Invincibili

Invincibili nu este, cum s-ar putea crede, o carte despre oameni siguri pe ei, care înving toate obstacolele prin temeritate şi forţa raţiunii. Este şi nu este o carte psihologică despre oameni fragili, timizi, inteligenţi şi rafinaţi. Ei sunt puternici prin frumuseţe sufletească. Invincibili nu are decât un discret aspect epic şi îl consider unul dintre cele mai bune volume de poezie publicate la noi în ultima vreme. Cartea, semnată de Ofelia Prodan, a apărut în 2008, la Editura „Vinea”, Bucureşti. Tot ce-i posibil să mă fi cucerit poemele citite aici şi pentru că într-un anumit fel m-am regăsit printre rânduri, mai ales în primul ciclu al volumului, intitulat „dincolo de soare”. Cartea mai cuprinde capitolele lirice „stand by”, „Tudor” şi „Malvina”.

La încheierea lecturii am simţit cu certitudine că Ofelia Prodan se înscrie în galeria mea personală cu poeţi preferaţi. O voce lirică feminină aparte, care îmi place la fel de mult cum îmi plac, spre exemplu, Miruna Vlada, Anca Mizumschi sau Cătălina Cadinoiu. Ceea ce le face distincte din masa celor care publică versuri este autobiografismul din scrierile lor. Cred cu toată tăria că poezia zilelor noastre îşi poate câştiga autenticitatea mai ales prin confesiune. Desigur, iubirea este o temă generală, dar ceea ce determină distincţia între o poveste şi alta sunt de cele mai multe ori amănuntele. Doar Miruna Vlada poate fi asociată în poezie cu Octavian Soviany, doar Cătălina Cadinoiu e un fel de sirenă a deltei, iar o altă poetă îşi mărturisea undeva sentimentele pierdute sau regăsite pentru un alter Rubliov.

Întorcându-ne la cei invincibili, suntem influenţaţi să credem că „dincolo de soare” este povestea de dragoste şi prietenie dintre autoarea Ofelia Prodan şi a celui care-i este dedicată cartea, Daniel (bănuit a fi poetul Daniel D. Marin). O descriere armonioasă a unor gesturi aparent simple, în care se cuprind tandreţea, frumuseţea, bunătatea, alinarea sufletească, privirea în jurul lumii cu ochii celuilalt, cunoaşterea şi autocunoaşterea prin intermediul fiinţei iubite, dar şi teama de repetabilitate şi monotonie, de înstrăinarea în doi, complexul abandonului sau alte angoase. Sunt poezii în care este atinsă o mistică a iubirii, versuri caline în care până şi atunci când se strecoară o fină ironie, aceasta  este rostită cu blândeţe. Încă de la început atenţia pe care şi-o acordă reciproc cei doi este adâncă, depăşind cu mult graniţele aparenţei. „ne-am văzut prima dată într-o gară/ era noapte/ ai trecut prin spatele meu/ ştiam că eşti tu/ te-am strigat te-ai întors/ m-ai recunoscut/ aşa prăfuită şi obosită cum eram/ mi-ai luat mâinile în mâinile tale// ne-am privit câteva secunde/ voiam să te sărut/ dar nu – m-am oprit/ ce o să creadă dacă îl sărut aşa/ din prima// aşteptam autobuzul să ne ducă/ la cămin/ se făcuse aproape unşpe/ am început să vorbim şi nu/ ne mai opream// eu îţi povesteam ce mult îmi plăcea/ să mă joc cu băieţii fotbal când eram/ mică iar tu îmi povesteai febril/ cât de bine te simţeai/ între fetiţele care se jucau/ în spatele blocului cu păpuşi”.

„stand by” este o introspecţie în care autoarea îşi analizează firea ambivalentă, una dominată de vis, ieşire din propriul eu, senzaţie de levitaţie, iar cealaltă animată de un extraordinar simţ al realului prin care se descoperă un observator al lumii exterioare, natura guvernată de mecanisme concrete dar şi tensiuni inefabile.

Cel mai grav capitol al volumului este „Tudor”, o alegorie a morţii, a sfârşitului brutal, a continuităţii vieţii după moarte prin comunicarea cu cei dragi. Lui Tudor îi este asociat simbolic vinul roşu, metaforă deopotrivă a veşniciei şi a trecerii în lumea umbrelor. Sticla cu vin roşu „care nu se golea niciodată” ar putea simboliza Sfântul Graal. Tudor priveşte moartea în faţă cu nepăsare, o sfidează şi persiflează. Glasul lui sună ca o litanie într-un decor ireal, asemănător cu cel din nuvelele fantastice ale lui Caragiale (vezi îndeosebi „Hanul lui Mânjoală”) sau Mircea Eliade („Trei ţigănci”, „Pe strada Mântuleasa” ş.a.). Tudor este personajul tragic într-un cadru care variază între roşu şi negru, pentru ca în final, cei vii, apropiaţi lui să fie învăluiţi în alb… un alb al depărtării, al despărţirii triste şi definitive. „tare dor îmi este de voi/ spune Tudor şi vocile repetă de o mie de ori/ tare dor îmi este de voi/ sunt un om fericit cu o nevastă frumoasă şi copii/ aici am o casă din lemn verde/ locuim doar noi şi este bine şi este linişte/ veniţi că vă aştept cu vinul cel roşu/ şi Tudor dispăru/ tavanul era alb lumina rece a neoanelor ne intra/ prin ochi în oase şi în trupurile noastre/ se moleşeau de parcă/ cineva ne-ar fi dat un sedativ puternic/ şi nu mai ştiam dacă îl visasem sau nu pe Tudor”.

O singură întrebare la final: „Ofelia, cine a fost pentru tine Tudor?!” Dar, desigur, întrebarea mea, deşi rostită, se pierde în eter.

Violeta SAVU