Ştefan Iordache – „Trebuie să crezi în ceva!”

S-a spus despre Eminescu că, dacă n-ar fi scris decât poemul „Luceafărul”, tot ar fi fost cel mai mare poet român. Parafrazând, aş spune că este de ajuns să-l vezi pe Ştefan Iordache în „Barrymore” ca să-i recunoşti valoarea.

Înainte de orice, însă, Ştefan Iordache este o alchimie în plină combustie, care se cristalizează după o formulă strict personală, adâncă şi secretă.

Înclin să cred că formele de exprimare a personalităţii artistului sunt sesizabile numai în momentul în care ai şansa să prinzi concretul şi abstractul gândurilor sale într-o imagine absolută a unui univers unic, care se lasă greu dezvăluit. Şi totuşi…

Reporter: Ce mai faceţi, domnule Ştefan Iordache?

Ştefan Iordache: Cum vedeţi, stau de vorbă cu dumneavoastră. Am avut o repetiţie de memorie pentru spectacolul de mâine seară cu Barrymore, care ar fi al treilea. În rest, încerc să mă odihnesc. E cam greu cu zvonurile astea cu cutremurul, dar trecem şi peste asta.

Rep.: Credeţi în astfel de predicţii? (interviul a avut loc pe 14 iunie 2000– n.a.)

Ş.I. : Nu. În asta nu cred. Nu cred că se poate stabili ziua şi ora.

Rep.: În acest context, credeţi în Dumnezeu?

Ş.I.: Da. Foarte   tare. Nu sunt habotnic. Deci nu merg în biserici să fac mătănii, dar cred în Dumnezeu. Cred că există în fiecare dintre noi.

Rep.: Plecând de la credinţă, credeţi că omul de azi, care încearcă să rupă barierele finitului şi tinde către infinit, către evadarea din el însuşi, se depărtează de realitate?

Ş.I.: Depinde cât de mult este cu picioarele pe pământ. Eu încerc să fiu cât mai mult cu picioarele pe pământ.

Rep.: Când aveţi de luat o hotărâre, decideţi cu sufletul sau cu raţiunea?

Ş.I.: Din moment ce iau o hotărâre, înseamnă că o iau cu capul. Nu o iau cu inima sau, mă rog, să zicem că, în cel mai fericit caz, se împleteşte capul cu inima. Aşa ar trebui. Dar, de obicei, sunt un om raţional.

Rep.: În relaţia dvs. cu publicul, simţiţi acolo, pe scenă, că se creează o punte spirituală între dvs., ca actor şi publicul spectator?

Ş.I.: Da. După părerea mea, publicul este unul dintre parteneri, dacă nu chiar cel mai important dintre ei, pentru că jucăm pentru public, pentru el ne străduim să facem un spectacol, să creăm viaţă. Sigur că se creează o relaţie superbă între actor şi public şi, atunci când se creează un moment bun pe scenă, publicul reacţionează ca atare. Atunci când nu reacţionează, înseamnă că scârţâie ceva. Se întâmplă la toată lumea.

Rep.: Aţi avut vreodată tendinţa să treceţi peste cerinţele obişnuite ale publicului şi să-l luaţi cu dvs. undeva, pe o treaptă superioară de spirit şi gândire?

Ş.I.: Nu mi-am propus asta. E prea mult spus. Nu sunt dintre cei care inventează situaţii noi, pe lângă cele stabilite la repetiţii. Dar, în interiorul spectacolului, sunt momente când simţi că publicul este lângă tine şi atunci, nu că ar trebui să-l tragi mai sus, pentru că publicul nostru este destul de avizat, după părerea mea, dar să-l captezi, să meargă cu tine şi să trăiască împreună cu tine clipele acelea minunate din scenă.

Rep.: Care credeţi că ar fi punctul dvs. sensibil, ce vă impresionează cel mai tare?

Ş.I.: Cel mai mult mă impresionează, plăcându-mi, adorând acest lucru care este viaţa. Asta mă impresionează. Faptul că existăm, că ne mişcăm, gândim, că încă mai respirăm.

Rep.: Care parte a laturii umane credeţi că v-a dezvăluit-o arta?

Ş.I.: Nu ştiu ce să spun. M-am pomenit pe scenă fără să vreau. Nu mi-am dorit niciodată să fiu actor. Întâmplarea a făcut-o. Deci, tot viaţa m-a adus aici şi-i mulţumesc pentru asta. Dar ce anume, special din mine, m-a împins aici, nu ştiu.

Rep.: Poate talentul?

Ş.I.: Probabil.

Rep.: Cum suportaţi celebritatea?

Ş.I.: Nu o observ.

Rep.: Treceţi pe lângă ea?

Ş.I.: Nu că aş trece pe lângă ea, dar nici nu mă deranjează, nici nu mă încântă. O iau ca un dat şi nu e lipsă de modestie ce spun acum, ci este faptul că nici nu-mi dau seama că este aşa cum spuneţi dvs. Mă salută lumea pe stradă, cineva pe care eu nu-l cunosc, mă opreşte şi mă întreabă ce mai fac şi aşa mai departe. Sigur că mă bucur.

Rep.: Oamenilor le face plăcere să vă întâlnească. Dovadă că vă consideră unul dintre cei mai buni actori fiind aplauzele din fiecare seară.

Ş.I.: Nu-mi plac clasamentele, mai ales în artă. Şcoala românească de teatru este foarte puternică şi sunt mulţi actori, nu numai de vârsta mea, ci şi cei care vin după noi, cei tineri, care sigur se vor exprima, au talent şi sigur vor deveni celebrităţi. Pentru că în România este filon de teatru.

Rep.: Aţi avut vreodată impresia că vă stă ceva în cale?

Ş.I.: De cele mai multe ori, eu mi-am stat în cale, am fost propriul meu obstacol. Asta, să zicem că ar fi o neputinţă a mea, pe care încerc să o depăşesc. A trebuit să trec peste anumite momente din viaţa mea ca să pot urca pe scenă, a trebuit să înlătur o anumită stare care nu concorda cu piesa la care repetam. Obstacole de genul acesta. Altele nu. Pentru că sunt un om care a muncit foarte mult, care adoră munca. Oi avea talent, n-oi avea talent, dar de muncit ştiu că muncesc.

Rep.: Rezultatele se văd şi, cu ocazia asta, spuneţi-mi, cum vă simţiţi în pielea lui Caţavencu?

Ş.I.: Încă nu mă dumiresc ce-i cu mine în personajul ăsta. Pentru că şi eu am rămas surprins când m-a distribuit Toca (regizorul Alexandru Tocilescu – n.a.) în acest rol. Aveam o altă imagine despre Caţavencu. Nu mi-a fost uşor, nici nu-mi este încă uşor, îl caut încă, după atâtea spectacole şi probabil că undeva, pe la spectacolul treizeci, o să ne şi întâlnim.

Rep.: Îmi spuneţi un lucru care mă miră. Din sală, sunteţi Caţavencu.

Ş.I.: Dar nu mi se întâmplă numai cu Caţavencu. Cu toate personajele mă întâlnesc destul de târziu. Nu sunt actor de premieră.

Rep.: Este reală impresia pe care o lăsaţi, cum că nu aţi avea disponibilitate prea mare pentru comunicare, că v-aţi autoizola?

Ş.I.: Ştiu ce vreţi să spuneţi. Dar mi-e foarte greu să vorbesc despre mine. Cu atât mai mult cu cât la majoritatea interviurilor se pun întrebări de genul „Cum îţi faci meseria?”. Ei bine, nu ştiu. Dacă ştiam, editam un manual de „Cum se face teatrul” şi ieşeau actori pe bandă. Ştiu că această senzaţie o creez, mi-a spus-o mai multă lume, dar mi-e greu să vorbesc despre mine şi cu atât mai mult despre meserie, pentru că încă o învăţ.

