina personală, revolta împotriva moralei, o anumită căutare a suferinţei, dar şi a ispăşirii. Matilda din Cel mai iubit dintre pământeni are evidente trăiri dostoievskiene. Nu lipsesc nici cei care fac apropieri între omul fericit din „Cel mai iubit…” şi Mîşkin, omul sublim din „Idiotul”. Chiar şi atunci când Petrini este gravid de originalitate, se aminteşte, uneori, în critica literară că acesta simte şi gândeşte în opoziţie cu spiritul dostoievskian. Ion Rotaru, de pildă, crede că maeştrii lui Preda sunt Tolstoi, Balzac, Hugo, Stendhal, Rebreanu, Camil Petrescu, Hemingway sau Camus, Dostoievski nefiind amintit printre aceştia. Mai mult chiar, lui Preda i se reproşează faptul că în Cel mai iubit dintre pământeni se află departe de izbutirile unui Camus sau Dostoievski: „Considerându-l, iarăşi obligatoriu, de la înălţimea Moromeţilor, ultimul roman al lui Preda este scris prea grăbit, e prea lung (dacă ar mai fi trăit, l-ar fi rotunjit), cu asperităţi polemice încă neconţinute organic în substanţa operei, cu «încontrări» (de pildă, faţă de Camus, cel din L’Etranger în episodul cu moartea mamei eroului, în finalul volumului II; faţă de Dostoievski, cel din Crimă şi pedeapsă, de astă dată, în finalul volumului III, când Petrini crede a afla în sine puterea de a ascunde o crimă, ce-i drept comisă în cu totul alte împrejurări decât aceea a lui Raskolnikov), încontrări care nu-i izbutesc pe deplin”(Ion Rotaru, O istorie a literaturii române de la origini până în prezent, Editura SC TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERRA, Bucureşti, 2006, pag. 1029). Credem, totuşi, că a-l raporta mereu pe Preda la Dostoievski este ca şi cum l-am văduvi de specific. Dar faptul că Marin Preda l-a preţuit mult pe Dostoievski este însă o certitudine.

Referindu-se la „drumul adevărat al ordinii morale”, Preda ne trimite la Marmeladov, din Crimă şi pedeapsă, cel care cultivă „voluptatea umilirii” (Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Editura Polirom, Iaşi, pag 433), se consideră un „animal înnăscut”, „un porc”, se acuză că a vândut şăluţul de păr de capră şi ciorapii soţiei, cărţile fiicei sale, Sonia, ca să aibă ce bea, şi mărturiseşte, tot autoflagelându-se, că bea întru suferinţă: „beau, ca să sufăr mai tare!” „Căci nu trebuie s-o ţin mereu pe struna lui Marmeladov, zice Marin Preda, cu vinovăţia morală, am fost totdeauna un om moral, şi anume un om activ moral, nu moral de la sine” ( Marin Preda, Jurnal intim, Editura Cartex Serv, Bucureşti, 2007, pag. 39). Şi când sesizează dificultăţile angajării pe „drumul adevărat al ordinii morale”, tot la Dostoievski ne trimite: „«Trebuie să iubeşti virtutea şi să izgoneşti viciul. Ce poate fi mai simplu? Ei bine! Faceţi aşadar o faptă morală, alungaţi măcar unul dintre viciile voastre, măcar încercaţi! Asta-i totul!» exclamă Dostoievski în Adolescentul” (Ibidem, pag. 39). Într-o scrisoare trimisă Aurorei Cornu, fostă soţie, Dostoievski este aproape… personaj principal: „A! Ţi-am spus ce enervare m-a cuprins terminând Adolescentul. Eu am citit Dostoievski la 20 de ani şi n-am rămas cu impresia unui slavofilism atât de îndârjit şi vindicativ. Ah, Dumnezeule, expansiunea naţională e oribilă chiar şi la un geniu, darămite la modeşti scriitori unguri şi sârbi, ca să nu mai vorbim de şi mai modeştii polonezi şi cehoslovaci. Bineînţeles că nu sunt în dispoziţia de a admira posturile frenetice şi nesfârşitele teorii pe care le face Adolescentul…” (Ibidem, pag. 68). Aşadar, Preda nu era un admirator fără frontiere al lui Dostoievski. Avea momente când se revolta împotriva sa ca un prieten sincer. Nu lipseau însă zonele în care se întâlnea ca un fericit cu Dostoievski: „Dar iată-mă târât în ceva care frige, să las asta! Două lucruri teribile în acest roman, se vede cât de colo inspiraţia ca un fulger brăzdând cerul: «ideea» Adolescentului de a deveni Rotchild şi visul lui Versilov apropo de Acis şi Galateea, tabloul lui Claude Lorrain”.( Ibidem, pag. 68). Cu umorul său… sobru, Preda face trimitere, în aceeaşi epistolă, la „nepotrivirile” de poveste dintre el şi Aurora Cornu, pe de o parte, şi alte personaje importante ale literaturii vremii, rămânând tot în universul dostoievskian („Cât despre previziunile lui  – Dostoievski; n.n., I.F. – despre noi, cei de azi, care suntem «orfelini» şi «singuri», când ne vom iubi şi ne vom strânge unul în altul, ha,ha,ha, gândeşte-te ce mult ne iubim noi, Aurora Cornu pe Zaharia Stancu, Preda pe Paul Georgescu, cum ne strângem noi toţi unul în altul, ha,ha,ha!”). Chiar şi în acest context, nu uită să-i reproşeze lui Dostoievski cunoscuta sa atitudine antieuropenistă care, în fapt, era mai ales un anticatolicism înverşunat, uneori: „Ce nostimă ideea aceea că noi suntem «orfelini» şi «singuri» ( adică nu mai avem pe Dumnezeu!), că ne strângem unii pe alţii… M-aş amoreza din nou de Dostoievski, numai pentru pasajul acesta,dacă n-ar fi atât de violent antieuropean”(Ibidem, pag. 69).

În Cel mai iubit dintre pământeni (Editura Cartex Serv, Bucureşti, 2009) sunt douăsprezece trimiteri la Dostoievski, în vreme ce în Viaţa ca o pradă (Editura Cartex Serv, Bucureşti, 2006), de pildă, găsim alte peste douăzeci de referiri la scriitor sau personaje/opere ale acestuia. Le amintim, dat fiind şi spaţiul tipografic alocat, fără comentarii… „În loc să fiu neliniştit, turmentat ca un erou dostoievskian că dacă Dumnezeu nu există totul ne este permis, dimpotrivă, simţeam o jubilaţiune liniştită că sunt liber de credinţă şi nici un imbold de a săvârşi ceva nepermis nu mă ispitea” (Cel mai iubit dintre pământeni, Editura Cartex Serv, vol. I, pag. 12,  Bucureşti, 2009). „Nenorocirea e numai ceea ce simt eu, nu e un altul şi nici măcar el, care mi-era tată, sau atât mai puţin. «Trebuie iertată, fiindcă a iubit mult», aşa a spus Cristos, am continuat citând o replică din Dostoievski. «Nu despre o astfel de iubire vorbeşte Cristos», mi-a răspuns atunci tata exact ca în Dostoievski, pe care nu îl citise” (Op. cit. vol. I, pag. 45) „Într-adevăr era cam dezolant să vezi cum o fată a cărui frumuseţe era un mister, cum spune Dostoievski, să aibă un cap total lipsit de mistere, iar mintea coala albă de hârtie, pe care nu se înscria nimic.” (Op. cit. vol. I, pag. 55). „Te înşeli, zise el fără să reflecteze, semn că reflectase înainte, literatura rusă este o literatură polemică, şi zadarnic a ignorat-o occidentul: a cucerit lumea şi acum francezii se uită uluiţi la sufletul rus, ale cărui adâncimi sunt date de un Gogol, Dostoievski şi Tolstoi îi ameţesc, fiindcă se simt ruşi, aşa cum bunicii şi străbunicii ruşi a lui Tolstoi se simţeau francezi, a căror limbă o vorbeau şi în intimitate…” (Op. cit. vol. I, pag. 105) „Încât, continuai eu, trebuie să ieşi într-un fel din istoria asta. Suferinţa după Dostoievski, e singurul remediu, adâncimile ei ne rătăcesc spiritele. Ce e de fapt suferinţa?” (Op. cit. vol. I, pag. 120) „Măi creştinilor! Aşa se exprimase Matilda, adică mă punea pe acelaşi picior de egalitate cu bărbatul ei. Devenisem «creştin» Şi ne lua de sus, ironizându-ne pentru calitatea discuţiei noastre. Arbitra! Ne cerea să ne împăcăm, în stil dostoievskian, eventual să plângem şi să ne îmbrăţişăm: Victor Petrovici, să exclame el cu glas gâtuit, unde am ajuns, ce trepte ale josniciei am coborât, Piotr Nicolaevici, să-i răspund şi eu ştrangulat de emoţie, o iubim, amândoi, să fim mândri de ea…” (Op. cit. vol. I, pag. 166) „Există în limba rusă două cuvinte care au căpătat, după mine, semnificaţii noi: nicevo (nimic) şi sila (putere).Dostoievski a meditat primul asupra lor, şi în Demonii s-a înspăimântat de ceea ce puteau ele să însemne pentru oameni, dacă Piotr Ştefanovici Verhovenski ar fi ajuns la putere şi Stavroghin (prinţul Harry), stăpânul Rusiei. Nihilism!” (Op. cit. vol. II, pag 80) „Vorbeşte stricat limba acestui popor şi ne îndeamnă pe noi să învăţăm limba rusă. Ne îndeamnă nu e cuvântul potrivit, dar să zicem că faptul în sine era rezonabil, nu strică să înveţi limba lui Dostoievski, a lui Tolstoi şi a lui Lenin.” (Op. cit. vol. II, pag 168). „Lasă asta, zise ea (adică declaraţia mea că îmi era dragă), răspunde la întrebare!” “Probabil, zisei , eşti o femeie ca oricare alta, din moment ce doreşti atât de tare acest lucru. Îţi ajunge că eşti conştientă de asta, cum spune un personaj din Dostoievski, ca să te fereşti să nu fii. Asta nu înseamnă că nu-l intimidai pe băiatu-acela, care sunt sigur că nu era, cum zici, un mutălău.” (Op. cit. vol. III, pag. 108) „Intră în biroul meu şi se opri lângă uşă: era, ai fi zis, întruchiparea smeritei lui Dostoievski, dar fără nimic din aversiunea ascunsă şi fatală a acelei eroine pentru cămătarul cu care fusese silită să se mărite (eşuase în strădania ei încăpăţânată de a-i dovedi fostului ofiţer că refuzase să se bată în duel fiindcă era un laş şi un ticălos.” (Op. cit. vol. III, pag.144)

