ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Poeme de Ion Dinvale

Cărbuni şi cenuşă

- lui Alexandru -

Da!…Da!… Ca mâine vine iarna… egală, albă, indiferentă.

Şi odată cu ea împăcarea, şi odată cu ea nerostirea

Dar să nu disperăm! Ar cam fi timpul

Să purcezi!…

În boccea, multe lucruri de prisos, de zvârlit, şi puţine

De păstrat…

Între ele, din belşug, cărbuni şi cenuşă

Să însemni drumul, uşor şerpuit,

Ce porneşte din bătătura casei şi se pierde, undeva, printre cruci…

Dar să nu anticipăm “căci cuvântul din poveste, înainte mult mai este”…

Pe lângă straiele vechi, paloşul ruginit şi mârţoaga ce m-a purtat când eram tânăr ca tine,

Nu am prea multe a-ţi da…

La sfaturi, în schimb, excelez, o ştii bine:

Ai grijă la furnici, albine şi peşti, că nu te vor lăsa la nevoie!

Aşişderi la păsări!… Cât despre spâni, ce să-ţi spun…

Ia aminte la scoici, la poeţi şi salcâmi…

Îţi poţi face, cât de cât, o idee

Despre frumuseţea ce trece prin chin, prin forceps, frământ şi durere

Nu te lăsa copleşit de suspinul ei amar

- şăgalnică-i umbra, pârdalnic abisul

Vag, cântecul de sirenă al singurătăţii –

Şi, cum mergi aşa, spre apus,

Vor rămâne undeva, departe, în dreapta,

Luciul înfiorat,

Potecile,

Fremătătoarele trestii;

În stânga, colinele verzi-albăstrui

Vălurind o tristeţe abstractă;

Lasă în urmă înaltele după-amiezi

Uitatele dimineţi de nard şi de suflet…

Deprinde, grabnic, mistica extincţiei,

Imperiala răcoare a toamnei

Şi, sunt nevoit să repet,

Nu te lăsa copleşit de risipitele-i oşti,

De invazia ei foşnitoare…

Învaţă – cu acest prilej – filosofia tăcerii

Subtila distilerie a clipei…

Şi – să nu uit –

La răscruci, pripoare, popasuri,

Reactivează obositele rugi

- formulele, candva, salvatoare -

Şi mergi, şi mergi, şi tot mergi,

Pe firul de sânge,

Pâna vei da de mărăcinişul sub care-mi ascund neodihna şi risipirea…

* * *

Şi cum spuneam,

Ca mâine vine iarna, egală, albă, indiferentă,

Şi odată cu ea, împăcarea, şi odată cu ea nerostirea…

E noapte…


E noapte, e frig, e târziu;

Un vânt tăios şi ursuz se abate dinspre Muntele Măslinilor

(mai mult sugerat, undeva departe, în dreapta)

Dinspre culise răzbat zădarnice îndemnuri la priveghere…

Spectacol copleşitor, montare grandioasă…

Se joacă, convingător, ţeapăna solemnitate,

Comedia trufiei şi a tăcerii:

La cina cea de taină stau alături, în bună înţelegere,

Tâlharul şi vameşul, cărturarul şi fariseul

- nu crapă pământul, nu tremură uşorii casei-

Soldaţii, îmbală măscări,

Prostimea aruncă cu pietre

(un ritual străvechi, universal şi sacru)

Din când in când se opresc şi privesc în extaz

Sudoarea şi lacrimile,

gura-ncleştată ce refuză paharul…

Ucenicii, cei mai mulţi dorm, cei treji se leapădă…

Publicul, plictisit, îşi mustăceşte revolta şi nemulţumirea

Am mai văzut de câteva ori piesa aceasta:

Cel bun, răstignit, iarăşi şi iarăşi,

Pentru cei răi, dar mulţi – mutatis mutandis -

Vorba „călugărului” Paisie,

cel de tristă şi sângeroasă amintire

Să megem, treacă de la noi mascarada aceasta…

Stins, stins, din ce în ce mai stins:

„Luaţi şi mâncaţi, acesta este trupul meu”

Aveţi de toate: pânză de in, noaptea, batută-n cuie

şi spini numai buni de scobit între dinţi…

Pierdut în mulţime

Te buluceşti spre ieşire şi murmuri precipitat:

„Întristat este sufletul meu până la moarte!”

„Doamne, cred, ajută necredinţei mele!”

Şi spune-mi, spune-mi, spune-mi rogu-te,

Cine, când, cum şi pe cât mă va vinde!?

Reconsiderări necesare


Motto: “E ciudat cât de mulţi prieteni are un om mort şi cât de mulţi duşmani are un om viu”

Constantin Călin

Mai ieri, pe nişte geruri,

S-a înălţat la ceruri

N.N., un convremelnic,

De fărdelegi făptelnic.

Eu stam, aşa, deoparte,

Dar un amic din State

Îmi tot cerca răbdarea

Să-i fac încredinţarea.

Citise el prin presă

Că fauna diversă

Imundă, constrictoare,

Ar fi nemuritoare.

Aşa că volens-nolens,

Uitând de modus tollens,

De normele binare,

M-am dus c-o lumânare…

La tâmplele-mi brumate

Am cam vazut de toate,

Dar, Domnul cu iertarea,

Ca mare-mi fu mirarea.

Slujind, un grup de clerici

A proslăvit în predici

Cu voce mătăsoasă

O viaţă aşa pioasă.

„Înlăcrimată obşte!

Defunctul, îndeobşte,

S-a străduit să fie

În toate, pildă vie!

Smerenie, credinţă,

Model de umilinţă;

Izvor de-nţelepciune

Şi har, am putea spune!

A fost un soţ, un tată

Cum nu mai cred, vreodată,

Să fi trăit un altul!

De aceea şi Înaltul

În marea-I bunătate

La copleşit cu toate

Avere, bani (Sisoe!)

Dar şi el, la nevoie,

A ajutat orfanii,

Calicii şi sărmanii;

I-a preacinstit pe clerici

Şi-a ctitorit biserici.

A înzestrat altare

Cu sfintele odoare

Şi a adus ofrande,

Veşminte, policandre.

A bătut Athos, Pindul,

Că Dumnezeu, iubindu-l

Atât de mult, în fine,

L-a convocat la Sine…

«Cu sfinţii odiheşte»

Cel adormit, fireşte!”

Iar eu, o iau, arare,

Cu coada-ntre picioare.

Pe drumul către casă,

C-o nostimă grimasă,

Am tot bleştit în sine:

„De morţi numai de bine!”

Mai mult – şi de mirare –

E c-am dat prin „ierbare”

De flori atât de rare

Ca „milă” şi „iertare”…

Scurt! Virulenţa-mi surdă

Îmi pare, azi, absurdă;

C-a fost (o spun în şoaptă)

Şi aspră şi nedreaptă.

Şi – semn de senectute! –

Încet, pe neştiute,

Am convenit, fricosul,

Că eu sunt păcătosul!

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala