Lena Constante: Sebastian era un veşnic îndrăgostit amărât

Dorinţa de a afla mai multe cu privire la atmosfera perioadei interbelice m-a determinat să iau legatura cu doamna Lena Constante, despre care am găsit câteva referiri în jurnalul lui Mihail Sebastian. Un alt motiv a fost şi curiozitatea de a verifica autenticitatea celor scrise în jurnal, sinceritatea autorului.

Am ajuns la doamna Lena Constante prin sora sa, Viorica Moisil, care mi-a comunicat într-o scrisoare că îi face plăcere să mi-o prezinte şi că a acceptat să mi vorbească despre Mihail Sebastian. Pe 12 martie 2004 am mers prima dată la doamna Viorica Moisil, pe care am găsit-o impresionată de ultima expoziţie de tapiserii a surorii sale, care avusese loc în urmă cu o săptămână la Teatrul Naţional, şi fusese vizitată de însuşi preşedintele ţării. Doamna Viorica Moisil îl cunoscuse şi ea pe Mihail Sebastian, însă nu aşa de bine ca sora sa. Tot ceea ce îşi amintea despre el era dorinţa de a avea prieteni şi faptul că era mereu trist. Am primit adresa doamnei Lena Constante şi am stabilit să ne vedem la ora 16. Nu ştiam cum va decurge întâlnirea, nu bănuiam receptivitatea doamnei Lena Constante faţă de subiectul pe care doream să-l abordez şi îmi era teamă să nu-i trezesc amintiri neplăcute care să-i influenţeze starea sănătăţii. Lena Constante stă la pat de 6 ani, are 95 de ani şi lucrează zilnic tapiserii. Ajung mai devreme cu o oră şi sun să întreb dacă pot urca. Este volubilă şi îmi spune că mă primeşte cu încântare. I-am luat un buchet de trandafiri de la florareasa din colţ de la Universitate, de unde cumpăram de fiecare dată în studenţie pentru că-mi purta noroc. Se bucură de flori şi mă ceartă că am cheltuit. Apoi mă întreabă încă o dată cum mă cheamă, îmi analizează ţinuta, îmi face un compliment, voind să ştie câţi ani am. I-am răspuns cu bucurie şi am simţit că teama din suflet îmi dispăruse. Se interesează despre familia mea şi mă surprinde cu o întrebare: «E bine să ai copii?» Nu am ştiut ce să-i răspund de teamă să nu-i trezesc regrete şi i-am spus doar că mă înţeleg bine cu fiica mea.

Doamna Lena Constante îmi evocă fiinţe dragi din viaţa sa. Ţine aproape de pat un tablou cu soţul ei, Harry Brauner. Este o fotografie din ultimii ani de viaţă. Pe spatele tabloului este lipită o fotografie din tinereţe aşa cum era când l-a cunoscut. Îmi mărturiseşte că este singurul bărbat pe care l-a iubit. Îşi aduce aminte de Grigore C. Moisil, cumnatul ei, şi-mi vorbeşte despre puterea lui de convingere. Mă invită să-i văd tapiseriile. Îmi spune că pot să mă plimb prin toata casa (un apartament cu patru camere din Drumul Taberei) şi, pe măsură ce mă uit, mă întreabă unde este fiecare tapiserie aşezată. Cât timp a durat expoziţia la Teatrul Naţional a suferit că nu a avut niciuna pe perete. Lucrează o tapiserie  cu dimensiunea de 40/60 în trei zile. Dimineaţa, pe la ora 9, i se aşează un şevalet lângă fereastră, unde este mutată pentru a lucra. Doamna care o îngrijeşte îi trage la maşină dosurile tapiseriei. Îi place foarte mult să lucreze şi-mi povesteşte despre motivele populare originare din Hunedoara, pe care le foloseşte. Încet-încet îi amintesc motivul pentru care am venit, îmi arată un scaun pe care să-l trag aproape de pat şi mă întreabă dacă ştiu pe ce stau. Este scaunul pe care a stat preşedintele ţării în urmă cu o săptămână. Mă simt onorată şi observ ce bucurie are în ochi pentru că se ştie apreciată. Cer voie să înregistrez convorbirea. Acceptă fără nici o rezervă. Nu apuc să pun prima întrebare pentru că doamna îşi prezintă prima amintire :

Lena Constante : Era un veşnic îndrăgostit amărât. A fost foarte îndrăgostit de Leny Caler. Ea era câteodată foarte drăguţă cu el, râdea, era amabilă; nu ştiu dacă s-a culcat cu ea. Asta nu mă priveşte. Pe urmă nu îl mai vedea nu ştiu cât timp. Iar el, ca s-o vadă, seara colinda toate barurile din Bucureşti, pentru că ştia că ei îi place foarte mult să mănânce la barurile astea. Şi el apărea numai s-o vadă. El era un îndrăgostit foarte nenorocit.

Gabriela Gîrmacea : Vă povestea vreodată la ce lucra, ce scria ?

LC: Nu eram prieteni de genul asta. Eu îl respectam. El era mai mare decât mine. Nu ştiu cu cât. Şi în afară de faptul că ne întâlneam duminica la Floria Capsali, când era un grup mai mare de artişti, noi eram foarte tineri, Harry şi cu mine,  şi ne vedeam cu el mai rar. Dar îi dădusem voie să vină oricând voia, după-masă la mine, că eu stăteam în atelier şi desenam, lucram, nu ştiu ce făceam, şi el, în odaia de dincolo, din dormitor, unde aveam un foarte mare radio «Marconi», avea dreptul să vie şi să asculte muzică. Şi venea, se instala, aveam discurile alături şi un ceas-două stătea şi asculta muzică şi apoi pleca. Aşa că de vorbit, vorbeam extrem de puţin, pentru că noi nu eram din aceeaşi generaţie.

GG: Inteleg.

LC: Ne respectam.

GG: În jurnal, Mihail Sebastian notează destul de des : Seară de muzică la Lena. Cum erau aceste seri ?

LC: Să-ţi spui ceva. Eu aveam un număr enorm de discuri. Nici eu nu prea aveam bani, dar puteam să le plătesc în rate. Şi-aşa că eu cumpăram mereu discuri. Şi la mine găsea muzică foarte, foarte bună. N-avea unde în altă parte să asculte muzică. Asta a fost prietenia mea cu el. Şi de aceea ţinea foarte mult la mine, pentru că îi dădeam posibilitatea un ceas, două, trei chiar să se liniştească, să se bucure. El ar fi putut merge la concertele simfonice, chiar ar fi găsit bani să-şi cumpere un bilet, dar i se părea că nu e demn din partea lui să dea bani unui şef de orchestră neamţ. Ne vedeam aproape în fiecare săptămână. El venea la mine. Aveam un aparat de radio extraordinar de bun, pe care l-am cumpărat şi l-am plătit în rate, iar în dormitor, care era un fel de salon pentru mine, instalam fotolii şi scaune. Musafirii veneau acolo şi ascultam. Nici nu-mi mai aduc aminte dacă serveam cu ceva. Poate cu bomboane. El fusese nevoit să predea aparatul la poliţie, deoarece fusese înregistrat că are.

GG: Vă mai aduceţi aminte cum l-aţi cunoscut pe Mihail Sebastian ?

LC: Harry şicu mineu făceam parte dintr-un grup, care, în fiecare duminică, mergeam în vizită la Floria Capsali, care stătea pe Nerva Traian, şi acolo se adunau tinerii care jucau tot felul de jocuri sportive. Floria Capsali era tot o macedoneancă la fel ca tata, şi era dansatoare. Şi ea căuta de dansuri populare. Eram prietenă cu Floria Capsali, care avea o casă pe Nerva Traian, la Bucureşti. Acolo avea o curte mare unde se întâlneau duminica toţi prietenii ei. Printre ei erau Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, în fine, toată elita intelectuală a tineretului. Şi sora mea, Zizi, o cunoştea mai demult. Şi m-a dus şi pe mine acolo. Ş-acolo am început să mă duc şi eu duminica. Acolo l-am cunoscut eu pe Harry, pe soţul meu. Şi ne-adunam aşa vreo 20 de oameni. Unii jucau tenis. Era acolo un fel de curte mare, nu parc, curte, şi tot felul de lucruri. S-acolo mă duceam şi eu. Dar eu şi Harry eram cei mai tineri din grupul ăsta.

GG: Nu era un salon literar ?

LC: Nu. Acolo, în locul şi în grupul acela, l-am cunoscu pe Sebastian. .

GG: Era un tip sportiv ?

LC: Nu. Era timid. Mi-era foarte milă de el. Mi se părea fără noroc. Se îndrăgostea de femei care nu-l iubeau. Leny Caler se purta uneori frumos cu el. El ştia că ea iese deseori în oraş şi o căuta din bar în bar, din restaurant în restaurant. Şi de multe ori o găsea acolo numai s-o vadă. O iubea la nebunie. El se îndrăgostea aşa prosteşte de oameni care nu se uitau la el.

GG: În jurnal notează că Leny a avut un proces şi a apărat-o. Acest lucru îi dădea posibilitatea să facă ceva pentru ea.

LC: Eu îţi spun că ăsta avea o inimă grozav de moale. Când a murit s-a zis că a fost omorât, dar n-avea niciun interes Partidul Comunist să-l omoare pentru că nu le făcea niciun rău, nu vorbea aiurea. La început, când au venit comuniştii, a fost foarte fericit că o să fie, în fine, pace şi şi-a dat seama foarte repede că n-avea nimic de câştigat cu venirea lor. Nu discuta, nu vorbea contra, nu făcea propagandă. El a fost călcat de maşina aia.  O întâmplare stupidă.

GG: Azi se împlinesc 59 de ani de la accidentul lui.

LC: Nu mai spune! Vai de mine! 59 de ani?! Eu am 94 de ani.

GG : Mulţi înainte!

LC: Umple-ţi gura cu oţet! E o vorbă aromânească. Asta spun eu foarte des când mi se spune «La multi ani » ! După ce că am stat 12 ani la puşcărie, din care 8 ani singură, acum stau nemişcată în pat. După 8 ani nu mai ştiam să vorbesc. Câteodată, foarte rar, mă chemau la anchetă. Pe mine mă anchetau numai ca să mă sperie, pentru că ei ştiau că eu nu ştiu nimica. Eu n-am fost comunistă, nu m-au amestecat în politică. Pe mine m-au arestat numai pentru că lucram cu doamna Pătrăşcanu. Pe ea nu o cunoscusem înainte, dar ea, când au venit comuniştii la putere, avea o mare plăcere: să facă un teatru de păpuşi. Şi-acuma putea să-l facă, pentru că avea sprijin material. Dar îi trebuiau oameni care să mişte păpuşile. Atunci a făcut un concurs şi a invitat pe diferiţi artişti, care lucrau pentru copii. Şi aşa m-a chemat şi pe mine şi mi-a dat o temă ca să fac nişte păpuşi pentru nu mai ştiu ce spectacol. Şi ghinionul sau norocul, niciodată n-am să ştiu, e că i-a plăcut ce am făcut eu. Atunci m-a întrebat dacă vreau să colaborez la teatrul de păpuşi. Or mie, plăcându-mi lucrurile mici, deci şi păpuşile, am fost foarte bucuroasă. La început, nici nu ne plătea. Apoi, încetul cu încetul, ne-a dat dat bani de la stat. Şi am lucrat cu ea la teatrul de păpuşi. Când i-a arestat pe ei, Pătrăşcanu avea o altă idee despre comunism, că nu trebuie să vină imediat la putere, că trebuie să stea vreun an-doi în linişte ca populaţia să vadă că ei, comunişti,i sunt nişte oameni care au idei foarte largi, frumoase,  şi să nu vină imediat la putere. Şi asta a fost. Cel mai greu  la acel  proces le-a fost să găsească nişte oameni care să nu fie comunişti, eu şi Harry, şi să vină să întărească minciunile lor. Noi nu voiam să minţim. Şi nicii nu-i cunoscusem înainte. Deci n-aveam cum să ştim ce-au făcut. Şi spuneam : «Nu ştim.» Şi ne ţineau la puşcărie şi ne înfometau şi ne băteau şi ne supuneau la tot felul de chinuri ca să spunem minciunile pe care le plănuiau ei. De aia ne-au ţinut atâta vreme închişi şi ne-au condamnat, ca în 1961 să ne rejudece şi să spună că am fost nevinovaţi. Dar cu asta n-am făcut nicio treabă, că nu ne-a dat niciun ban în plus. Eu am ajuns acum, după atâţia ani, la o pensie mai mare, la nouă  milioane.

- În jurnalul lui Sebastian apare notaţia unei excursii pe care aţi făcut-o la Diham.

- Ştii cum s-a întâmplat? Mi-aduc aminte foarte bine. Noi atunci nu-i cunoşteam pe Pătrăşcani. O cunoşteam pe ea, că lucram la teatrul de păpuşi. Şi într-o zi, ea m-a întrebat: «Noi plecăm duminică la Predeal. Vreţi să vă conducem şi pe voi cu maşina?» Eu n-aş fi vrut, pentru că nu voiam să am de-a face cu oameni politici, din aştia grozavi, dar când i-am spus lui Harry mi-a reproşat: «De ce ai spus nu? Facem şi noi o plimbare.» Şi-atunci am spus că da. Iar când am ajuns la Predeal au spus : «Păi nu veniţi cu noi sus, că noi avem nişte odăi reţinute?» Şi aşa am ajuns că ne-am împrietenit mai mult cu ei. Noi, când am ajuns la Predeal, nu ne-am aşteptat să aibă o odaie şi pentru noi şi să ne poftească sus. Am zis că numai ne-au adus cu maşina până acolo.  Am rămas la Predeal, având cameră, şi mi-au rămas întipărie în minte: zăpada, soarele, drumul foarte frumos prin pădure, care era  larg, foarte larg. Şi Sebastian mergând cam cu vreo zece metri în faţa noastră cu braţele întinse, plin de entuziasm, cântând Internaţionala. Nu i-a trebuit însă mai mult de o lună ca să se vindece.

GG: Vreţi să vă citesc ce notează Sebastian ?

LC: Da.

GG: «E posibil să plec duminică dimineaţa spre Diham, cu Herta, Andrei şi Herant.» Andrei e numele conspirativ a lui Pătrăşcanu. «În ultimul moment aflu că echipa a crescut: Lena şi Harry. Am încercat să-mi refac din resturile trecutului garderoba mea de schior. Cam rupt, cam peticit, dar merge. Mi-am regăsit cu bucurie la Alice schiurile şi bastoanele ascunse la ea în pod acum trei ani, când o ordonanţă ne obliga să ne depunem schiurile la poliţie.» Editorul notează că excursia de la Diham va fi evocată de acuzatori în procesul Pătrăşcanu ca pretext folosit de Pătrăşcanu de a lua legătura cu politicieni din partidele burgheze. Condamnaţi în procesul Pătrăşcanu au fost: Bellu Silber, Harry Brauner, Lena Constante şi Herant Torosian. Cei anchetaţi îl menţionează pe Sebastian printre participanţii la excursie, dar el a murit în 1945 într-un accident.

LC: Eu am spus că el a avut mare noroc că a murit pentru că era foarte fragil. Eu eram mult mai dură şi înfiorător de încăpăţânată. Am avut multă voinţă toată viaţa. Încăpăţânarea e voinţă. Dar eu eram înfiorător de încăpăţânată. Şi îmi părea rău, că nu voiam s-o amărăsc pe mama. O singură dată am fost bătută de tata. L-am enervat atât de tare, că pe masa din sufragerie era o perie de haine cu mânerul de lemn. A pus mâna pe ea şi mi-a dat una la spate.

GG: Dar v-a ajutat încăpăţânarea asta să rezistaţi.

LC: Foarte bine mi-a priit.

GG: Soţul dumneavoastră era un alt temperament ?

LC: Dragă, eu nu pot să spun despre el decât atâta: e cel mai fermecător om pe care l-am cunoscut. Era de o bunătate, de o drăgălăşenie… L-am cunoscut când eram foarte tânără. El avea cu un an mai mult ca mine şi niciodată până a murit nu mi-a făcut nici cea mai mică critică. El a vrut să se căsătorească şi eu am spus: Eu, inainte de 40 de ani, nu mă mărit. Fă ce vrei. Eu nu mă mărit înainte de 40 de ani. Nu vreau nici să ţin calcule, nici să fac bucătărie, nici să spăl rufele bărbatului. Fă ce vrei. Nu m-aş simţi eu însămi dacă aş face altceva decât ce vreau. Într-o seară, eram pe Calea Victoriei, şi deodată îl văd în faţa mea pe Harry ţinând de gât o tânără, nu ştiu pe cine. Am mers mai încet ca să nu mă vadă. Eu ştiam un lucru: ce-i al meu e pus deoparte orice-ar fi fost. Dacă-l sunam la orice oră din zi şi din noapte şi-i spuneam :Harry, vino că mi-e urât, el sosea.

GG: Văd că în perioada interbelică lumea obişnuia să scrie jurnale. Aveţi aici jurnalul tatălui dumneavoastră, Constantin Constante. Era o plăcere deosebită? Făcea parte din educaţia fiecărui intelectual de a ţine un jurnal ?

LC: Nu, dar aşa era obiceiul. Unele s-au publicat, altele nu.

GG: Sebastian notează că din când în când îşi citeşte jurnalul şi este absorbit de ceea ce citeşte. Unele lucruri nu i s-au părut interesante la momentul respectiv, dar era un exerciţiu foarte bun pentru a se exprima.

LC: Da, aşa e.

GG: Dumneavoastră aţi scris un jurnal ? V-a tentat să notaţi nişte impresii ?

LC: Cred că da, la un moment dat.

GG: Şi nu l-aţi păstrat ?

LC: Să-ţi spun ceva. Când m-au arestat pe mine şi m-au ţinut opt ani la puşcărie, când am ieşit la termen, pentru că eu am fost condamnată la doisprezece ani şi doisprezece am făcut, casa mea era goală. Furaseră vecinii şi rudele. N-am avut nicio amintire, nici jurnal, nici cărţi, nimica. Totul se dusese.

Gabriela GÎRMACEA