În mărturisirile din Viaţa ca o pradă, trimiterile la universul dostoievskian sunt cel puţin la fel de interesante… „M-am întors în vila mea, m-am aşezat la masă şi am rămas cu privirea pierdută în ninsoarea de afară. Gândurile blocate, inerte, sufletul cu elanul prizonier. Ce să scriu? A scrie inspirat de Dostoievski cum încercasem, văzusem ce-mi ieşise. Nu cumva nu mai aveam nimic de spus? am gândit. (Op.cit., pag. 57) „Sunt îngrijorat de destinul omului, pe care îl văd din subterană, ca Dostoievski… Dar mărturia nu e rece, soarta omului nu e iremediabilă, ca la acest englez care a mers în declin după Gulliver, ci patetică, cu ochii spre Dumnezeu…. Tolstoi e mai echilibrat, nu-i citi acum nici pe Gogol nici pe Dostoievski. Tolstoi e mai aproape de natură, mai curat, el n-a violat o fetiţă de nouă ani ca Dostoievski, şi nici n-a căzut în biserică, în criză, ca Gogol, speriat de monştrii care îl vizitau şi pe care îi crease. Toţi aceşti Bobcinski si Dobcinski de care ar trebui să râdem, nu ne stârnesc deloc râsul… indivizi de coşmar… caricaturi… Dar nebunul care e lovit în cap şi îşi aduce aminte de maică-sa….o, mamă, cine m-a făcut aşa?… Tu m-ai făcut?… Mă bat… Nu-l citi! Să-i dai unui adolescent un sfat… Va face exact contrariul! Am început să umblu prin anticării după Swift, Gogol şi Dostoievski şi îi citeam în mica odăiţă a fratelui meu Nilă, care îmi dădea şi bani. Îl evitam pe Tolstoi…. (Op.cit., pag. 82) „Tema dedublării conştiinţei umane, pe care aveam s-o descopăr mai târziu la Dostoievski, îmi scăpa. Domnul Goliadkin nu m-a speriat deloc, cum crezuse orb (Op.cit., pag. 122). „Ce concepţie înaintată despre lume au avut Gogol, Dostoievski, Tolstoi, Caragiale, Sadoveanu, Balzac (de care Marx făcuse atâta caz!), Shakespeare? Ei, care era concepţia înaintată despre lume a marelui Will? -(Op.cit., pag. 136).El mă ascultă atent, îmi spuse că planul era realizabil dacă îl urmăreau cu perseverenţa şi continuitate, cum spunea adolescentul lui Dostoievski şi mă invită pe la el”. (Op.cit., pag. 178) Uneori, pe parcursul a doar cinci pagini (Op. cit., pag 121-125), Preda aminteşte despre Casa morţilor, Fraţii Karamazov, Crimă şi pedeapsă, Idiotul, Eternul soţ, Jucătorul, Visul unui om ridicol, despre eroi dostoievskieni precum Goliadkin, Svidrigailov, Feodor Pavlovici Karamazov, Alioşa Karamazov, Ivan Karamazov, dar şi despre nepotolita aversiune a lui Dostoievski „împotriva trufiei umane”.

