ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Ion Fercu - Brumaru şi Dostoievski

„Există plăcerea enormă de a da citate. Oare ea n-ar putea fi dusă până la limită? De exemplu, să copiezi tot Idiotul,  să comentezi cu un singur cuvânt: fantastic!, şi să publici chestia asta.”

Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea

„Foaie neagră Dostoievski,

Hai să ne-nfundăm pe Nevski

Prospekt într-o crâşmă veche,

Să-ţi torn lacrimi în ureche

Şi să fim prieteni scumpi

Şi să ne pupăm pe bumbi..”

Emil Brumaru, Comedia dell’arte

Adulat, controversat, citit pe furiş sau în cenaclu, Emil Brumaru este unic în   literatura noastră. Liviu Antonesei îşi subintitulează sugestiv eseul  Ipoteze privind poezia lui Emil Brumaru:  „Un autor care mă blochează”. Acesta este şi sentimentul meu, chiar şi la recitirea sa. „Acolo unde clachează alţii, lunecând în vulgaritate, Emil Brumaru se ridică spre sublim. Cuvintele licenţioase îşi pierd zgura lor scabroasă. Imaginile sunt atât de frumos articulate, încât cititorul e cu totul sedus de ele”, scrie Nichita Danilov (Pustnicul Emil şi icoana Tamaretei, Ziarul de Iaşi,  23/03/2006). Cerşetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu, din care vom cita (Emil Brumaru, Editura Polirom,  2004), trădează  un autor îndrăgostit de Dostoievski. El însuşi se suspectează  de prea multă adoraţie întru dostoievskianism: „Sunt eu un «parazit», un tip care stă cu cracii în sus, pe pereţi, şi-şi pierde vremea citind Dostoievski?” (pag. 9). Este subjugat  de Dostoievski, de Gogol, de Cehov, de marii scriitori ruşi, în general,  deşi  ar vrea să aibă chemări şi către alte orizonturi: „Aş vrea să fiu limpede şi pur, să vă pot scrie fericit despre Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, să-mi arunc sufletul în mari clipe luminoase, să văd iarăşi printre cuvinte, leaţurile subţiri, proaspete, abia geluite, ale gardurilor din copilărie, să vă fac să vă pară totul uşor, apropiat, simplu, la îndemâna celui mai leneş gest, să râd din toată inima de rouă şi să vă arăt cu degetul cum fluturii se fut în aer! Dar mă întorc mereu, mereu, mereu la Dostoievski, la Cehov, la Gogol, la ruşii ăştia mari şi de necuprins, blestemat să nu mai înţeleg altceva. Dar parcă pe ei îi înţeleg? Îmi scapă tot timpul, trebuie să-i iau iar şi iar de la prima pagină; uneori arunc cartea, dar mă întorc cu aceeaşi poftă, sau scârbă, sau credinţă la dânşii. Ce s-a întâmplat? Unde-i chichirezul? M-aş tot duce în guberniile lor imaginare, pierdut, bând samovare-ntregi de ceai, iubind şi urând adânc Nastasii şi Gruşence! Şi ce-aş mai «ţopăi» cu Lebedev!!”(pag. 30). Iubirea întru Dostoievski – „tatăl nostru cel de toate porcăriile sublime” (pag.185) – este fără leac. Iată cea mai frumoasă declaraţie de dragoste făcută unui scriitor: „Există plăcerea enormă de a da citate. Oare ea n-ar putea fi dusă până la limită? De exemplu, să copiezi tot Idiotul,  să comentezi cu un singur cuvânt: fantastic!, şi să publici chestia asta” (pag. 75). Citeşte atât de atent totul,  manifestă  atâta acribie, încât ai impresia că joacă rolul unui istoric literar. Coincidenţele, pe care puţini le observă, îl uimesc…  „Raskolnikov omoară baba-n iulie. Tot în iulie, Rogojin bagă cuţitu-n Nastasia! E luna crimelor, se pare” (pag. 34). „Să nu uit: şi camera Raskolnikov, şi cea a babei (prima odaie) sunt tapetate galben. R. stă într-o mansardă  a unui imobil cu 4 etaje. Baba stă şi ea la etajul 4. Şi, culmea, Marmeladov, tot la catul 4 locuieşte. Acelaşi nivel!” (pag. 34). „Bine, dar şi când secţia de poliţie e tot la etajul 4, ce mai pot zice? Iar în această secţie, Rodion  se duce în camera a patra! Nu-i lucru curat! Formidabil! Şi Razumihin locuieşte la etajul 4!!” (pag. 76)”. După coincidenţa lunilor crimei şi a cifrelor de 4, urmează coincidenţa culorilor… Emil Brumaru se simte în pielea personajului lui nenea Iancu, din Grand Hôtel „Victoria Română”: „Simt enorm şi văd monstruos!”: „De fapt, ca să fiu cinstit, remarcasem doar galbenul din Crimă şi pedeapsă, revenind insistent în tapetele camerelor şi, la urmă, chiar şi în exteriorul unor case. Sunt casele pe care le priveşte Svidrigailov în drum spre locul unde «înscenează» sinuciderea. Triste şi murdare îl priveau căsuţele de lemn, vopsite în galben violent, cu obloanele închise. Cotteau dă, ce deliciu, în procente, la diferiţi autori, apariţia galbenului! Şi bestialul, Dosto deţine recordul! Gogol 5%, Tolstoi 7,9%, Dostoievski 10,6%!” (pag. 134). „Pentru galbenul din Crimă şi pedeapsă, ceva care nu există în cărţoi. E vorba de Lujin. Poartă un lornion de aur. Mai are «un inel mare, masiv şi foarte frumos, de aur,  cu o piatră galbenă,  pe care-l purta pe degetul mijlociu»”(pag. 139). „Dacă în Crimă şi pedeapsă observasem singur  galbenul, în Idiotul n-am băgat de seamă că verdele e  (la Rogojin, Ippolit şi Mîşkin)  de-o importanţă definitorie!”(pag. 137).  Sau: „Raskolnikov a stat cândva pe lângă Cinci colţuri! Nastasia Filippovna stă chiar pe Cinci colţuri! Să nu se fi întâlnit niciodată pe stradă? Poate că s-au privit îndelung, poate că s-au înţeles dintr-o ochire, fiecare trecând mai departe cu chipul celuilalt, pe veci, gravat în suflet” (pag.114). Nota bene, cei doi sunt eroi ai unor romane diferite…

Emil Brumaru este de pe o altă planetă a moralei… lingvistice. Dar morala sa este atât de sinceră, de frustă, încât, mai ales cunoscându-i pe eroii lui Dostoievski, înclini să crezi că  poetul  se închină unui gen nou de… hermeneutică: „Uneori mă apucă o poftă nebună de lectură. Aş dori, tind din tot sufletul, să citesc douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru! Aşa ar fi ideal! Dar cad în bot şi nu-mi rămâne decât, cel mult, să mă gândesc la personajele cărţilor, mai ales la ele, nu la autori! La viaţa lor!! Ce chiloţi o fi purtând Nastasia Filippovna? Oare între Vera, fiica lui Lebedev, şi Mîşkin, n-a existat nimic? Sunt indicii, stimate domn, sunt indicii! Ippolit se branla? Tot ce-i posibil, febra mică a tuberculoşilor dă o stare continuă de excitaţie şi el, săracul, se pare c-a murit virgin, cu gândul între cracii Aglaei! Ce s-o fi întâmplat, exact, între Rogojin şi Nastasia Filippovna, înainte ca acesta s-o penetreze, sub ţâţa stângă, cu cuţitul? S-au futut ei, sau nu? Esenţial de ştiut, vă asigur, absolut esenţial! Fiindcă, v-am mai spus, mă bate-n perversiune gândul că cu Nastasia ceva nu-i în regulă la floci! Mereu ea e însoţită de câte o femeie sau o fetişcană încântătoare! Vă pot da citate, stimate domn, citate!”(pag. 43-44).

Un gest care ar putea fi  considerat „evadat” din scenariul unei telenovele îl tulbură pe Brumaru. I se pare nefiresc faptul că Raskolnikov „se apleacă până la pământ şi-i sărută piciorul” Soniei (vezi F. M. Dostoievski,  Crimă şi pedeapsă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982, pag. 370). Consideraţiile sale  pot răni inocenţe, dar nu există cititor care să nu  termine lectura: „Iritat ieri pe  Raskolnikov, mi-am adus aminte că prea îngenuncheau, prin evul mediu, cavalerii în faţa domniţelor intangibile. Eu cred că-i vorba de o mică şmecherie. A îngenunchea şi a-ţi băga nasu-n poalele iubitei ideale, la ora aceea când igiena intimă cam lăsa de dorit, însemna, pur şi simplu, a mirosi adânc şi îndelung secretul cel mai intim de sub mătăsurile sublime. Ca vechi medicinist ştiu că celulele mucoasei olfactive au aceeaşi origine ca şi celulele mucoaselor genitale. Olfacţia e stimulentul numărul unu al erecţiei! Şi mi-i închipui pe aceşti bravi împlătoşaţi în ce situaţie delicată se puneau în nădragii lor de fier! Iar ele, celestele, inocentele, virginele întru eternitate, ştiau, ba chiar căutau să producă efectul băţos!” (Emil Brumaru, Cerşetorul de cafea. Scrisori către Lucian Raicu, Editura Polirom,  2004, pag. 101). Continuând demersul său inedit, Brumaru stabileşte noi frontiere pentru expresiile licenţioase: „«Apoi, pe neaşteptate, se plecă până la pământ şi-i sărută piciorul (s.n.).» De ce, stimate domn, de ce piciorul şi nu, cum ar fi fost decent, mâna sau, şi mai sfielnic, fruntea? Doar pentru că s-a aşezat în genunchi? Şi din genunchi se ajunge la mână! Şi-apoi, bătrânul Dosto zice aşa, în general, piciorul. Ori un picior are gleznişoară, pulpă dulce, genunchi cu rotulă fragedă, coapsă ocultă şi fierbinte. Cam pe unde a pupat-o, stimate domn, Rodea? Eu zic că asta-i principalul, nu replica destul de cunoscută şi suficient de cabotină: «Nu m-am plecat în faţa ta, ci în faţa întregii suferinţe umane…» Mă rog, să se plece, dar de ce s-o ştampileze erotic pe cărniţă? Ştiu, ştiu ce veţi spune! Că nu pricep nimic. Dar 1) Ea e curvă. 2) El o pupă. 3) Pupatul se aplică pe picior. 4) Restul e literatură. Adică a pupat-o pe picior pentru că, în cazul ei, acesta era „instrumentul” ruşinii, al vinovăţiei etc.? Şi el o absolvă, astfel, tocmai de ruşine, vinovăţie etc. Dar atunci, şi vă rog din adâncul sufletului, stimate domn, din baierele inimii, să-mi iertaţi precizia, de ce n-a pupat-o măcar, dacă tot s-a plecat atât de spectaculos «în faţa întregii suferinţe umane», de ce n-a pupat-o, zic, stimate domn, ca să fie şi mai şi, în p….??? Sunt un porc? Bineînţeles! Dar şi Rodea!!” (Ibidem, pag. 99-100).

Alteori, poetul se plimbă atât de familiar prin lumea lui Dostoievski, încât încearcă să decripteze sentimentele pe care acesta le-ar avea pentru diferite personaje  sau pur şi simplu face analiză de text pentru unele dintre replicile acestora, imaginând varii consecinţe sau scenarii. Vă mai amintiţi de Nastasia Filippovna, amestec de dezordine şi frumuseţe, din Idiotul, curtezana „care suportă în chip de victimă (aparent rebelă, în fond resemnată) loviturile repetate ale sorţii implacabile la modul antic” (Valeriu Cristea, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Editura Polirom, Iaşi, 2007,  pag.55). Atras ca un magnet de  eroină, Brumaru nu-i iartă faptul că uneori îşi dă „poalele sufletului peste cap”: „De fapt, chiar lui Dostoievski, Nastasia Filippovna îi calcă mărunt şi ascuţit pe nervi. De asta pune, la un moment dat, pe un personaj secundar să spună «Aici numai cravaşa poate să ajute, altfel n-ai cum s-o scoţi la capăt cu creatura asta». Să nu uităm că Rogojin, complice principal al autorului, o snopeşte, literalmente, în bătaie! Bravo, Rogojin!” (Emil Brumaru, op. citată, pag. 54). Sau: „Minunată replica Aglaiei în întâlnirea ei cu Nastasia Filippovna: «Dacă ai fi vrut să fii cinstită te-ai fi făcut spălătoreasă!» Numai că, frecând duşumelele sau rufele, veşnic cu curul în sus şi-n mişcare, Nastasia Filippovna, mă întreb, n-ar fi avut o poziţie şi mai avantajoasă, şi mai vulnerabilă? Aglaia e o naivă!” (Ibidem, pag. 55).

V-aţi gândit vreodată la faptul că-n fiecare dintre noi există un mic Raskolnikov? Numele  îşi are obârşia în  „raskolnik”, însemnând „divizat, schismatic”.  Nu există în fiecare dintre noi un „dublu”?   Să treci peste, îşi zice Raskolnikov . Să faci un pas mai mult. Să-ţi depăşeşti condiţia de om ordinar. Să fii extraordinar; un Napoleon sau un Mahomed. Sau un… Raskolnikov. Să treci peste o crimă „măruntă”, ca să înfăptuieşti lucruri măreţe. El se crede parte integrantă a unui grup de  „super-oameni” şi este convins că  în acest mod poate încălca legile morale în scopul atingerii unui scop măreţ, ca acela al binelui utilitarist. Cu toate acestea, vina care îl macină după uciderea Alionei Ivanovna şi a Lisavetei,  starea continuă de leşin pe care o are de fiecare dată când îi sunt menţionate păcatele  servesc drept dovadă faptului că el nu este făcut din aceeaşi plămadă ca adevăraţii super-oameni, asemenea lui Napoleon… Zice Emil Brumaru: „Că-n fiecare din noi există un mic Raskolnikov care, chiar dacă nu pocneşte-o babă cu toporu-n cap, face el o porcărioară, e lucru cert. Tendinţa de-a ne socoti din categoria celor privilegiaţi, aleşi, neobişnuiţi, e prea seducătoare. Şi-apoi mai este şi plăcerea remuşcărilor, tăvăleala-n noroiul propriului suflet, jubilarea de a-ţi spune: …«sunt un păduche estetic…» Vine însă clipa amară, lucidă şi, aş adăuga, plină de umor, când te întrebi: «Oare s-ar fi băgat Napoleon sub patul unei babe?» Nu, nu s-ar fi băgat! Dar, stimate domn, vă rog să mă credeţi, sub patul unei eleve, da, al unei eleve, de ce zâmbiţi, s-ar fi băgat! Fiindcă şi Napoleon, daţi-mi voie s-o spun şi s-o accentuez, ar trebui să recurgă la acest nevinovat tertip pentru a f… o fecioară! Bineînţeles că nu-i totuna să ucizi o babă sau să dezvirginezi o crudelă! Numai că, stimate domn, există un element comun: vărsarea de sânge!” (Ibidem, pag. 91). Emil  Brumaru
locuieşte în universul dostoievskian. S-a adaptat greu, dar după ce  a priceput ce miracole fiinţează acolo, nu mai are chef de evadare: „Am întotdeauna dificultăţi de lectură la Crimă şi pedeapsă. Totul este să mă decid, împreună cu Rodia, să-i sparg babei ţeasta cu toporul. Dacă trec peste coropişniţa asta, merge. Obişnuit însă, mă înghesui în căruţa aceea uriaşă trasă de un căluţ prăpădit (pardon, «iepuşoară»), din visul lui Raskolnikov, mă înghesui deci  lângă «muieruşca» ce  «sparge alune şi râde». V-o mai amintiţi? «Cheflii urcară alături  de ei o muiere zdravănă şi rumenă. E  îmbrăcată în stambă roşie ca focul, are o kicika pe cap cusută cu mărgele şi pâslari în picioare: ronţăie alune şi chicoteşte…» Şi acolo rămân, umblându-i cu mâna la fofoleancă!” (Ibidem,  pag. 75).

Brumaru schimbă perspectivele interpretării. Priveşte cu alţi ochi, judecă folosind silogisme de pe o planetă; de pe-o planetă a inimii,  în care nu există decât senzaţii şi percepţii… emilbrumăreşti. Totuşi, observându-l pe Emil Brumaru  în  apropierea lui Dostoievski nu pot să nu mă gândesc şi la  Mircea Eliade, cel care scria: „Acum, există o modă. Acum scrii pe carte Dostoievski sau Nietzsche şi începi să spui ce-ţi trăsneşte ţie prin cap despre tot ce ar fi putut sau nu gândi Dostoievski şi Nietzsche. Ai crede la prima vedere că este vorba despre comentarii (…) Nu întâlneşti o interpretare organică şi critică a gândirii lui Nietzsche sau a lui Dostoievski. Întâlneşti lucruri originale, interpretări simbolice, arbitrare, fără nici un Dumnezeu…” (Mircea Eliade,  Oceanografie,   Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, pag. 39). Dintr-o altă perspectivă, această  deschidere către lectură a lui  Emil Brumaru îmi aduce aminte de   Kafka, de povestioara aceea excepţională, Armele oraşului…  Kafka brodează aici pe tema miticului turn  Babel. În varianta biblică,  acesta este un turn uriaş proiectat  a fi principala realizare a oraşului Babilu, numele akkadian pentru Babilon. Babel era un oraş unde întreaga omenire era unită, toţi oamenii vorbind o singură limbă; era oraşul regelui Nimrod şi primul oraş construit după Potop. Oamenii au hotărât ca oraşul lor să aibă un turn atât de mare, încât vârful său „să ajungă la cer”. Construcţia nu era înălţată însă pentru  a aduce slavă lui Dumnezeu, ci  cu scopul de a aduce faima constructorilor lui. Dumnezeu, văzând că oamenii păcătuiau împotriva Lui, le-a încurcat limbile şi i-a  împrăştiat  pe tot Pământul, împiedicându-i să ajungă la El. La Kafka, oamenii construiesc tot  un turn  cu ajutorul căruia vor ajungă la Dumnezeu. Încă de la primul etaj încep însă  conflictele între constructori. Toţi vor condiţii mai bune de muncă, solicită locuinţe. Pe fondul acestei concurenţe, conflictele devin acute. Furaţi de  mirajul  acestor  ţinte, constructorii uită să mai construiască turnul.  Dumnezeu se supără, dar nu în… varianta clasică, pentru că oamenii ar vrea să ajungă la El, ci pentru că nu vor să mai ajungă, certându-se  din cauza unor  probleme minore. Pentru ei, ceea ce era principal – să ajungă la Dumnezeu – cade în uitare, secundarul devină vedetă. Kafka schimbă, astfel, integral discursul, decriptează altfel mitul. Cam aşa procedează şi Emil Brumaru cugetând asupra universului dostoievskian. Chiar dacă strâmbăm din nas, pentru că atacul la pudoarea clasică este  prezent mereu, nu putem  să nu apreciem perspectiva nouă a discursului şi-i lăsăm viciul nepedepsit…

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala