ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

C. D. Zeletin – Cu gândul la caracter

Un caracter poate fi privit ca fiind distanţa cea mai scurtă dintre două puncte, exprimată prin termenii moralei. Evident, vorbesc despre rectitudine. Ca să nu se confunde cu rigiditatea, i-aş găsi o corespondenţă imagistică în struna unui instrument muzical. Fixată la cele două capete şi făcută să intre în vibraţie, ea va emite totdeauna o singură notă muzicală. Oricât s-ar deplasa într-o parte sau alta, îndepărtându-se de poziţia fundamentală, struna generează emisiile sonore ale aceleiaşi note, chiar dacă de intensităţi diferite. Aşadar, etic vorbind, caracter înseamnă fidelitate faţă de tine însuţi, trăită corect şi ferm. Caracterul coboară în om din adâncimi ale lăuntrului, deci prin fire, sau îl pătrunde dinafară, deci prin educaţie. Atunci când în suflet speranţele se sleiesc şi îl invocăm ca purtător al principiilor morale, pe caracter se reazemă însănătoşirea lumii. Se întâmplă în unele epoci ca, printr-o enigmatică distribuţie, marile caractere să se ivească în triade. Toate de câte trei ori… În viaţa naţiunii noastre, e de ajuns să ne gândim la regele Carol I şi la contemporanii lui, Mihail Eminescu şi P. P. Carp. Viaţa lor, cel puţin în cazul lui Eminescu, rămâne un etern catehism al îndreptării neamului.

Reveriile etimologice consolidează de multe ori priza noţională. Astfel, substantivul caracter coboară dintr-un verb elin care se traduce prin a grava. Fireşte, în ţara pietrei şi a sculpturii, a grava în piatră. Prin urmare, fermitatea presupusă de caracter aminteşte, filologic, piatra, faptul de a fi intransigent, neabătut, neşovăitor cu normele moralei.

Caracterele stau la temelia modelelor.

În Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care am urmat-o între 1953 şi 1959, deci în plină perioadă de stalinism rezidual, regimul strecura în structurile universitare un laxism menit să facă posibilă înlocuirea valorii cu nonvaloarea, a tradiţiei europene şi româneşti cu sovietismele, a criteriilor strict profesionale cu cele ale luptei de clasă, a elitei cu claca democratică ori a notei clare cu aprecierile ceţoase, de genul scalei foarte bine, bine, suficient şi insuficient. Iar aceasta se petrecea într-o universitate care cunoscuse vreme de un veac, cel puţin în cazul concursurilor, scala nuanţată a notelor de la 1 la 20. Prin acea pâclă luminiscentă, partidul comunist îşi infiltra elementele ce ocoleau confruntarea în arenă. Erau inşi mânuitori ai aproximativului suspicios şi perfid, a căror coloană vertebrală se metamorfoza fie în proteicul mucilagiu de limax, fie, invers, se rigidiza, suficient de ostentativ încât oricine să întrevadă în această solemnă şiră a spinării speteaza scaunului de partid.

Modelele se rarefiaseră şi, odată cu ele, caracterele. Rare cum erau, ele nu îngăduiau totuşi, prin autocenzura amândurora, dubla circulaţie a fluidului intelectual între maestru şi discipol, împletirea spiritului vârstnicului cu spiritul tânăr, acea sudură care l-a făcut pe Seneca să formuleze adagiul docendo discitur, adică înveţi, învăţând pe alţii. Grila temerii lăsa ca ucenicul să absoarbă din personalitatea profesorului numai schema, faţă de care nici studentul nu-şi putea exprima total comprehensiunea, entuziasmul ori admiraţia. În felul acesta, numai istoria Facultăţii de Medicină rămânea sursa nedistorsionată a modelelor, depozitara amintirii unor caractere inebranlabile.

Profesorul de anatomie, savantul Francisc Rainer (1874-1944), creatorul şcolii româneşti de antropologie, fusese un astfel de model. Bucovinean de obârşie, se formase la Iaşi, mai curând se autoforjase, impunându-şi prin native înclinaţii germane, o asceză pe care a respectat-o cu stricteţe întreaga viaţă. Trăia filozoficeşte, deloc epicureic, într-o continuă reverie a îngemănării ştiinţei cu arta, înălţând intransigenţa la rang de principiu suprem.

O întâmplare rămâne emblematică în acest sens.

La îndemnul său, George Emil Palade, laureatul Nobel de mai târziu, care lucrase şase ani în laboratorul maestrului, şi-a ales ca temă a tezei de doctorat Tubul urinifer al delfinului, subiect cu multe necunoscute. În acest scop, a călătorit în mai multe rânduri pe Marea Neagră, însoţit de vânătorul de delfini Mueddin Efendi, originar din Anatolia, şi de prietenii săi, viitorii mari chirurgi Ion Juvara şi Dumitru Vereanu. Originală şi la înălţimea rigorii maestrului, care-i sugerase subiectul, teza a făcut vâlvă. În ziua susţinerii ei, unu dintre membrii comisiei, profesorul Nicolae Ionescu-Şişeşti (1888-1954), reputatul neurolog, a exclamat:

-Interesant şi acest peşte, delfinul!

La încheierea solemnităţii, profesorul Francisc Rainer a exclamat la rândul lui:

-Da! Interesant şi acest domn profesor Şişeşti!

Şi l-a ocolit toată viaţa, fiindcă nu accepta ca un profesor al Facultăţii de Medicină, fie el şi de altă specialitate, să nu ştie că delfinul e mamifer…

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala