ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Ioan Radu Văcărescu – Bibliotecarul

A murit stupid. Când toată suflarea satului se aştepta să aibă o moarte cât de cât demnă de viaţa pe care o dusese, a murit cât se poate de stupid. Adică, zisa suflare a satului din nord aştepta o moarte cât de cât violentă, oarecum în spiritul locurilor, cum ar fi o înjunghiere adâncă venită din partea vreunui soţ încornorat sau vreun accident de maşină în urma unei beţii zdravene. Şi când acolo, omul murise în somn. Aşa, tam-nesam. Cel mai mare crai din sat, îndoit cu băutorul cel mai tare din zonă, şi nu una oarecare, ci, probabil, regiunea cu cel mai mare consum de palincă pe cap de locuitor din Europa, bărbat sau femeie, a murit în somn, şi încă treaz. Cel puţin aşa susţinea gazda omului, Măria lui Ilioi – căreia i se spunea încă aşa, deşi bărbatul ei era mort de mult, strivit de un brad bătrân la tăiat de lemne prin Banat -, cum că în ziua morţii dom’ profesor fusese treaz ca lumânarea. Mai rar aşa ceva, dar se mai întâmpla când şi când ca mortul să nu bea vreo două zile, uneori chiar o săptămână. Nimeni nu ştia însă care era cauza acestor neregulate pauze bahice. Măria lui Ilioi, despre care ştia tot poporul că trăia cu dom’ profesor – oamenii din sat îi şi spuneau mereu că, vezi, dacă i-a murit omul în Banat, tot de-acolo i-a venit mai târziu iubitul – era sigură de faptul că fusese treaz, ei doi drăgostindu-se chiar în noaptea morţii. După ce se drăgostiră vreo două ceasuri, povestea în stânga şi-n dreapta femeia, îl lăsă să se odihnească, pentru că dimineaţa mortul avea treabă devreme, la bibliotecă, dom’ profesor fiind anunţat  că în zilele următoare va veni comisia de inventariere la biblioteca sătească. Pentru că dom’ profesor Cornelius Declin, ca dascăl de limba română, fusese pus şi bibliotecar cu jumătate de normă peste miile de volume ale bibliotecii de la Căminul Cultural, în urmă cu mai mulţi ani, atunci când sosise în sat ca să predea la şcoală, prin repartiţie guvernamentală. La început nu-i prea convenise treaba asta destul de încurcată şi obositoare, pentru că îi ocupa mult din timp, deşi programul la bibliotecă era de numai două ore pe zi, seara. Iar cât priveşte cititorii, aceştia erau de ordinul a maxim zece pe zi, elevi sau intelectualitate sătească dornică să-şi înscrie numele pe fişele de împrumut foarte frumos tipărite. Cu timpul însă, a început să-i facă chiar plăcere, ieşea de la orele de după-masă, intra ici-colo la un pahar, după care deschidea biblioteca. Aceasta era la etajul Căminului Cultural, o clădire veche de lângă Primărie, unde erau numai două activităţi: cărţi de împrumut în fiecare seară, la etaj, şi nunţi în fiecare duminică, mai puţin în multele posturi ortodoxe de peste an, în sala mare de la parter. Se simţea chiar bine la bibliotecă, îi amintea de biblioteca de la filologia clujeană unde absolvise sau de cea universitară, locuri sfinte unde petrecuse clipe de neuitat în studenţie. Era aproape tot timpul singur, clienţii apărând rar şi dispărând repede cu o carte-două sub braţ. Mai mult, putea să citească în linişte, fără să-l bată la cap Măria lui Ilioi sau vreun părinte aflat în trecere pe la gazda lui. Mai era şi o oarecare satisfacţie pentru faptul că fusese numit  bibliotecarul satului, pentru că postul cu pricina fusese vizat de multă lume: însă dacă nevasta veterinarului, nepoata popii Lăcustă sau sora crâşmarului Pop primiseră ore de te miri ce, la şcoală, nu se aranjase nicicum ca una sau alta dintre acestea să primească slujba la bibliotecă: ordin de sus, adică nu era voie decât cu om de specialitate, învăţător sau profesor cu studii atestate. Mulţi ar fi dorit să facă un ban în plus pe degeaba, dar nici măcar primarul nu reuşise să-şi bage nevasta, pe Măria lui, zisă a lui Cotor, la bibliotecă. Deşi nu avea nici o vină în treaba asta, dom’ profesor Declin îşi făcuse multe duşmănii în sat, dar numai pe partea bărbătească, adică aceia cu funcţii care şi-ar fi văzut neamurile băgate în slujbă de-a moaca. Partea femeiască era de altă părere. Dom’ profesor era iubit şi de copii, iar mamele cunoşteau acest fapt foarte bine, dar şi de mamele elevilor, şi, prin extindere, că vorbele şi exemplele faptelor circulă repede la acest nivel tainic, de toată suflarea femeiască a satului. Cu acest prilej, duşmăniile au apărut  repede şi în restul părţii bărbăteşti din sat, geloziile şi chiorălile către neveste fiind la ordinea zilei. De aici, sigur, şi aşteptările multora pentru moartea violentă destinată profesorului de română şi, totodată, bibliotecarul satului. Poate că într-o altă zonă din ţară, într-un alt sat, lucrurile ar fi stat altfel, dar în satul din nord unde Cornelius Declin fusese repartizat după facultate, era cea mai mare libertate de mişcare posibilă în privinţa femeilor, majoritatea bărbaţilor fiind plecaţi mare parte din an la câştig: pe munte, la fân şi la oi, sau în alte părţi din ţară, mai ales în Banat şi părţile mai înstărite din Ardeal, cu ţapina sau drujba la pădure, la coasă sau în construcţii din lemn, asta mai ales de când şi pe români i-a apucat vremea de-au făcut bani şi-au început a-şi încropi case de odihnă, imediat după revoluţie. Ba chiar şi mai şi, o bună parte dintre bărbaţi au luat, tot după revoluţie, drumurile Europei, la vânzare de ziare, în construcţii, la te miri ce, pe mărci şi franci, apoi pe euroi. Toată perioada asta de după revoluţie n-a însemnat vreo schimbare deosebită pentru dom’ profesor Declin, decât că avea treabă mai puţină la bibliotecă, din două motive, adică pentru că statul nu mai cumpăra cărţi ca să îmbogăţească zestrea bibliotecilor săteşti, iar oamenii nici nu mai citeau, pentru că se uitau la televizor, la telenovele, şi în al doilea plan al ziselor schimbări faptul că şi mai multe femei din sat rămâneau singure la casele lor, de la cele mai bătrâne la cele mai tinere, unele dintre acestea abea măritate, dar repede lăsate în braţele vânjoase ale profesorului de limba română. Încă de când se aşezase în sat, dom’ profesor căzuse pe placul elevilor, mai întâi, pentru că nu îi bătea şi avea mare răbdare cu învăţatul, pe placul femeilor mai apoi, dar nu pentru că ar fi fost un bărbat foarte chipeş: era scurt la stat, extrem de vânjos, om de la munte şi el, cu o faţă rotundă şi roşie, care devenea vânătă când era băut tare, cu un nas cât toate zilele împlântat în mijlocul feţei, dar nu lung, ci borcănat ca o sticlă de lampă. Deloc posomorât, ba chiar având o fire veselă, mai ales când era după vreo câteva pahare de tărie, cânta dumnezeieşte din gură tot felul de cântări de prin Banat şi Ardeal, unele cunoscute de toată lumea, altele numai de el ştiute, iar la ceas târziu chiar şi cântece cu fel de fel de prostii lumeşti, de se făceau a roşi chiar şi cele mai regulate dintre muieri. Astfel, la chefuri era nelipsit, şi chiar dacă câteodată depăşea de-a-ntregul măsura pălincii, se ţinea tare pe cele două picioare butucănoase şi crăcănate, ţipurind în gura mare: nu cânta niciodată şezând, îşi desfăcea braţele în lături şi îşi bomba pieptul oricum solid, vocea măiastră de bariton umplând spaţiul înconjurător cu o căldură şi o vibrare de toată fala.

Mare jale se aşternu astfel peste sat la aflarea veştii că dom’ profesor s-a dus. Dar oarecare uşurare, fiindcă, vezi, murise în somn, după drăgosteală, adică fericit, zice-se. Jalea era a elevilor, dar mai ales a femeilor, fie ele mame de familie, fie tinerele care abia-şi scoseseră cosiţa pe uliţă. Nu era foarte limpede cam câte dintre femeile satului trecuseră prin braţele profesorului mult îndrăgit, în cei douăzeci de ani de când acesta îşi făcuse veacul în satul din nord. Oricum, era invers decât se pune de obicei problema: nu câte au preacurvit, ci câte au scăpat, deocamdată. Şi iată că unele dintre aceste scăpătate, scăpate-or rămâne, ce să faci, n-ai ce-i face. Asta-i viaţa, oamenii mor. Şi se jelea Măria lui Ilioi, şi Măria lui Pintea, şi Măria lui Boţ, şi Măria popii Lăcustă, şi Măria crâşmarului Pop, şi chiar şi Măria lui Cotor, şi doamnele profesoare şi învăţătoare de la şcoală, că s-a dus, e bun dus, dom’ profesor Cornel.

S-au adunat cu toatele, dar şi corpul profesoral cu toată şcoala de elevi, şi chiar câte un bărbat mai răsărit, la înmormântare, pe lângă babele cu plângerile şi moşii satului cu praporii în frunte, ştergându-şi frunţile năclăite de sudoare în căldura prea mare de aprilie. Cei mai mulţi bărbaţi din sat, şi erau destui la acea vreme, că era tocmai înainte de Sfintele Paşti şi se întorseseră cu duiumul de la munci, din ţară sau de pe afară, rămăseseră acasă, dar nici mulţumiţi, că totuşi, era vorba de-un om, nu de-un câine, nici nemulţumiţi, că, vorbea ceea, puteau pleca de acasă, de acum încolo, mult mai liniştiţi. Dar vezi, cu muierile lor n-au avut nimic niciodată, probabil pentru că le ştiau foarte bine năravurile, cu nimic în afara tradiţiei lor nordice: cu bărbatul nu te pune, cu femeia dute-n lume. Dacă ei singuri au plecat, ce vină să aibă femeile? Cu dom’ profesor era însă altceva, gândeau oamenii satului: ce dracu le făcea muierilor lor de acestea zâmbeau mereu când venea vorba de dom’ profesor. Păi cum să nu zâmbească Măria lui Ilioi, când ea avea bărbat de acest soi chiar acasă? Şi cum să nu fie veselă Măria primarului Cotor amintindu-şi vremea când, tânără fiind şi cu copil în clasa a cincea, cu bărbatul plecat în Spania de doi ani, că acolo şi-a făcut safteaua şi apoi s-a ales primar independent, cum dom’ profesor, întâlnind-o pe hotar la fân, acesta întorcându-se pe jos, vesel nevoie mare, din satul vecin, de la comisia pedagogică, numai că o răsturnă pe ploscoana de iarbă parfumată, ca din joacă, şi o zbengui întreaga după-masă de-i merseră fulgii şi penele toate şi rămase bunătate de fân neadunat? Iar Măria lui Boţ, nevasta celui mai bogătan om din sat, dar plecat mai mereu cu echipa lui la construcţii, prin toată ţara, cum să nu se lase pe gânduri când îşi aminteşte dragostele iuţi, în pauza mare, ea atârnată de masă, când pe faţă, când pe dos, în faţa ferestrei, ca să vadă dom profesor când intră copii la clase, că ea avea casa chiar în faţa şcolii, dar la o oarecare depărtare şi nu se auzea clopoţelul sunând, iar Cornelius Declin avea principiul sfânt de a nu întârzia niciodată la ore? Ce să mai zică Măria crâşmarului Pop, mult mai tânără decât hoţul de proprietar, care-o ţinea însă ca pe o prinţesă, ea fiind cea mai frumoasă femeie din sat şi din tot nordul, când pleca la orice oră de acasă ca să se iubească pe-ndelete cu dom’ profesor, iar crâşmarul tăcea mâlc, că altfel nu mai pupa el nimic din minunăţiile femeieşti şi din măiestrele jocuri ale nevestei sale? Astfel se jeluiau nevestele şi celelalte femei şi fete ale satului, mai pe faţă, mai pe ascuns, de moartea profesorului de română, căinându-l pe acesta şi pentru faptul că rămăsese singur şi la moarte, aşa cum fusese şi în zilele vieţii lui. Într-adevăr, nu venise nimeni de nicăieri la înmormântare, vreo rudă, vreun prieten sau vreo cunoştinţă. Adevărat, ştiau cu toţii că părinţii îi muriseră mai demult, ocaziile acelor înmormântări fiind şi singurele plecări din sat ale lui dom’ profesor vreme de douăzeci de ani. Fraţi sau surori nu avea, iar de prieteni nu se ştia vreo vorbă, pentru că în toată acea vreme pe Cornelius nu-l vizitase nimeni, măcar în trecere, dacă nu altcumva. Aşa că nici nu avuseseră, oamenii satului sau şcoala, pe cine să anunţe de moartea lui.

A sosit însă, chiar în timpul slujbei de înmormântare, comisia de inventariere. Cu toată nebunia morţii lui Cornelius Declin, nimeni de la Primărie sau de la şcoală nu se mai gândise să anunţe la centru, la oraş care va să zică, la Inspectoratul care răspundea de biblioteci, să nu mai vină nimeni, că bibliotecarul satului a dat ortul popii. Cei trei membri ai comisiei, o femeie tinerică, cocoţată pe cizme cu toc şi în fustă scurtă de culoare roşie, şi doi bărbaţi mai în vârstă, gravi, cu pălăriile pe cap, au aflat repede despre ce înmormântare e vorba şi s-au integrat rapid massei adunate în jurul gropii profesorului şi bibliotecarului mult regretat. Au fost singurii străini de sat care au participat la înmormântare. Primiră şi lumânări, pe care le aprinseră cu evlavie şi, la sfârşit, serviră în rând cu toată suflarea din pălinca şi colacii calzi, pomană adunată de Măria lui Ilioi din tot satul, de sufletul mortului, simţindu-se ea datoare să facă toate acestea, ca gazdă a profesorului Declin, dar, vezi, şi ca muiere de prim rang în viaţa acestuia. După ce se terminase cu îngropăciunea, comisia merse la Primărie, unde anunţă, prin vocea domnişoarei  Marieta Nacu, şefa zisei comisii, că nici vorbă să vină ei degeaba, că astfel vor împuşca doi iepuri dintr-un foc: adică, vor face inventarul normal, dar şi pe cel de lichidare, că e totuna, că oricum ar fi venit la dispariţia bibliotecarului, pentru că aşa sunt dispoziţiile, ca să poată preda altcuiva biblioteca. Se şi puseră pe treabă, toţi trei, împreună cu secretarul Primăriei. Au muncit până noaptea târziu şi au înnoptat în sat, la Casa de oaspeţi, cu tot cu şoferul Daciei de la instituţie. Au muncit şi a doua zi până către amiază şi au biruit lucrul extrem de dificil de a inventaria biblioteca. A urmat apoi şedinţa de final la Primărie, în prezenţa Primarului şi a Consiliului local. Domnişoara Nacu a prezentat concluziile inventarierii, anunţând totodată că între timp venise şi o circulară surpriză, prin fax, cum că nu va mai fi angajat un nou bibliotecar, din pricina interesului scăzut pentru lectură în satul lor, astfel că biblioteca va fi sigilată până la noi ordine. Era tot treaba ei, a comisiei, să se ocupe de asta. Concluziile au fost scurte şi la obiect: domnul profesor Declin primise pe inventar, la preluarea bibliotecii, opt mii şapte sute paişpe cărţi, iar la numărătoarea de acum ieşiseră nouă mii două sute cincizeci şi trei de cărţi, astfel că e o problemă cu surplusul despre care nimeni nu ştie nimic. Totuşi, mai completă domnişoara Nacu, bine că nu există lipsuri, că n-ar mai fi avut pe cine trage la răspundere. Dar aşa, asta este, oricum totul va fi sigilat. Şi totuşi, mai arătă apoi tânăra şefă de comisie, ar mai fi încă o problemă. Deschiseseră, la un moment dat, o uşă spre o încăpere despre care secretarul Primăriei le spusese că e goală, dar pe care ei au trebuit să o aibă în vedere, pentru că ţinea tot de incinta bibliotecii, ei având în vedere nu doar cărţile, ci şi încăperile, mobilele şi toate celelalte lucruri. Într-adevăr, camera aceea era goală în aparenţă. Dar aparenţele înşeală, arătă domnişoara Nacu: în acea cameră au găsit mii de sticle goale. Au văzut că erau sticle de băutură, după etichetele mai mult sau mai puţin acoperite de praf. Toate băuturile existente în sat şi-n ţara românească. S-au gândit mult ce să facă, dar au hotărât că şi acele sticle aparţin bibliotecii, din moment ce se află în acel spaţiu, aşa că le-au inventariat. Au ieşit zece mii patru sute douăzeci şi două de sticle goale. Mai multe decât cărţile. Bine că nu trebuie să le predea mai departe unui nou bibliotecar, că altfel ce să fi făcut cu ele? Păcat însă că nu mai e ca odată, când sticlele goale erau valorificate în cadru organizat, prin şcoală sau Primărie, ar fi ieşit o sumă frumuşică în folosul statului.

Şi zisa comise a şi plecat, că stătuse destul aproape două zile şi era deja după-amiază, imediat ce s-a semnat, de către cei îndreptăţiţi, procesul verbal de inventariere şi de sigilare a bibliotecii, în goana Daciei Inspectoratului de Cultură, pe uliţa principală a satului şi-n vârtejurile de praf gros din acea primăvară secetoasă. În viteză, trecură pe lângă gardul de uluci al cimitirului sătesc şi printre lăturoaiele vechi şi strâmbe ale acestuia au putut zări, pentru o clipă, moviliţa de pământ proaspăt de pe locul de veci al profesorului Cornelius Declin, pe care, dacă ar fi fost mai atenţi şi maşina n-ar fi avut acea viteză, ar fi putut zări nenumărate bucheţele de ghiocei şi viorele, flori culese de elevii şcolii în dimineaţa înmormântării de la pădure şi aşezate cu sfială şi lacrimi în ochi pe acel mormânt acum singuratic, la o margine a cimitirului, străjuit de o cruce simplă de lemn pe care erau înscrise cu căneală numele mortului şi anii în care şi-a făcut veacul în sat şi pe pământ.

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala