ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Revista revistelor ianuarie 2010

Acolada

nr.12, decembrie 2009

Aşa cum e firesc, majoritatea revistelor literare au consacrat pentru numerele din decembrie materiale ample referitoare la evenimentele din decembrie 1989. Punctual, e şi cazul lui Radu Ulmeanu care stabileşte un raport de tip cauză – efect între aşa-zisa revoluţie şi involuţia societăţii actuale. Destul de încrâncenat, arată nefasta contribuţie a „idolului de mucava”, cel ce a orchestrat, în opinia domniei sale, celebrele mineriade. Oarecum concluziv – „aşa cum Ion Iliescu era pe atunci campionul tocmai al liniştii noastre, preşedintele de acum se vrea campionul chiar al anticorupţiei, în ciuda faptului că doar o artificială imunitate îl mai apără încă de grele dosare penale, printre care, pe locul întâi, acela al flotei dispărute ca prin minune în primii ani de la revoluţie”. Din păcate, din perspectiva anilor ce vin, toate acestea nu rămân decât la nivelul unor afirmaţii banale, fără niciun rol pentru viitor, formând o altfel de tradiţie orală, de care vor fi interesaţi din ce în ce mai puţini „combatanţi”. Gheorghe Grigurcu comentează una dintre apariţiile deja omagiate ale anului 2009: „Negru pe negru”, Editura Limes, autor Aurel Pantea. Dinspre o apoteoză a negrului, desprindem o altă faţă a imaginarului, ce „nu se mai desprinde de fenomenologia realului spre a pluti triumfătoare deasupră-i, ca la romantici, ci o caută cu înfrigurare, aidoma unui duh malefic ce ar vrea să se întrupeze. Rezultatul acestei repoziţionări e o fiinţă fantomatică şi un real mortificat. Cea dintâi a absorbit vampiric sângele celui de-al doilea, lăsându-l pradă proceselor dereglării, consecinţelor decompoziţiei…” Din metaforă ajungem în cotidian, odată cu exerciţiul Magdei Ursache de a descifra sensurile ascunse ale „Chermezei sinucigaşilor”, volum semnat Radu Ulmeanu. Constantin Mateescu desenează în tuşe destul de groase chipul redactorului din perioada comunistă, reproşând chiar o inapetenţă a mediilor culturale ale momentului în a inventaria modalităţile diverse prin care cenzura reuşea să ţină sub control o parte din crema societăţii. Printre „Zigzagurile” semnate Constantin Călin găsim… şi nişte notiţe referitoare la cenzură. Exemplul pe care ni-l oferă este completat de notele ironice din „Pălăria poetului”, unde protagonist este nimeni altul decât Mircea Dinescu; apoi, în „Noii Ioni”, Constantin Călin rămâne nedumerit în faţa unui fenomen de luat în seamă: scriitori au ba, oameni importanţi ai vreunui loc anume, majoritatea nu prididesc în a-şi schimba prenumele din Ion în mult mai „lustruitul” Ioan ! Recunosc, m-a suprins Tudorel Urian cu dispoziţia sa de a răscoli printre motivele ce au condus la eşecul lui Mircea Geoană.

În altă ordine de idei, nu am fost niciodată de acord cu publicarea în reviste a unor „fragmente de dicţionar”. Mi s-a părut un sacrilegiu, un gest ce probează superficialitate. Culmea, venind din partea lui Pavel Şuşară mă nedumireşte şi mai mult! Totuşi, pentru cine doreşte, de consultat fişele unor clasici ai sculpturii contemporane: George Apostu, Ion Irimescu, Ovidiu Maitec, Paul Neagu. Voit, am lăsat la urmă lirismul fin, aerat al Anei Blandiana din „O geografie variabilă”. Predispusă la rememorări subiective, autoarea ne demonstrează cum „Adevăratele oraşe îşi trăiesc viaţa lor complicată, aglomerată, contradictorie, haotică, se schimbă, cresc, îmbătrânesc, se degradează, se reconstruiesc, dar noi nu le vom cunoaşte niciodată, pentru că, mai puternică şi mai logică decât ele însele, mai importantă şi mai plină de înţeles este viziunea care le poartă numele şi care s-a născut, în timp ce le privea, în mintea unui scriitor. În acest sens, inventând un nume şi o hartă, făcându-se că vorbeşte despre un ţinut imaginar, William Faulkner a dat nu numai o dovadă de severitate estetică, ci şi una de nesfârşită dragoste pentru propriul ţinut, pe care-l voia să-l nemurească, fără a-l eclipsa”.

Convorbiri literare

nr.12, decembrie 2009

Cât de conformist este universul omului plat? Care sunt motivaţiile acestuia de a se număra printre locuitorii unui spaţiu de alţii imaginat? Ce s-ar putea afla la capătul unei vieţi parcursă cu o nonşalanţă revoltătoare? Ei bine, despre noua video-politică, despre tarele unei false reprezentări individuale, ne vorbeşte Cassian Maria Spiridon, plecând de la cartea italianului Giovanni Sartori „Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziuni şi post-gândirea”.

Paginile ce urmează găzduiesc un interviu cu academicianul Dimitrie Vatamaniuc şi un dialog Vasile Andru – Dionisie Duma peste care mi-am permis să trec fără regrete. Desigur, consider că mica vedetă a numărului actual este ancheta revistei, altfel spus „realitatea” unei „istorii a literaturii române postbelice între premize şi realizări”.

Anamaria Blănaru alcătuieşte un In memoriam Marin Mincu, readucând în discuţie raporturi între textualism, experimentalism ori literatură postmodernă. După cum ne-a obişnuit, Bogran Creţu îşi începe preumblarea prin „spaţiile Mincu” într-un ritm alert, ce din păcate îl lasă fără suflu către final. Reţin micul pasaj de început, cu rol de pseudo-premisă: „Marin Mincu este el însuşi o victimă a propriului temperament vulcanic, pe care însă nu se străduieşte, spre binele literaturii sale, să îl ţină sub papuc. Există totuşi o indeniabilă onestitate, tradusă într-o consecvenţă cu sine, în orice ieşire la rampă a acestui personaj mai curând romantic, quijotesc decât sărit de pe fix, cum pretind neprietenii”. Mircea A. Diaconu ni-l redescoperă pe Andrei Codrescu, plecând de la o „pereche a contrastelor”: „diavolul şi visul american”. O primă nouă nuanţă adusă de Antonio Patraş universului estetic din perioada zbuciumată a simbolismului / tradiţionalismului / modenismului românesc. Mai departe, o analiză comparată, semnată Cristina Popescu: mai precis, o încercare de punere „în ton” Eminescu – Cărtărescu.

Ramuri

nr.12, decembrie 2009

Părăsind acea atitudine tipic românească de a căuta „motivaţii de nişă” acolo unde nu există decât firescul unei confesiuni, am citit cu bucurie rândurile lui Gabriel Chifu. Cel amintit ne propune sub o formă confesivă un mini-portret Nicolae Manolescu. Deşi uneori pare a supralicita, am reţinut cum e „să fiu în preajma lui Nicolae Manolescu”, „constituia pentru mine un privilegiu extraordinar: era ca şi cum un ceasornicar fanatic ar fi primit pe neaşteptate un formidabil, un desăvârşit orologiu elveţian pe care are voie să-l desfacă în bucăţele şi să-l pună sub lupă ca să desluşească uimit – încântat felul minunat cum e alcătuit şi funcţionează. Aşa încât, mărturisesc, patru ani şi mai bine eu am trăit o aventură fabuloasă, eu am avut un motiv secret de încântare, căci am fost ceasornicarul, acela care l-a privit atent şi l-a pus sub lupă pe Nicolae Manolescu, încercând să dezlege ecuaţia misterioasă a acestei minţi strălucite”.

„Ramurile” ne prezintă (mai puţin) reuşitele / interesantele pagini de jurnal ale lui Gabriel Dimisianu, în timp ce sub sintagma „rememorări şi revelaţii” Adrian Popescu e interesat de felul în care a fost receptat în spaţiul literar românesc Sfântul Francisc. Printre recenziile revistei numărăm „Despre doliu” de Mircea Mihăieş, „Două jurnale faţă în faţă” de Mariana Şora, dar şi „Mihai Şora – O filosofie a bucuriei şi a speranţei” de Leonid Dragomir. Recenzenţii: Paul Aretzu, Constantin M. Popa, respectiv Ioan Lascu. Ieşit din spaţiul politicii, Varujan Vosganian îşi permite fericite vorbe memorabile, prilejuite de un interviu sprinţar (realizat de Horia Gârbea): „Arta e singura îndeletnicire umană care învinge fără să lase în urmă învinşi şi cucereşte fără să umilească”. Nu pot să nu admit, am fost plăcut surprins pentru încă o dată de poezia lui Andrei Zanca. Tipic, „dacă ar predomina în fiecare / ce cu sfială am numit bunul-simţ / n-am mai fi nevoiţi / nici să traversăm // birocraţia şi spaimele morţii // îngăduindu-ni-se pesemne chiar să alegem / singuri clipa plecării, cum // înspre capătul pădurii / unduite de ferigi se zăreşte o limbă de nisip // şi tot ce-ar mai rămâne de spus / după o viaţă de om / s-ar putea lesne înscrie / în urma unui pas / pe nisipul / umed”.

Orizont

nr. 12, 18 decembrie 2009

Odată cu trecerea nefastă a celor 20 de ani, întâlnim un Cornel Ungureanu derutat. Totuşi, cu neostenită bună credinţă încearcă încă să ne mai amintească de primul număr „Orizont”, de primele colaborări, de nenumăratele şedinţe din redacţie, de camioanele despre care e mereu vorba, fie ele două ori trei, de inventarele postrevoluţionare, toate acestea consfinţindu-se într-o pagină dedicată memoriei lui Iosif Costinaş.

Un inedit dialog ni-i aduce laolaltă pe Robert Şerban şi Părintele Jinga. Poate mai puţin reuşit cel dintre acelaşi Robert Şerban şi Cătălin Lazurca. Peste alte câteva pagini, îl vom reîntâlni pe Robert Şerban în postura „soldatului cu termen redus”. Rememorarea evenimentelor continuă şi odată cu destăinurile lui Adrian Bodnaru, Veronica Balaj, Ioan Viorel Boldureanu, Dana Gheorghiu, Mircea Pora, Ion Scorobete şi Titus Suciu, de unde voi transcrie pentru nobleţea comparaţiei: „Am putea spune că Timişoara s-a comportat atunci ca un boxer cu experienţă, care rămâne la podea nu din cauza neputinţei, ci pentru a-şi recupera forţele. Luni Puterea ne-a numărat până la 4, marţi până la 8. Dar miercuri, când dictatorul a fost gata să spună 9 şi să ne declare k.o., Timişoara a fost în picioare, cu mâinile la piept !”

Cronica realizată de Alexandru Budac volumului „despre 1989 naufragiul utopiei” de Vladimir Tismăneanu se înscrie în nota obişnuitului: maniera descriptivă, uşor aflată în expectativă, nu convinge! Mai degrabă, cititorul se va opri asupra unei reevaluări. E vorba de o istorie a presei române de I. Hangiu, apariţie a anului 2008.

O surpriza plăcută ne fac cei de la „Orizont” prin publicarea operei rock dedicată Timişoarei de către Pro Musica, alături de Stepan Project. Înşiruite sub aparenţa unor puncte strategice, înlesnind apartenenţe la o „hartă de iarbă”, „Orizont” publică o serie de poeme prezente în volumul „Manifest.20. rEvoluţie”, Editura Brumar, 2009. Tulburătoare mi s-au părut cele semnate de Cornelia Maria Savu şi Cassian Maria Spiridon: „pâine pe cartelă / ulei pe cartelă / zahăr pe cartelă / suta de lei promisă din balcon / şi staţi liniştiţi la locurile voastre. / n-aţi stat. / de crăciun v-aţi luat raţia // de libertate / la schimb cu raţia de sânge / şi ură. // aţi mers liniştiţi la casele voastre. / veţi merge liniştiţi la mormintele voastre” („raţia”); „de jur împrejur era întuneric / deasupra era întuneric / mereu era întuneric / întuneric păstos / îţi intra în gură / în urechi / te lovea peste ochi / nu ştiai în ce parte mai poţi / să te mişti / un întuneric de fier / peste inimi şi minţi / uneori ne găsim / dăm mâna / cu unul / cu altul / dar ghilotina de frig / întrerupe / acest început / întuneric / mereu întuneric / atât / peste tot / în suflet / în minţi / pe pământ / (întuneric peste întuneric)” („Intrarea în Apocalipsă”).

Tribuna

nr. 176, 1-15 ianuarie 2010

Din câte îmi amintesc, am declarat-o recent: mă fascinează scrisul lui Octavian Soviany! Purtate de un stil ales, fără să îşi piardă totuşi dintr-o dinamică aparte, mai mereu argumentate până în cele mai îndepărtate resorturi, ideile-spectacol ale lui Soviany propun un discurs  ce intră în dialoguri neconvenţionale. Întruchipează spectacolul provocator al unui singur om ! Chiar şi în momentele grele, aproape imposibile, când te aştepţi la un ton sobru, Octavian Soviany îşi permite să treacă dincolo de convenienţe. Dar o face cu pricepere, fără a deranja. Are măsura fiecărui lucru şi chiar a bunei-cuviinţe ! Un simplu In memoriam Marin Mincu e un prilej de a puncta ineditul unui act critic-creator, un motiv în plus de a marca, fie şi în al doisprezece-lea ceas acea diferenţă specifică ce individualizează fericit. Peste toate, calmul din final: „când scriu aceste rânduri, Marin Mincu tocmai şi-a susţinut ultima probă de gimnastică: aceea cu moartea. O va fi trecut demn, orgolios, chiar puţin fanfaron, în stilul său de gascon, pe care Nicolae Manolescu îl poreclise cândva «muschetarul». Dumnezeu să-l ierte, să-l odihnească şi să-i facă dreptate!”

LecTop

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala