ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii din Bacău
şi din Oneşti
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei "Deşteptarea"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Misterul operei literare

Ideea de a face această anchetă cu o temă la o adică imposibilă, anume „ce face neperisabilă o operă literară” mi-a venit în urma unei discuţii cu Nicolae Bârna, în care mi-a spus: în anii 90 şi 2000, despre cei deja revelaţi, cunoscuţi şi “clasaţi” – cum ar fi DRP-ul, Breban, Bălăiţă… –  s-a scris mai puţin, că se scrisese, despre cei mai tineri nu s-a scris suficient (încă, sperăm…), dar D. Ţ. a fost, cum să spun, o “(re)descoperire” (încântătoare…). Mi-am pus întrebarea: ce-i face pe unii scriitori să reziste, în ciuda faptului că, la modul general, ficţiunea e în aceeaşi situaţie cu a fructelor de la piaţă. E perisabilă. Ţine un sezon, două. Dar uite că sunt şi anumite fructe care nu se strică. Mi-a venit în minte, înainte de toate, Homer. Ce viziune colosală asupra existenţei omeneşti descoperi în „Iliada”! Iată motivul pentru care mi-am exprimat următoarea dorinţă către scriitorii români:

Revista Ateneu vă propune o temă de meditaţie, chitind să facă o anchetă din categoria determinării unei „esenţe”. Anume, esenţa operei literare. Există opere literare pe care timpul nu le-a alterat. Meditaţi asupra acelui „ceva” ce face neperisabilă  o operă literară.

Faptul că tema e donquijotesca a rezultat îndată ce-am lansat-o, din corespondenţa cu Al Cistelecan. Şi cu acest prilej am constatat că uneori e bine să nu ştim că nu ştim, pentru a ne putea avânta împotriva morilor de vânt, storcând astfel nobleţe din spiritul ce ne sălăşluieşte. Însă faptul că am primit îndată şi răspunsuri, demonstra că tema e una ce trezeşte interesul. Şi cum ar putea să nu fie aşa? Nu vrem oare ca din tot ce facem să stoarcem principii, să descoperim raţiuni de a fi, să iscodim cu mintea până acolo unde poate ea duce, în preajma misterului?

Dan Perşa

________________________

Horia Dulvac

Esteticul verde  şi  esenţialitea  lui volatilă

Trebuie să îmi recunosc naivitatea că întreaga adolescenţă am crezut şi eu (aşa cum era trendul) că scriitura are în sine ceva din reflexul creaţiei originale. Noi eram suverani peste text, aşa cum dumnezeul creaţionist se juca cu opera sa.

Îmi plăcea mult acel moment (de duminică, se pare) când autorul demiurg se aşeza şi se uita de la o distanţă critică la lucrarea sa, ceea ce făceam şi noi, din când în când în pauzele scrisului. Creatorul semăna cu un pictor care se dădea un pas înapoi şi îşi scruta tabloul: îi şi vedeam lui Dumnezeu basca da Vinciană.

Uşoara lui retragere nu era aşadar definitivă şi nicidecum o moarte nietzscheană: dimpotrivă,  se distanţa numai să ne  vadă mai bine. (Vederea: trebuia de urgenţă ca cineva să îşi aplece ochiul la ceea ce am creat; în copilărie dădeam fuga la părinţi să ne binecuvânteze cu privirea, apoi dădeam fuga la cenaclu cu o poezie transpirată strânsă în braţe, azi suntem flămânzi de cititori, de vederea şi gândul lor…)

Trebuie apoi să îmi recunosc naivitatea că nici azi nu am renunţat aproape la niciuna dintre inocenţele adolescenţei. În ceea ce priveşte scriitura, relaţia mea cu acel misterios detaliu care îi dă o durabilitate, lucrurile s-au întâmplat cam aşa:  la început, mă credeam ocrotit de un soi de „necesitate” ontologică ce mă va aşeza implacabil unde trebuia. (Binecuvântată este eroarea, vorba lui Cioran)

Apoi, m-am îngrozit de arbitrarietatea aparentă a modului în care decurgea această digestie publică a operei şi a prieteniilor literare: mai exact, felul oarecum tribal de structurare a relaţiilor de putere culturală. O vreme m-au pus pe ganduri aceste  subiectivităţi care constituiau singurele mărturii ale unei postumităţi pe care o gândeam restauratoare de ierarhii „juste”. Îmi spuneam că dacă nu exişti acum, dacă nu eşti prezent în media culturală a zilei, nu vor exista cărămizi-mărturie pentru construcţiile istoricilor (parcă semănau mai mult a arheologi!) care vor veni: aşadar există riscul să nu te vadă nimeni.

Întreaga viaţă am tânjit oarecum după un prieten-mentor spiritual pe care, slavă domnului, soarta nu mi l-a oferit. Vedeam în schimb acei oameni de la care aşteptam generozitate şi o privire legitimantă cum se luptau cu o anume ferocitate între ei. Miza: postumitatea pe care păreau că şi-o construiesc încă de vii, aşa cum mătuşa mea de la ţară îşi elaborase, până în ultimul detaliu, trusoul ei de viitor mort.

În fine, chestiunea mi se părea foarte complicată, pentru că descoperisem că această arbitrarietate a hermeneutizării artistului  avea o şocantă legitimitate metafizică. Situaţia ar putea fi schiţată cam aşa: dacă Dumnezeu nu are chip, atunci singurul mod de a relaţiona cu el este expresia. Scriitorii deveneau un fel de paznici  ai instrumentului unic care oferea acces la  El. Apoi, realitatea nu avea consistenţă, căci se complăcea în a se lăsa  creată de expresie. Nici măcar dictatorii nu au atâta putere câtă are cel ce poate crea realitatea care nu are chip.

Fără a intra în detalii, concluzia era că lupta pentru o poziţie privilegiată în raport cu expresia nu era una frivolă. Durerile noastre, ale celor nepriviţi nu ni se păreau, erau adevărate! Măcar aveam confirmarea că preocupările legate de recunoaşterea estetică nu erau fără rost, că vizau nu simpla supravieţuire fizică (o bagatelă de altminteri), ci o posibilă victorie în postumitate. (Iată de ce unii artişti se urăsc atât de mult, mi-am spus!).

*

Lăsându-mă antrenat de aceste gânduri, constat că mă aflu doar la marginea temei, care este în definitiv una legată de autonomia esteticului.

O teză în care am crezut, dar care nu m-a împiedicat să meditez la statutul scriiturii într-o sferă mai largă, adică în termenii schiţaţi anterior privind relaţia dintre expresie şi putere. Pentru că nu vom putea vorbi despre o anume perenitate a operei fără elementaritatea acestui proces, care ar fi recunoaşterea: adică trebuie să fie un ochi să o privească.

Şi acum să răspund la întrebare: care ar fi elementele de esenţialitate ale operei de artă, de natură să îi dea perenitatea, să o menţină „veşnic verde”?

Nu voi intra deloc în zona sociologiei receptării, pe care am atins-o lateral vorbind despre recunoaştere. Încerc un răspuns simplu la întrebarea: ce face ca o operă literară să rămână cât mai mult timp actuală (o intenţionalitate care presupune totuşi,de la început, că trebuie să existe un partener).

Dincolo de frivolităţile şi arbitrariul spre care ne poate induce în eroare meditaţia asupra receptării operei, chestiunile legate de legitimităţile sale înnăscute sunt mult mai liniştitoare.

În ceea ce mă priveşte, continui să cred cu o anume naivitate că opera poate avea în sine un traiect independent de autor, că biografismul impur al acestuia poate sta deoparte şi lăsa entitatea numită carte să călătorească singură fluturându-şi  coperţile.

Substanţa acestei autonomii posibile este dată după părerea mea de finalitatea plastică: aceasta îşi găseşte un sprijin tocmai în consideraţiile anterioare potrivit cărora expresia este singura interfaţă plastică cu cel nevăzut şi ca urmare ea ar putea fi manipulată în termeni de putere, cu o anume arbitrarietate.

