ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Constantin Duşcă – Manechin de veghe

La al cincilea volum de versuri, intitulat metaforic Manechin de veghe (Editura „Rafet”, 2008), după Poezia citează poeţii pe ordin de front (2000), Lacrima labirintului (2001), Poeme (2004), Sărutul umbrei (2006), cititorul e frapat de concentrarea stilistică pe care o dovedeşte poetul vrâncean Constantin Duşcă, dar mai ales de disponibilităţile expresiei metaforice, de variabilitatea funcţiilor pe care şi le asumă metafora în micropoemele sale. Acestea ar putea fi receptate – bună parte dintre ele – în cheia oferită de studiile moderne privind metafora (L. Blaga, T. Vianu, H. Wells, R. Wellek ş.a.), căci autorul se străduieşte constant să aşeze o imagine metaforică la baza fiecărui micropoem, iar când – uneori – nu reuşeşte în plan expresiv, textul rămâne măcar o simplă consemnare denotativă; contemplarea lumii din perspectiva eului liric, cu vagi interferenţe ale biografismului, constituie adesea pretexte pentru trăirea unor dileme ce rămân suspendate. Căci Constantin Duşcă e un „poet al marilor combustii, al căutărilor frenetice, dar şi al gesturilor strânse, încordate dureros…” (Mircea Dinutz). În acest registru, terenul metafizic şi dialogul sacru-profan e deja pregătit, iar scurtimea poemelor, ce oferă adesea finaluri în suspensie, incită la meditaţie, dar naşte şi regrete ale insatisfacţiei cititorului mai comod. Prefaţatorul, Ioan Dumitru Denciu, îl situează, inspirat, pe Constantin Duşcă, „alături de străvechiul născocitor de cimilitură, de vraciul descântător, de cântăreţul din frunză, de olar, de… autorii de formule gen haiku etc., de miniaturiştii medievali…” (p. 6).

Viziunea poetică este, adesea, animist-plasticizantă, precum în Deasupra inimii – primul text: „Domneşte luna peste plopii/ străjeri de drumuri/ ducând spre planeta dragostei,/ deasupra inimii, Luceafărul”. Curând, funcţia estetică a metaforei îşi face efectul de sensibilizare pe motivul „fugit irreparabile tempus”: „În cutia de scrisori/ aud cum ronţăie/ Aşteptarea” (Aşteptarea), iar propensiunea auctorială către meditaţie proiectează eul poetic în perspectivă reflexiv-filozofică, privind lumea de sus, pentru a putea percepe curgerea vremii: „Am intrat în alt veac/ nemaigăsindu-mi umbra,/ îmi voi vinde/ dramul de gânduri/ pentru o bucată de pâine/ uitată pe-o carte” (Toamnă – 1). Altă dată, eul interogativ oferă însuşi „spectacolul” pendulării dilematice: „Trebuie să aleg:/ s-adorm, să dorm, să mor…/ cum o fi mai bine?!” (Să aleg, să nu…), după cum insolitul metaforei se afirmă în Acuarelă: „Haiduc de trup, vinul/ şi aerul jar mocnind./ Flăcările lor nasc/ fum şi culoare/ pentru o acuarelă/ cu tineri tolăniţi/ în iarba dragostei…” Ideea unităţii casnice a lumii se întrevede surprinzător într-un modest catren în care metafora îşi îndeplineşte funcţia radical-cognitivă: „Larvă adulmecând mărul/ cu numele de… pământ./ Visează un zbor spre stele,/ printre îngerii păzitori” (Metamorfoză); o evocare trist-amară a iubirii trecute îşi găseşte expresia metaforică într-un registru violent-intensiv ca în Romanţă: „Palatele iubirii noastre/ digerate de gropile de gunoi/ ale vremii…” Cele mai generoase în plan semantic-expresiv par a fi contextele în care sunt inspirat montate metafore „reflexiv-cathartice” sau „espresiv-estetice”: „Zilnic/ arunc năvodul privirii/ pe ceasornic/ ca să prind timpul/ care va veni/ să mă străbată” (Pescar de timp); „Steaua aceea singuratică,/ strălucitoare, de/ dincolo de constelaţii,/ pare că-i steaua mea.” (Steaua aceea…). Când Ţăranul e „Santinelă în inima câmpiei/ de veghe la sentimentul/ răscolirii pământului”, cititorul porneşte pe cărări argheziene, iar dacă se aude Bocet de gorun „în formă de cruce”, răzbat ecouri din Blaga; de efect intensiv-catartic e metafora dualităţii naturii umane ca în Poveste: „Inima mea mai vântură încă/ sânge fierbinte de iubire/ din anii de demult./ Vor mai înflori oare/ păcatele, fructele amare?!” Eul poetic devine reflexiv-revelatoriu când adie un gând de „ars poetica”: „Sunt stăpân pe un mirabil/ continent de gânduri/ încă nedescoperit…/ De-acum înainte aşteaptă să vină/ navigatorii, piraţii, conchistadorii,/ întru cucerirea  Cuvintelor” (Continent de gânduri); o schiţă metaforică a eului poetic, situat marginal, dat la o parte, ignorat pare a fi ideea din poemul Manechin de veghe ce dă şi titlul volumului.

Linia curbă, poemul final, în care imaginea metaforică de reprezentare a destinelor individuale în vârtejul lumii, sugerează o idee poetică de mare complexitate. Mai trebuie însă lucrat pe text: „Dac-ai pătruns înăuntru/ sărind peste linie curbă/ poţi deveni orice sau/ centrul cercului -/ dirijorul cailor ce se/ rotesc cu călăreţii/ în arenă./ Şi nu te poţi întoarce-n lume/ decât după milenii/ sau după ce vei fi răpit/ de un descoperitor de taine”.

Constantin Duşcă ne apare drept creatorul unor micropoeme adesea convingătoare, mai ales când metafora funcţionează pe unul din registrele ei preferate. Sacrul şi profanul, componenta dramatic-existenţială şi antinomiile lumii oferă suporturi imaginarului său metaforic conturat până acum.

Grigore CODRESCU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala