Purtătorul de cruce

Se pare că romanul îi tentează mai mult pe autori decât genul scurt. N-aş putea găsi o explicaţie pentru această preferinţă, însă pot să specula. Romanul presupune libertate şi deschidere spre tot felul de influenţe, pe când genul scurt înseamnă o concentrare a trăsăturilor discursive. Gheorghe Andrei Neagu stăpâneşte tehnici de relatare neelabo­rată, fără ornamente stilistice şi fără a recurge la procedee compoziţionale complicate, care îi oferă cititorului volumului Purtătorul de cruce (Tecuci, Editura „Transilvania”, 2009) o lectură captivantă.

În Alexandra, prozatorul urmăreşte fatalitatea destinului. O tânără cu aspiraţii literare, care nu îndrăzneşte să se afirme, alege un pseudonim masculin şi publică un roman. Tudor citeşte năucit anunţul din ziar despre roman şi începe să fie nelămurit când îşi vede numele, bănuind că la mijloc era o confuzie. Află că era vorba despre o altă persoană, pe care vrea s-o întâlnească pentru a înţelege de ce i-a folosit numele. Din acest moment, cititorul este captivat de naraţiune, iar starea de uluire pe care o trăieşte are ceva dintr-o nuvelă fantastică, însă autorul rămâne în citadin fără a transgresa realitatea. Pe Tudor îl aşteaptă o surpriză pe care nici cititorul nu o anticipează. Ajuns la adresa unde locuia Alexandra, află de ce tânăra şi-a ales un pseudonim literar care putea produce confuzie, dar nu bănuieşte că destinul i-a rezervat posibilitatea de a începe să scrie din nou, iar finalul deschis prezintă disponibilitatea personajului de a visa: „Maşina de scris îl aştepta supusă. O coală albă, apoi alta … albă ca gipsul ce-l privea sec şi rece, până la adormirea mâinii pe albul nesfârşit al colilor de hârtie.”

Povara destinului este o altă temă pe care Gheorghe Andrei Neagu o propune ca soluţie pentru a înţelege drama unui personaj care seamănă la prima vedere cu Sisif. Andrei cară zilnic în spate o cruce. Gestul său este o ciudăţenie pentru cei din jurul său, care încep să-l accepte definindu-l drept nebun. Treptat, „lumea părea să fi obişnuit cu Andrei, iar dacă el ar fi decis să meargă acolo, la oamenii puterii, ar fi fost la fel ca şi când n-ar fi ştiut de existenţa lui. Numai că din prea multă obişnuinţă, începuseră a-l neglija. Şi arareori îi mai dădeau câte o fărâmă de pâine sau o cană cu apă.” Însă nimic nu se schimbă în existenţa lumii. Sfârşitul personajului agită puţin lumea, dar interesant este că referentul povestirii nu este faptul în sine, ce poate fi real, ci imaginea lui Andrei care poate fi reactualizată prin narare. Timpul priveşte cu înţelegere tot ce se întâmplă şi „începu a se slei peste toate lucrurile, până când minţile oamenilor încetară a mai percepe că a existat cândva un purtător de cruce.”

Cu multă sensibilitate este tratată o altă temă, a destinelor dezrădăcinate, în Hamilcar. Demolarea caselor aduce în discuţie drama celor strămutaţi de la rostul lor. Aceştia nu sunt legaţi doar de terenul pe care au avut casa, ci şi de câinele care rămâne pe drumuri şi începe să-i caute la bloc. Gheorghe Andrei Neagu se referă aici la memoria individuală şi la cea colectivă. Cu Decoraţia, autorul abordează un registru ironic, amar. El scrie cu intenţia de a fixa imaginea funcţionarului superficial, care îşi propune să-i facă pe plac şefului. Badea Anton trebuie premiat de Comitetul veteranilor de război. Este trimis un plutonier care-l ia prin surprindere, fără să-i dea posibilitatea de a refuza, deoarece tovarăşul-prim s-ar fi supărat. Prezenţa veteranului nu stârneşte admiraţia sau respectul celor care l-au invitat. Aceştia se arată surprinşi de vestimentaţia lui, îi aduc la întâmplare nişte haine care ar corespunde în viziunea lor şablonului pe care şi-l construiseră şi uită să-l mai ducă înapoi acasă. Era important să bifeze o acţiune, pe care au organizat-o în grabă. Personajele par că au uitat de sentimente, dar şi de a gândi dincolo de ordinele primite de la superiori. Se comportă mecanic. Badea Anton pare dezamăgit, însă surpriza îl aşteaptă abia la întoarcerea acasă, când descoperă că vecinii săi au crezut ca fusese arestat şi, firi practice, „luaseră vaca s-o îngrijească şi s-o mulgă. Nu puteau s-o lase aşa. I s-ar fi umflat ugerul, s-ar fi îmbolnăvit. Porcul îl tăiaseră. Tocmai se înfruptau din el, iar găinile vroiau să le-mpartă a doua zi.”

Personajele lui Gheorghe-Andrei Neagu pot fi înţelese prin raportarea la modelul general uman, pentru că ele au trăsături morale şi afective, dar sunt, în acelaşi timp, o exemplificare a unei viziuni despre lume şi a interpretării condiţiei umane. Lectura volumului impune imaginea unui autor care stăpâneşte diferite forme discursive şi ştie să gestioneze suspansul.

Gabriela GÎRMACEA