Pentru informaţii suplimentare,
apasă aici!
Cu un titlul kafkian, provocator, recentul roman al lui Ion Fercu (Z, Iaşi, Editura „Junimea”, 2009) poate constitui una dintre surprizele prozei ultimilor ani, chiar pentru cei care au citit Oaspetele, pe care îl depăşeşte net prin adâncirea problematicii de tip existenţial şi prin structura narativă mai subtilă. Construit pe baza unui pseudodialog epistolar între A şi Z (nume evident simbolice), textul curge, de fapt, spre suprapunerea înţelesurilor pe care le dezvoltă cele două tipuri de scriitură prezente în carte. Pe de o parte, sunt scrisorile Andrei, confesiuni indirecte, încărcate de filosofie şi de întrebări esenţiale. De cealaltă, o mărturisire de tip jurnalier, presărată însă cu elemente romaneşti autentice. Altfel spus, povestea unei iubiri între o pictoriţă şi un violonist alături de povestea maturizării lui Z. Spiritul şi materia. Ficţionalul şi realul. Erosul şi thanatosul. Cele două registre se completează până la suprapunerea de sensuri din final sub spectrul unei morţi catharctice: „A căzut de sus, de pe schele pe când lucra la cei patru apostoli ai voştri, pe boltă. De obicei se lega de schelă, acolo sus, cu o centură de siguranţă. Avea frică de înălţimi. Mi se părea că ameţea chiar şi atunci când îşi arunca ochii spre cer. În ziua aceea, pentru o clipă, nu s-a asigurat cu centura. Când s-a prăbuşit, ucenicii mi-au spus că a strigat, prin aer, ceva ciudat, de parcă simţea că vine sfârşitul lumii: ZZZZEEEEEEEEEEEEEEEEET!” (p. 190)
Cea dintâi dimensiune a cărţii, Realia, urmăreşte destinul picaresc al lui Z, insinuând cumva predestinarea lui. Plasată pe fundalul perioadei comuniste şi istorisită cu umor hâtru şi ironie, istorisirea nu e niciodată ternă. Nici nu ar avea cum întrucât materialul romanului este dispus alternativ, în subcapitole scurte, care se pot citi şi ca pasaje de sine stătătoare, dar al căror sens integral se impune doar din perspectiva finalului. Pe un ton aparent blajin, naratorul-personaj ia peste picior aspectele frivole sau fleacurile lumeşti, neomiţând însă marile probleme cum ar fi: libertatea, singurătatea, credinţa, puterea, iubirea etc. Ion Fercu e, din acest motiv, un fabulist contemporan, dublat de un moralist sagace.
În schimb, Imaginaria abundă în pagini teoretico-speculative, în care se vede abilitatea scriitorului de a prelucra idei, concepţii şi mituri dintre cele mai diverse, în maniera cărţilor de popularizare. Fără a intra în subtilităţi, el adaugă romanului acel dram de substanţialitate, pe care postmoderniştii l-au uitat sau l-au dat uitării. Scrisorile Andrei sunt miniprelecţiuni pe teme variate, care însă se încheie invariabil cu o formulă aproape incantatorie prin repetare: „Altfel, toate-s vechi şi nouă toate”. Trăind sentimentul dezrădăcinării, ea caută să se înţeleagă, să iasă din umbra strivitoare a soţului: „Nu ţi-aş fi spus despre toate astea, dacă ziarele nu povesteau întâmplarea, amintind, aproape toate, că este vorba despre «nimeni alta decât fosta soţie a cunoscutului violonist Z, o doamnă mult mai tânără decât el…» (…) M-am simţit ca o anexă, ca un reper care are nevoie de alte repere pentru a fi individualizat; ca un etcetera m-am simţit…” (p. 95).