Rep.: Ce vă fascinează şi ce vă nemulţumeşte la omul de azi?

Ş.I.: Pe mine mă fascinează omul indiferent de vremuri. Că trăim, ce trăim, că ne chinuim de pe o zi pe alta, astea sunt lucruri spuse şi răspuse. Apropo de om, mă impresionează în orice condiţii. Este cea mai splendidă şi perfectă creaţie, ca să ajung la Shakespeare, pe care a făcut-o Dumnezeu. Ne minunăm că există. Atât.

Rep.: Dacă, la modul ideal, ar exista un monument al „Omului”, ce aţi fi tentat să scrieţi la baza lui?

Ş.I.: Mai mult decât „Om” ce să scriu?

Rep.: Deci credeţi în om?

Ş.I.: Cred foarte tare în om. Cu oamenii ne mişcăm, cu ei trăim. Ce este omul, decât o parte a naturii, dar partea ei cea mai important. Sunt oameni buni sau răi, fiecare cum l-a lăsat Dumnezeu. El ca atare, omul, şi mă refer la cel care înseamnă ceva pentru mine, pentru dvs., pentru cititorii dvs., este o minune. O minune că există. O fi poate şi un blestem că am fost aruncaţi pe acest pământ fără să ne întrebe nimeni.

Rep.: Credeţi în destin?

Ş.I.: Da, dacă îl asimilez, din punctul meu de vedere, şansei, da. Există, sigur. De când te naşti, ai un destin oarecare, dar de care nu-ţi dai seama decât în momentul morţii. Până atunci te zbaţi, exişti.

Rep.: Sunteţi Vărsător. Sunteţi un romantic?

Ş.I.: Romantic? Cine nu-i romantic? Cine spune că nu e, minte. Fiecare om visează în patul lui, în baie, într-un spaţiu în care se mişcă, închis, să nu se arate lumii, dar toţi visează şi doresc mai bun, mai frumos. Numai nebunii doar să vrea să distrugă. Omul este un creator. Pentru asta l-a lăsat Dumnezeu. În ceea ce mă priveşte, da, sunt romantic, deşi nu par.

Rep.: Credeţi că iubirea ocupă un loc important în viaţa omului?

Ş.I.: Cel mai important. Şi un obiect pe care îl iubeşti se însufleţeşte imediat, dar omul?! Prietenia e prietenie, dar iubirea e cu totul altceva şi funcţionează cel puţin din punctul meu de vedere.

Rep.: Ar trebui să existe un ideal uman?

Ş.I.: Nu. Nu mă pricep să dau o imagine ideală a omului, pentru că nu-mi plac modelele.

Rep.: Daţi o semnificaţie deosebită pasului către mileniul trei?

Ş.I.: Sigur că civilizaţia se schimbă, tehnologia se schimbă. Apar alte mijloace de comunicare, dar omul rămâne acelaşi. Când Dumnezeu i-a pus prima oară piatra în mână, nu s-a gândit că va ajunge la computer. Sau s-a gândit… Cine ştie… Toate sunt unelte şi omul le mânuieşte. Nimic nu scapă controlului său, decât supercontrolul, care este Dumnezeu.

Rep.: Credeţi că secolul acesta va fi al credinţei sau nu va fi deloc?

Ş.I.: Cred că dacă nu există credinţă în ceva, nu e bine. Nu mă refer numai la religie, dar trebuie să crezi în ceva, că este Dumnezeu, că este Iisus, că este alt om, că este un vis, trebuie să crezi în ceva, în orice, dar mai presus de toate, să crezi că există Dumnezeu. El ne îndreaptă paşii, fără El nu am exista.

Mihaela DORDEA

(din volumul de interviuri şi cronici intitulat „Post scriptum la prima iubire Actorii de la Naţional” aflat în curs de apariţie)