Dar surpriză: în chiar acele resorturi se poate găsi şi necesitatea. Acel ceva subtil care face ca frumosul să pară inalterabil. Proiectat dincolo de loisir, frumosul devine un soi de „cuminţire” a entropiei,  de soluţie în dezordinea lumii.

Nu vreau să intru în detalii complicate despre acest subiect: mult mai oneste  mi se par destăinuirile despre experienţele personale în materie de creative writing, legate de plasticitatea scriiturii.

Vorbesc despre mine: una din probele la care mă supun este să deschid arbitrar un pasaj din ceea ce scriu şi să verific dacă subzistă de unul singur, chiar aşa, rupt ca o moarte, din context. Propoziţia trebuie să plutească, să se re-semnifice rapid din propriile sale resurse. Să se şi oglindească în tot, dar să poarte şi ea însăşi, dacă se poate, „icrele” viitoarei opere.

Dar acestea sunt structurări ideale. Dacă aş face nişte riscante confesiuni privind laboratorul personal, instrumentul este destul de simplu: „ce se taie nu se fluieră”, ca la teatru.

Am avut probleme şi cu condensarea excesivă şi pierderea sevelor originale. Le-am rezolvat (atunci când mi-a ieşit) în felul următor: la un moment dat, intervin inadecvări privind logica internă a expresiei.

Trebuie să aplici atunci un altfel de raţionament stilistic, ceva în genul gândirii wittgensteiniene, dar frumosul are o logică a lui mult mai subtilă ca cea  a filosofiei sau logicii. Ideea este că, la un moment dat, textul se resemantizează, iluminându-se parcă din combustii care nu sunt finite. Arhetipalitatea îşi face treaba şi scrisul se înalţă, devine viu.

Oricum, aşa cum îi spuneam unui prieten poet: trebuia să îi mulţumească lui Dumnezeu că poemele lui vorbesc mai mult decât înţelege el însuşi. Iar el mi-a răspuns înţelept: „Acesta da noroc!”.

Viorica Răduţă

Esenţa Operei, starea noastră de apartenenţă

Esenţa au Graalul operei literare e multiform/ ă. Conţinutul reprezentării devine una cu vasul, textura, de aceea semănă aşa de bine cu labirintul/ Cuvântul în rostul (a se înţelege „rostire”) său, sensul, cel care dă identitate unui text/ lume, dar trebuie adăugat semnul, ceea ce ne-ar situa în ordinea mult teoretică, mult bătătorită a operei literare în situarea ei, dincolo sau dincoace de timp, de loc, în fine, într-o diacronie sau sincronie, ca formulă fie separată, fie armonizată, a receptării.

Întrucât opera rostitoare e durabilă, esenţa, Calea (ei) Regală, cum ar veni, nu poate fi decât plurală, şi în conţinut şi în expresie, prin urmare labirintică. De aceea ne şi rătăcim când teoretizăm, poziţionăm, ierarhizăm cărţile în durabilitatea, distanţa la ce este reţetă, orizont de aşteptare, mecanisme scripturale sau hermeneutice,  diverse fenomenologii, etc. Cred că substanţa, înăuntrul, care uneori se vede după ce „străbate” drumul Parcifal, ţine de simţul proporţiei „semnelor”, de convieţuirea fără condiţionări exterioare, a trupului cu sufletul, raport hjelmslevian, în cele din urmă, într-un text „aurit”, mereu prezent, vorbitor, parcă „născut” prin alchimie, „parfum”, nu uşor de atins, dacă ne referim chiar la de-montabila carte a lui Süskind. Nici totdeauna uşor de văzut, de vreme ce omul, hermeneutul nostru, situat în timp şi loc anume, se comportă, adesea, ca unul Chisiliţă cu paharul/ Graal, parcă, de la Putna, când „au băut…cu nişte slugi boiereşti” şi, conform legendei neculciene, „au stricat un lucru scumpu domnescu şi de minune ca acela”.  De unde se vede că Graalul în literatură este ca şi cel naţional (!?).

Opera literară e neobosită prin dialogul cu urmaşii ei, care sunt în egală măsură alte…texte, dar, mai ales, realitatea cea mai crudă, cu omul dimpreună, cu stările, problemele, poziţionarea sa în lume după reper(ul…livresc). Spunem kafkian la atâtea fragmente de real sau textură din „afara legii”, dantesc pentru imageria infernalului, dostoievskian pentru sondarea adâncului omenesc, faulknerian la un topos fixat prin pluriperspectivă, quijotesc sau bovaric după slăbiciunile „înaintaşilor”, câte şi mai câte măsurări cu măsura…operelor sau autorilor esenţiali, prezenţi continuu în viaţa noastră comună. Aş spune că esenţa acestor opere vii, „corpurile” lor sunt studiate doar ca trupul, uman, pentru vreo Capelă Sixtină, ajunge însăşi starea noastră de apartenenţă, egală locului naşterii, la fel de adâncă, scoasă la supra-faţa vieţii cu fiecare experienţă. Lectorul activează lumea şi scriitura în momentul întâlnirii lor simultaneizatoare care e segmentul trăit, memorat, tradus, stenografiat… Durabilă e tocmai starea de armonie a texturii cu fiinţa/rea, dacă autorul a reuşit proporţia, nu compunerea, dozajul părţilor, ruptura de limbaj, etc, ci tocmai lucrul armoniei text-lume (a se înţelege şi dizarmonia, ca viziune, însă), încât se creează vase comunicante continui între orice realitate, din diverse epoci, şi aceea situată între copertele care se deschid cu fiecare mişcare, existenţă (împreună), uneori şi fără…lectură proprie, dar în/ din matricea ont(olog)ică pe care a fixat-o cutare carte, cutare autor.

Actualitatea bucuclaşului „desen din covor”, care ţine de re-citire, cum ar veni, pare cam ţeapănă, cam după criteriul unic, estetic, semn al Locului, dar nu viabil fără sânge, lumea din textură, în substanţa ei de tot-de-una, invariabilă în varianta ei scripturală. Nu doar hermeneutica, ci chiar momentul de viaţă resemantizează cartea, atunci când aceasta conţine substanţa trebuitoare. Aparţine, astfel, locuieşte, realizează o lectură activă a cărţii chiar situaţia de viaţă. Cred că aici e conţinutul, calea spre corpul durabil, textul Locului/ lumii în invarianta ei umană, dar poziţionată/ cuvântată pe măsură, nu totdeauna a ierarhiilor de buzunar, ale valurilor-vremurilor contemporane autorului şi pentru că inovaţia, intransigenţa primă la apariţie nu face casă…critică bună de întâmpinare.

Zisa actualitatea vine dintr-o situare perpetuă a omului, fie şi performantul critic, în textul-topos, text care nu se impune decât după locuire, ca orice spaţiu pe care îl interiorizăm…târziu dar definitiv, cum e cel al copilăriei, de pildă. Cartea e această „copilărie”. Mai mult decât exegeză, rescriere, hermeneutică, inversată sau nu, re-construcţie…, cartea (cu esenţe) înseamnă găsirea şi regăsirea timpurilor şi locurilor, o trăire continuă, cale spre textul şi viaţa laolaltă. Cu fiecare generaţie, opera îşi află „parfumul” altui loc, alter-ul cel integrat unei identităţi care e a textul, într-adevăr, dar în armonia sa de corp şi suflet, de locuire dintâi. Reversibilitatea lumilor îi asigură şi multiplul apartenenţei.

Opera esenţială e deschisă timpului, nu indeterminată. De aici urmează, fireşte,  metode anume, după câte şcoli apar, vor mai apărea, de interpretare, dar singurătatea textului va fi totdeauna purtată şi răspurtată cu armie teoretică de un „ochiu care s-o vază” înăuntru, în intimitatea sa, adică în „facerea” împreună.

Daniela Gifu

Talent, credinţă, responsabilitate

Dumnezeu ne-a dat CUVÂNTUL, instrument esenţial în viaţa noastră. Fiece cuvânt – scris ori vorbit – ne aduce iubire-învrăjbire, bucurie-întristare, speranţă-deznădejde, frumuseţe-urâciune, candoare-vinovăţie, devoţiune-trădare…

Scriitura fără credinţă nu e literatură. Adevăratul condeier se încrede în eternele valori moralizatoare, în menirea lui de „paznic de far”, de apărător şi propovăduitor de idei şi sentimente nobile. Desigur, fără talent nu poţi crea nimic durabil peste vremi, talentul şi credinţa întregesc şi înfrumuseţează opera literară. „E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune” – ne atrage atenţia legendarul nostru poet Eminescu. Cuvintele, oricât de meşteşugite, dacă nu sunt expresia unor gânduri profunde, dacă nu-şi propun să-l înalţe pe cititor, să-i dea bucurie sau să-i inducă catharsisul de după o mare durere, să-i îmbogăţească cugetul şi inima, devin zadarnice.

Credinţa, cu alte cuvinte, trebuie însoţită de responsabilitate. Fiinţei căreia Dumnezeu i-a dat harul de a aşterne pe hărtie frumos, grăitor, devine răspunzătoare în faţa semenilor săi. De a le transmite prin textele sale, prin poveştile imaginate de ea, prin chemarea şi puterea ei de seducţie, învăţăturile Creatorului.

Într-o lume secularizată, continui să cred că literatura, arta în general, are misia de a ne face mai îngăduitori, mai oneşti, mai generoşi, mai civilizaţi în gândire, în comportament, în exprimare – în cele din urmă – mai frumoşi.

În conştiinţa noastră au rămas, din operele veacurilor trecute, numai cele care au răspuns acestor comandamente. Din scrierile de azi vor rămâne neperisabile, pentru generaţiile viitoare, tot numai cele care au la bază talent cumulat cu credinţă şi responsabilitate.

Liviu Ioan Stoiciu

Motto:

Un ascultător: – Ce este statistica?

Radio Erevan: – Este ceva asemănator costumului de baie: arată multe, dar ascunde esenţialul!

Încerc să răspund la mai toate invitaţiile de a colabora la revistele literare. Consider că e un exerciţiu intelectual la mijloc şi că la vârsta mea e indicat să ai atitudini mentale şi un cod de identificare. Las la o parte faptul că n-ar fi nici o problemă să răspunzi, dacă întrebările anchetei nu te-ar încuia. În genul: daţi de gol o reţetă a esenţei care să facă literatura neperisabilă. Orice scriitor care se respectă ar fi gata să apeleze la alchimie şi să pună deoparte kilograme de aur, să aibă cu ce să plătească o asemenea reţetă secretă. Norocul cititorilor e că nu s-a auzit să existe în România alchimişti care să fi descoperit compoziţia aurului nemuritor. La asta s-ar reduce întrebarea anchetei de faţă, nu? Cum să transformăm în aur operele noastre literare. Un prim răspuns ar fi: să fie pusă opera în creuzet, pe foc, şi să se aştepte…

Sigur, opera literară ar trebui să fie asemenea slipului din motto-ul de mai sus: să arate multe, dar să ascundă esenţialul. Opera literară fiind scrisă intuitiv, e clar că esenţialul din ea e iraţional, magic. Şi că scriitorul nu-şi bate capul cu acest esenţial, el vine sau nu la masa de scris… Sau trebuie să ne referim la scriitorii de succes? Criticii literari bat câmpii cu „paradigma” şi „canonul” (a / al unui autor sau a / al unei direcţii literare, valabile în timp), care ar da sens esenţialului ascuns în opera literară şi care ar fi imuabile. Numai că ele sunt demonstrate credibil doar la poezie că există cu adevărat. La proză, inclusiv cea universală, „esenţa” depinde de „karma” receptării, nu numai de valoare (nici la teatru nu vorbim de paradigme şi canoane). Apar permanent noi conştiinţe literare (în creaţia originală), e imposibil să fixezi esenţa, acel ceva care face perenă o operă – trebuie să ai perspectivă istorică să o determini, la nivel de receptare (nu de scriere). Dacă vreţi, luaţi exemplul cititorului cu simţ critic, ambiţios, care ar putea studia toate cărţile de poezie existente apărute în limba română şi ar avea idee de esenţa ascunsă în interiorul ei, ar descoperi „firul roşu” (sigur, pe segmente generaţioniste, schimbându-se stilul periodic) şi ar avea reţeta valorii neperisabile – vă imaginaţi că el ar fi în stare să scrie poezie perenă? Sunt atâtea necunoscute la mijloc. Nu, nu trebuie să conştientizăm la masa de scris reţeta producerii esenţei literare! Trebuie să ne lăsăm în voia relativităţii naturale, să credem în inspiraţie, în modelul nativ de construcţie fiziologică. Şi în eşec şi în nebunie. Scriitorii „bâjbâie”, caută esenţa, se autoperfecţionează la masa de scris – că după unii rămân opere neperisabile, e o laudă adusă lui Dumnezeu (că ele îi sunt amprentele).

Va să zică, eu n-am un răspuns. După o viaţă de om pot să spun că am devenit un depozit de cunoaştere şi că mă trezesc în fiecare zi în faţa unei porţi încuiate, fără cheie, lăsat pe mâna fatalităţii. Ce sentiment mă animă azi? Mă întreb. Simt nevoia să scriu un poem – bun, aceasta e o răsplată dată mie pe această lume. Că premiile şi cununile se dau pe lumea cealaltă? E în regulă: încep cu „Eu sunt cel care este”, nu mă pot impersonaliza. În plus, „cele ce se văd, sunt trecătoare, şi numai cele ce nu se văd sunt veşnice” – repetând asta, mă apropii de esenţă? Câte nu s-au scris în zadar până azi? Ba mă tem că toate câte s-au scris s-au scris în zadar, fiindcă nu ne aparţinem nouă înşine… Cel mai rău e când trupul se răzvrăteşte împotriva capului, când nu i se mai supune. Am găsit! Ăsta e secretul esenţei: să nu te supui capului, ci inimii la masa de scris şi să te întrebi: „care e valoarea ta atunci când dormi?” (Ioan Gură de Aur). Mă opresc aici şi subliniez că e mai importantă înţelegerea lucrurilor spirituale simple decât a celor esenţiale. Scriu fiindcă mă eliberez de mine însumi. Secretul neperisabilităţii scrisului nu mă interesează.

Dumitru Hurubă

Ce-i oferim perenităţii?

Ar fi simplu să spun: valoarea asigură perenitatea operei literare – şi gata… Problema e, însă, cum ajungem la valoare, iar dacă ajungem, ce facem cu ea… Este adevărat: toată lumea o caută, se agită, strigă, suspină, se agaţă de câte-o apariţie editorială în jurul căreia s-a făcut vâlvă, ba chiar şi câte-un critic literar cu oarece pretenţii este gata să decreteze apropo de câte-un autor: ecce homo!… Însă cititorii şi bădiţa Cronos, cad de acord în tot mai dese cazuri că NU, adică nu aceasta e cartea aptă să rupă gura târgului şi, cu atât mai puţin autorul… Ba, parcă se aude, ca un fel de ameninţare: ehe!, până la esenţe şi valoare, e cale lungă, întortocheată şi nu o dată în pericol de a se abate prin zona mediocrităţii atât de ademenitoare şi odihnitoare pentru unii autori (şi nu numai…). Mă rog…

Cu toate acestea, literatura noastră a supravieţuit şi nu oricum, ci îmbogăţind patrimoniul cultural-naţional cu multe opere de valoare universală. Astfel, ne este foarte la îndemână să urmărim, în context european şi chiar universal, evoluţia creaţiei literar-artistice de la noi începând cu Ţiganiada, să zicem şi până la Mortua est, Scrisoarea a III-a, Plumb, Ion, Joc secund, Scrinul negru, Moromeţii, Feţele tăcerii, Vocile nopţii… Aceste scrieri, şi altele, desigur, constituie puncte de referinţă solide pe care se sprijină perenitatea literaturii noastre, iar argumentul de bază este tocmai amplasarea, în cazul acestora cel puţin, a semnului de acord între esenţă şi valoare. Aşadar, avem cu ce… defila. Am avut, avem şi vom avea, nu mă îndoiesc, scriitori cel puţin de nivelul unor posesori din alte ţări ai premiului Nobel. În paranteză fie spus, încrederea mea în jurii, oricât ar fi ele de nordice, este destul de… subţire.

Revenind: din păcate, cel puţin în ultima vreme, lăsându-se luaţi de avalanşa traducerilor unei literaturi străine cu mari probleme în ceea ce priveşte valoarea,  responsabilitatea multor scriitori/producători autohtoni de opere literare, pare invers proporţională cu trecerea timpului. Mai tinerii noştri creatori, unii dintre ei ajunşi în paginile revistelor, ori ca autori pe coperţile unor cărţi, „calcă totul în picioare”, îşi umflă sternul conform sintagmei „sunt scriitor!”, „şi vin de fericesc norodul”, adesea chiar cu „chipul lor isteţ de oaie creaţă”. Aşa cred, probabil, însă, NU, nu-l… fericesc, ci întristează pe adevăraţii iubitori de literatură. Creaţia lor? Nu prea e digerată de public (poate şi pentru că trebuie să-i dăm internetului ce-i al internetului, din nefericire…), din două motive: a) pentru că „generaţia… cititoare” nu mai reuşeşte să se conecteze la noua literatură: zisă modernă, postmodernistă, suprarealistă, modernistă, ultra-postmodernă etc., etc.; b) pentru că generaţia „cititoare de… internet” este total neinteresată de litera tipărită. E o adevărată cruzime să-ţi iroseşti nopţile citind cărţi când „gugălu” îţi aduce pe palma… desktop-ului şi la „gura” imprimantei tot ce şi cât nici nu eşti în stare să-i ceri. Şi-atunci, oricât ar fi autorii de valoroşi, oricât ar fi opera lor de genială, ruptura dintre autorul-emitent şi cititorul-receptor, este de neremediat. Pentru că forţele combatante se situează pe poziţii atât de divergent-antagoniste, încât s-a creat deja o psiho-bătălie al cărei final va avea ca victimă sigură scriitorul. De cărţi, nu de bloguri! Acesta poate continua să-şi publice tomurile – nimeni nu-l va opri –, tomuri mai mult sau mai puţin geniale, mai mult sau mai puţin comerciale, rezultatul, însă, dacă vrea sau nu să-l accepte, îi va fi net nefavorabil.

Revenind la cele două mari categorii de cititori, este normal să ne întrebăm şi de ce, măcar în cazul primei categorii, s-a produs îndepărtarea cititorilor de lectură? Răspunsul e complex, presupunând, între altele, preţul cărţilor, tirajele mici, difuzarea proastă, vânzători nepricepuţi etc.; apoi, nu în puţine cazuri, din literatura străină se traduce prost, de către inşi fără pic de respect atât pentru limba din care e făcută traducerea, cât şi pentru limba română. Voi da un exemplu, unul singur: prima traducere a romanului Trei într-o barcă de Jerome K.Jerome, a fost făcută de către Leon Leviţchi (1957), iar următoarea (după cât cunosc), imediat după 1990, apărută la Editura Junimea, al cărui conţinut nu te face să zâmbeşti nici dacă zâmbetul te-ar salva de la moarte. Evident, ediţia respectivă nu e tradusă de L.L., ci – sper să nu greşesc, iar dacă da, îmi cer scuze – de Carmen Fiţac.

Or, dacă povestim despre esenţa unor opere literare încercând să dăm acolo de valoare, dar găsim… maculatură cu iz pur comercial, unde cele mai elementare canoane de creaţie sunt ignorate, iar normele gramaticale ale limbii române sunt necunoscutele din ecuaţie, atunci n-are rost să credem în generozitatea perenităţii,

De-aceea, zic: dacă în esenţa operei literare nu aflăm valoarea, perenitatea este o biată Fata Morgana…

Florin Hălălău

Hazardul joacă un rol important

Dacă am face un exerciţiu de imaginaţie şi ne-am închipui cum ar arăta peste o sută de ani peisajul literar actual, am găsi probabil atât scriitori aflaţi şi acum în vogă, cât şi alţii pe care contemporanii nu prea îi iau în serios. Caragiale a stârnit multă dezaprobare din partea contemporanilor săi, a fost acuzat de plagiat în celebrul proces Caion şi a ales calea exilului la Berlin unde a şi murit, dar istoria a arătat că textele sale sunt la fel de actuale după mai bine de o sută de ani. A folosit Caragiale o reţetă specială? Nu cred. Este vorba de o capacitate extraordinară de a surprinde esenţa fiinţei unui popor, care chiar dacă a fost alterată în timpul comunismului, a rămas în linii mari aceeaşi. Aşa că pe primul loc în ceea ce priveşte acel „ceva” care face neperisabilă o operă literară, aş pune talentul. Însă mai este nevoie şi de noroc. Ce s-ar fi ales de opera muzicală a lui Bach dacă nu era Mendelssohn-Bartholdy să o redescopere la aproape o sută de ani de la moartea compozitorului? Hazardul joacă un rol foarte important şi poate decide într-o bună măsură locul pe care îl va ocupa un scriitor sau altul în conştiinţa posterităţii.

1 comment to Misterul operei literare

  • Am postat mai devreme cateva rânduri scrise pe această temă. Nu am pus titlu, dar profit de faptul că postrile sunt în prealabil avuizate de dv, înainte de a fi publicate, şi, pentru eventualitatea că veţi considera oportun să afişaţi răspunsul meu, vreau să remediez acest aspect si sa completez cu cateva randuri, care să integreze mai bine ceea ce am scris în context. Multumesc pentru înţelegere şi pentru că mi-aţi dat ocazia să meditez pe o tema aşa de interesantă.

    1. Ceea ce am scris cu majuscule, as dori sa fie taiat, deoarece eram putin patimaşă, neobservând repetiţia.

    2.titlu
    Scriitorul recrează lumea după chipul şi aseănarea sa

    3. completare

    Aparent, pare ca nu m-am referit direct la întrebarea pusă. Totuşi, consider că nu poţi avea o operă literară însemnată dacă nu simţi intim nevoia să recompui, să dai un sens nou a ceea ce déjà se cunoşte. Fiecare face aşa, fie că îşi propune, fie că nu, dar reuşeşte numai cel care este cu adevărat altruist in gestul său, care are o viziune nouă cu care se confundă intim, şi care iubeşte cu disperare lumea în care trăieşte. Scriitorii mari sunt precum copiii adânciţi într-un joc. Absorbiţi, încântaţi, pasionaţi, dar pentru a fi aşa la maturitate, trebuie să ai o personalitate puternică… prin această dedicare, ei văd ceea ce alţii, ocupaţi să trăiască ceea ce le este dat, nu văd.
    De aceea, când apare un scriitor mare, oamenii simt că pot vedea viaţa altfel, că au făcut un salt, dar autorul nu face decît să fie el insuşi, suportând neînţelegerea momentană şi fiind, cum spunea Arghezii “o imensa răbdare”. Adâncirea în subiecte, pănă la atingerea lor cu viaţa pare a fi secretul unei opere care rămâne. Acolo nu există timp, generaţii, mode, ci doar esenta de umanism.

revista presei Romania Culturala