Romanul nu este însă doar speculaţie de tip eseistico-filosofică, ci reuşeşte să creeze scene şi figuri memorabile ca ninetistele (cucoanele printre fustele cărora micul Z creşte, deprinzând tainele vieţii), Marele Bronz (colegul de şcoală din Ferentari, mort subit), sectoristul Burtă Mare, nenea Onuţ sau unchiul Grătărel, cel care îi insuflă lui Z o adevărată filosofie de viaţă. La intersecţia dintre planul trecutului, reconstituit acum, şi prezentul scrisorilor Andrei se profilează imaginea dublu focalizată a lui Z, văzut şi din perspectiva devenirii sale ca om (prin retrospectivă) şi din aceea a femeii care l-a iubit (prin epistole). Alunecările de planuri narative şi alternanţa între persoana I şi a III-a sunt tehnici pe care Ion Fercu le mânuieşte cu dibăcie. El are acea dezinvoltură caracteristică unui prozator adevărat. Piruetele stilistice, salturile de la un registru la altul se fac cu nonşalanţă, într-un limbaj atractiv, îmbibat de (auto)ironie: „Am intrat definitiv în istoria cartierului – în istoria mahalalei ai intrat, tu-ţi grijania ta de depravat fără leac, zicea nenea miliţianul, care mă întreba mereu de sănătate, deşi eu nu reclamasem că s-ar fi dat vreo boală la mine – atunci când Ucu, de la etajul al doilea, obosit, n-a mai venit pe picioarele sale vioaie acasă, ci într-un coşciug prima-lux, de-l lăudau toate ninetistele…” (p. 42) Cum de la ironie la parodie nu e decât un pas, autorul îl face cu uşurinţă, satirizând apucăturile regimului pe un ton băşcălios: „Ai tăi au primit, de la «oficiali» – când pronunţa Nineta oficiali, atâta respect sugera, încât îmi venea să mă ridic în picioare – de la nişte oficiali au primit un premiu special pentru prestaţia ta artistică Au fost impresionaţi nu numai de talentul muzical, ci şi de chemarea voastră spre poezie, pentru că versuri ca astea – «Nea Onuţ, la mititica/ Le-a arătat jucărica, Într-o noapte, la taifas,/ Fiind în pană de glas…» te asigur, n-o să mai auzi în veacul vecilor prin faţa blocurilor sau…” (p. 59)
Alteori, el dezvoltă o întreagă teorie a numelui Z, pe care o transformă într-un spectacol miniatural: „Să nu crezi cumva, să nu-ţi faci iluzii că ne vom căsători. Imaginează-ţi că aş putea fi purtătoare de… Z. Tinicheaua asta mi-ar mai lipsi, hihihi!: doamna Z… Doamna Andra Z, soţia distinsului Z&Z, hihihi!…Nu mă gândisem, în copilărie, la tot cortegiul de efecte pe care-l va genera prenumele meu. Adevărul este că, datorită acestui prenume, foarte multă lume m-a iubit. Profesoara de limba română mă botezase duios 31, în vreme ce profa de latină mă dezmierda cu 26, numerele corespunzătoare ocupate de litera Z, în cele două alfabete mă cam simţeam numerotat, ca la pârnaie,dar când auzi două voci suave că revarsă atâta dragoste către tine, ce să mai zici? (…) Mă simţeam onorat de toate prenumele astea noi care fuseseră lipite cu drag de mine, dar, recunosc, atunci când mă strigau unii – 31, 26, impedanţă, număr natural, atomicul, impedanţă electrică sau Z – mă simţeam aidoma insului fără memorie prea bună şi, uneori, nu răspundeam…” (pp. 13-14)
Treptat însă, printre paginile pline de umor (uneori amar), se insinuează chestiuni de profunzime, care pregătesc calea pentru problematica singurătăţii şi a spectrul morţii: „Era acolo, sub lespede, o istorie a Strigătului unei lumi care nu-şi găseşte apropieri în lume, istoria unei poveşti de dragoste care s-a prăbuşit din înălţimi căutând, cu disperare.” (p. 191) Cea care îşi propunea să-şi dea demisia din lume, imaginând chiar o scrisoare burlescă pentru Dumnezeu, căruia îi solicita conform uzanţelor omeneşti dezlegarea de propria condiţie. Îndrăgostită de Sisif, în al cărui efort perpetuu vede o sfidare întrucât el nu dă alt prilej zeilor să îl pedepsească la o altă revoltă, Andra poate fi interpretat şi ca o oglindă în care se profilează, nuanţat, chipul aceluiaşi Z.
Prin chiar dublarea tramei epice cu aceste inserţii meditative de profunzime, Z rămâne o carte adâncă, mustoasă de sensuri, despre o lume defectă, defectă, defectă… O disertaţie asupra singurătăţii şi asupra destinului omului, care caută să se salveze. Este, în fapt, un strigăt de disperare: „Am ajuns o specie defectă, dereglată, Doamne! Ce zici de un nou punct zero al aventurii noastre prin lume? Nu se poate să nu vezi că, între proiectul Tău şi devenirea noastră, s-au aşezat prăpăstii. Nici iadul nu mai este precum infernul din acel proiect, dacă este adevărat ce spune Andra că el a devenit neputinţa noastră de a iubi. Nu te pune pe gânduri, Doamne, strigătul Andrei, durerea acestei fiinţe care ne spune că întregul glob pământesc nu se poate afla într-o mizerie mai mare decât un singur suflet?…” (p.194)
Z-ul lui Ion Fercu este un roman de valoare şi o revelaţie sau, mai bine zis, un roman-revelaţie, în care ficţiunea şi speculaţia filosofică îşi dau mâna.
