Personalităţi băcăuane

Ion Roşu

Născut pe 15 februarie 1945, în satul Siretu, comuna Săuceşti, judeţul Bacău, fiul Zoiţei, agricultoare, şi al ceferistului Ion Roşu şi-a început studiile la Şcoala primară din satul natal (1952-1956), continuându-le la Şcoala Generală Căţeleşti (1956-1959), din comuna vecină. Prin clasa a VI-a este remarcat de profesorul şi criticul Vasile Sporici, care constată că are în faţă un elev strălucit la toate materiile, cu o inteligenţă vie, ce citea cărţi peste puterea lui de înţelegere. La aceeaşi concluzie avea să ajungă şi profesorul său de germană Mişu Sachter, poetul Mihail Sabin, care l-a avut elev la Liceul „George Bacovia“ din Bacău (1959-1963), unde s-a evidenţiat, de asemenea, prin rezultatele la învăţătură şi preocupările literare. Acestea, ca şi setea lui continuă de cunoaştere a valorilor literaturii române şi universale i-au călăuzit paşii spre Facultatea de Filologie a Universităţii “Al.I. Cuza” Iaşi, unde a avut prilejul să intre în cercul tinerilor literaţi Calistrat Costin, Gheorghe Drăgan, Ioanid Romanescu, Cristian Simionescu, Nicolae Turtureanu, Eugen Uricaru şi să trăiască din plin viaţa culturală a oraşului. Deşi scria încă din timpul liceului, a debutat abia în 1965, în revista Amfiteatru, colaborând apoi la Ateneu, Contemporanul, Cronica, Convorbiri literare, Luceafărul, România literară, Revista V ş.a., în paginile cărora a publicat, pe lângă poezie, eseuri, recenzii, articole critice şi de istorie literară. Repartizat, la absolvire, ca profesor la Liceul de Muzică şi Arte Plastice din Bacău, a trecut apoi prin redacţiile revistei Ateneu şi ziarului Steagul roşu, iar în perioada 1971-1974 şi prin cea a ziarului Milcovul din Focşani, unde a lucrat ca redactor. Pentru alţi trei ani s-a întors la Bacău, fiind încadrat ca bibliotecar la Biblioteca Judeţeană, loc ideal pentru studiu şi iniţierea în tainele documentării, căreia avea să-i consacre apoi peste două decenii. În această perioadă îşi definitivează manuscrisul volumului Pasărea nopţii şi alte poeme, cu care va debuta editorial în 1978, la Editura Cartea Românească, şi scoate primele fişe legate de ceea ce avea să devină cartea vieţii sale, Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu. Şi cum la Bacău sursele de informare s-au epuizat rapid, în 1976 se transferă la Bucureşti, mai întâi ca redactor al revistei Flacăra, iar din 1977 ca redactor principal la Biblioteca Centrală de Stat. Cercetând cu migală întreaga istoriografie legată de biografia Poetului, s-a adâncit şi mai mult în arhive, scoţând la iveală lucruri noi şi lămurind pas cu pas destule momente legate de viaţa şi opera lui Eminescu. Cercetător pătimaş, nu şi-a neglijat nici o clipă creaţia proprie, după succesul înregistrat de prima carte, distinsă cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor, încredinţând tiparului alte trei cărţi de versuri: Fericitele acvarii (Editura Eminescu, 1979), Colina  cu statui (Editura Cartea Românească, 1980) şi Lumină de lună (Editura Eminescu, 1981). Poet deplin format încă  de la debutul editorial, a fost comparat când cu Mircea Dinescu, când cu poeţii din linia lui Al.A. Philippide, dar cert este că în toate n-a fost decât el, mânuind cu îndemânare de profesionist versul, şlefuindu-l cu migala clasicilor ori dându-i sonorităţi moderne, semn că tensiunile sale lirice s-au lăsat modelate după voia celui ce, preluând sintagma eminesciană, avea să se consacre, până în ultima clipă, edificării incitantei biografii. Din păcate, Legentă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu, I. Originile (Editura Cartea Românească, 1989) avea să rămână şi ultimul din proiectata serie de cinci volume, spre regretul eminescologilor şi al cititorilor dornici să afle ce e legendă şi ce e adevăr în tot ce se scrisese până atunci despre Eminescu. Acribia cu care scotocise arhivele şi documentele reuşise să-l conducă spre răsturnarea proporţiilor şi spre emiterea unor noi ipoteze, mult mai credibile, salutate ca atare de majoritatea criticii literare, dar şi blamată în Săptămâna şi Luceafărul, reviste ce nu i-au oferit nici măcar posibilitatea unei replici. Apărută pe finalul dictaturii, forţată oarecum şi de momentul comemorării Centenarului morţii Poetului, această primă contribuţie a surprinzătorului eminescolog nu l-a mulţumit pe deplin, dorinţa sa exprimată adesea fiind aceea de a republica volumul aşa cum îl gândise, fără croşetele impuse de cenzură, dar şi cu noi pagini ivite între timp. Asta pentru că în pofida timpului risipit cu noua sa funcţie de la Ministerul Culturii şi cu lungile colocvii postfestivaliere, unde era invitat special pentru umorul debordant cu care povestea întâmplări din viaţa scriitorilor, imitându-i pe cei mai mulţi, el a continuat să se adâncească în lumea aproape de nepătruns a personajelor ce le tot descoperea, până când acestea l-au răpit definitiv, pe 24 iunie 1996, în Capitală. A lăsat în urmă o arhivă impresionantă, care la rândul ei avea să aibă un destin la fel de tragic, pentru că, încredinţată de fiul poetului, matematicianul Ioanid Roşu, criticului şi istoricului literar Petru Creţia, timpul n-a mai avut răbdare nici cu distinsul eminescolog, prin dispariţia sa sutele de fişe rămânând să fie ordonate de altă mână. Cine se va încumeta să le cerceteze e greu de spus, dar din ineditele publicate de revista Manuscriptum am putut deduce că multe episoade ale noilor volume erau deja conturate, fiind adevărate revelaţii documentare. Până atunci, consătenii i-au consacrat un punct muzeistic în şcoala unde a deprins tainele limbii române, au dat numele său Biliotecii comunale, dar pentru perpetuarea memoriei scriitorului sunt încă multe de făcut.

Radu Crişan

N. 13 iulie 1925, în Poduri, judeţul Bacău – m. 1975, la Constanţa. Poet. Fiul preotului Constantin R. Crişan, prozator de forţă sub pseudonimul Toma Spătaru (romanul „Zbateri“), arestat în mai multe rânduri în regimul comunist. Şi-a început studiile primare în satul natal, le-a continuat la Bacău şi le-a finalizat în Capitală, îmbrăţişând o profesie ce avea să-l lege apoi definitiv de Dobrogea. După absolvirea Academiei Comerciale din Bucureşti a lucrat, astfel, ca economist la T.R.C.L. „Dobrogea“ din Constanţa, dar a aspirat întotdeauna să se poată realiza şi ca scriitor. Preocupările literare datează din anii de şcoală, debutând în 1932, cu povestirea Grivei, în revista Liceului Teoretic Bacău. A frecventat cenaclul literar „Filimon Sârbu“ din Constanţa, colaborând cu articole şi creaţii literare la Dobrogea nouă, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Munca, Tomis, Luceafărul şi Flacăra. În 1972 a debutat editorial cu volumul de versuri Muşcate în fereastra inimii (Editura Eminescu, Bucureşti), urmat peste doi ani de un volum similar, intitulat Aproape o lebădă (Editura Albatros, Bucureşti). După mărturia criticului Vlad Sorianu, a intrat şi el în conflict cu Securitatea, fiind acuzat că scrie o poezie duşmănoasă regimului şi pedepsit cu 12 ani de închisoare. Graţie intervenţiei lui Paul Anghel pe lângă Ion Gheorghe Maurer, detenţia la Poarta Albă a fost de numai 7 luni, dar supravegherea a continuat, înăsprindu-se atât în cazul lui, cât şi a tatălui.

Cornel GALBEN