Distanţarea lui Preda faţă de Dostoievski este de principiu. Îi recunoaşte acestuia statutul de scriitor al „stărilor psihice intense”, dar crede că în opera sa cazurile sunt eronat prezentate: „Bolile psihice în special dezvăluie o mare cantitate de mizerie omenească (…) care n-are în ea nimic interesant… Eroii lui Dostoievski sunt, de fapt, fie bolnavi, fie candidaţi la boli psihice şi descripţiile acestea premonitorii ale bolilor sunt de o mare acuitate. Oamenii trăiesc foarte intens şi dezamăgirea mea ca cititor este să aflu, în cele din urmă, că această intensitate nu este normală la oameni. Eu sunt de altă părere. Cred că se poate trăi la fel de intens fără să fim neapărat candidaţi la idioţie, sinucidere sau crimă, cum sunt aceşti Mîşkini, Svidrigalovi sau Raskolnikovi. Bineînţeles, ceea ce spun eu acum constituie o obiecţie la un univers, dar să nu uităm că un univers nu înseamnă universul” (Ibidem, pag. 89).  Referindu-se la polemica sa cu universul dostoievskian, Marin Preda mărturisea că „dacă e vorba de o polemică, aceasta a fost cu universul lui Dostoievski, pentru că eu cred mai mult în oameni, în omenie. Flaubert spune că îi tăvăleşte pe toţi în noroi, rămânând drept. Nu sunt rău cu personajele mele; chiar şi cele mai rele, abjecte (…) sunt reabilitate la sfârşit” (Timpul n-a mai avut răbdare, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1981, pag. 551).

În pofida acestei atitudini, Preda recunoaşte că modelele sale scriitoriceşti sunt Tolstoi şi Dostoievski, urmaţi de Flaubert, Stendhal, Balzac, Victor Hugo şi Kafka. Cel mai iubit dintre pământeni, Viaţa ca o pradă, Convorbiri cu Florin Mugur, Imposibila întoarcere sau Creaţie şi morală trădează această aplecare. „Toţi învaţă de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea fără spirit a sufletului omenesc…” (Marin Preda, Creaţie şi morală,  Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1989, pag. 55). Brusc, Preda sare în cealaltă extremă: „Avea în Idiotul un fel de sfânt (Mîşkin; n.n, I.F.), dar sfântul era chiar idiot, după ce ne făcuse atâta vreme să credem că nu era… mi se întâmpla pentru prima oară să citesc o carte şi să prind aversiune pentru autorul ei…” (Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Editura Cartex, Bucureşti, 2004, pag. 158). Cu siguranţă, Preda l-a citit aproape din scoarţă în scoarţă pe Dostoievski, de vreme ce scrie că „scrisorile lui (…) rămân mereu zguduitoare şi însoţesc opera pe dedesubt, luminând-o de aproape cu o lumină crudă” ( Marin Preda, Jurnal intim, Editura Cartex Serv, Bucureşti, 2007, pag. 263). Profeţiile lui Dostoievski cu privire la devenirea Rusiei ca primă forţă morală şi politică  sunt, uneori, privite cu ironie: „Stalin supusese fiinţa umană unui examen cumplit, la care Rusia n-a rezistat. În loc să devină, aşa cum a dorit Dostoievski, primul popor al lumii, şi cum ar fi meritat, a ajuns al doilea…” (Ibidem, pag. 296).

Raportarea lui Marin Preda la Dostoievski oscilează între admiraţie şi contestare. Această atitudine, firească pentru o personalitate precum cea a lui Preda, ne aminteşte de celebra alegorie a „coridorului” propusă de G. Papini, atunci când evidenţiază esenţa pragmatismului, ca orientare filosofică: „Pragmatismul ocupă în mijlocul teoriilor noastre poziţia unui coridor dintr-un hotel. Numeroase camere dau în acest coridor. Într-una poate fi găsit un om lucrând la un tratat în favoarea ateismului, în cea de alături, o persoană rugându-se în genunchi pentru a obţine credinţa şi curajul, în cea de a treia un chimist, în cea următoare un filosof elaborând un sistem de filozofie idealistă; în timp ce în a cincia, unul este pe cale de a demonstra imposibilitatea metafizicii. Toţi aceşti oameni utilizează în orice caz coridorul. Toţi trebuie să treacă prin el pentru a se întoarce fiecare acasă, pe urmă pentru a ieşi” (Apud Alexandru Boboc, Filosofia contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, pag. 164). Parafrazând, universul dostoievskian ocupă în mijlocul acestui Babilon fascinant al scriitorilor poziţia unui coridor dintr-un hotel. Firesc, opţiunile estetice, morale, politice, religioase ale acestora sunt diverse. Lucrând fiecare în camere diferite, toţi utilizează însă, în cele din urmă, „coridorul” dostoievskian, pentru că nu pot evita să treacă prin el… Dostoievski este un reper fundamental chiar şi pentru cei care exersează cele mai rafinate exerciţii de critică literară pentru a-l minimaliza.

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala