ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Elena Ciobanu - Adrenalina din locul durerii

Anul 2009 a fost, după cum recunosc în primul rând americanii, foarte bogat în oferte de filme bune. Dovadă, numărul ridicat de pelicule deja nominalizate pentru Oscaruri. Problema este că, unui european ca mine, de exemplu, care gustă producţii mai alambicate artistic, precum Sherlock Holmes, cu muzica teribil de inspirată, sau jocul acaparator al unei Meryl Streep din cele două foarte reuşite comedii, It’s Complicated şi Julie & Julia, îi este destul de greu să ghicească din start care vor fi favoriţii principali.

Nu aş fi ghicit că Avatar şi The Hurt Locker vor fi primii doi prezumtivi câştigători. Pe lista mea cele două filme ar fi apărut mai la coadă. Nu aş fi trecut cu vederea tramele pline de clişee, şabloanele de comportament ale personajelor (şi ale jocului actoricesc) sau miza comercială pe coarda sensibilă a publicului faţă de teme ofertante în acest sens –  războiul şi viaţa pe alte planete. Dar Unchiul Sam are alte priorităţi: experimentul,   militantismul, calitatea de a fi cu un pas înaintea timpului, chiar cu preţul convenţionalităţii la alte niveluri. Last, but not least, e atent la încasări.

Totuşi, dincolo de mizele comerciale, sesizăm că Avatar-ul lui James Cameron poate impresiona prin presupoziţiile derutante pe carepPPPurt Hurt

le ilustrează prin efecte speciale. Cum îşi propune, în schimb, să ne cucerească celălalt film, despre lăudatul The Hurt Locker regizat de Kathryn Bigelow?

În primul rând, are un titlu care nu se lasă prea uşor descifrat. Deşi ştiu sensurile cuvintelor care îl compun, nu ştiu să găsesc o sintagmă care să-i prindă înţelesul. Explicaţiile postate pe net (nici vorbitorii de engleză nu au putut înţeles prea uşor despre ce e vorba în titlul acesta) te fac să pricepi, dar tot nu te ajută lingvistic. Aşadar, un locker este, în armata americană, un loc unde se depozitează ceva, o ladă, o cutie, un dulap, un container sau o magazie. A fi trimis in the hurt locker, după cum mărturiseşte un fost puşcaş marin, este egal cu a fi pus la sarcini extrem de dificile, a fi trimis într-un loc unde ştii sigur că ai să suferi. În film, însă, sensul se restrânge la lădiţa cu detonatoare pe care specialistul Owen Eldridge, cel care dezamorsează bombe, le păstrează ca pe un memento al lucrurilor care aproape l-au ucis (tot acolo e plasată, facil, şi verigheta lui de bărbat divorţat care dă replica previzibilă şi neinteresantă: „un alt lucru care aproape m-a ucis”).

Filmul a fost primit cu laude multe şi critici puţine, fapt de înţeles într-o Americă angajată într-un război a cărui experienţă vizuală abia acum are ocazia să o aibă, pentru că The Hurt Locker este primul film care ilustrează tipul de război neconvenţional pe care soldaţii americani îl suportă (mai mult decât îl duc) în Orientul Mijlociu. Ştiam cu toţii că e vorba de presiune psihologică, de confruntare ostilă între două culturi între care nu există de fapt punţi de legătură. Doar că nu văzusem un film despre asta. Unii critici îl laudă tocmai pentru „realismul hiperbolic”, dar comentariul însuşi mi se pare de-a dreptul hiperbolic pentru un film care favorizează vădit viziunea americană. O analistă americană nedusă la şcoala Realpolitik-ului, afirmă chiar că filmul este unul dintre cele mai eficiente vehicole de recrutare pentru armata SUA.

În fine, ce lucru subtil ar putea face această peliculă demnă de un şir lung de Oscaruri? Ai zice că se poate găsi în felul în care este construit personajul specialistului Eldridge. Ceea ce pune pe gînduri în film nu este eroismul, idealismul sau responsabilitatea soldaţilor, ci aducerea pozitivă în prim-plan a felului de individ competent care riscă viaţa sa şi pe a camarazilor săi în misiuni ale căror reguli nu le respectă, din pură atitudine de bărbat macho, care vrea să înfrunte moartea într-o ţinută lejeră (altă frondă tipic americană). Într-o poezie a lui W. B. Yeats, un aviator ce pleca la luptă rostea visător motivul intim al acţiunii sale: nu dragostea pentru omenire, nici ura faţă de duşman, ci un „singuratic impuls al plăcerii”, un fel de culminare a spiritului vital, opus pulsiunii morţii. Specialistul din The Hurt Locker nu e însufleţit de nici un fel de metafizică. Nu ştie de ce este aşa, pur şi simplu ştie că nu poate trăi fără asta. Filmul nu condamnă în nici un fel această dependenţă de adrenalină. Îl lasă, viclean, pe spectator, să decidă singur.

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala