ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Revista revistelor martie 2010

Convorbiri literare

nr.2, februarie 2010

Cassian Maria Spiridon ne-a obişnuit deja cu un discurs argumentativ, situat la graniţa mai multor stiluri, acomodat cu registre dintre cele mai diverse dar care surprind mai mereu prin inedita perspectivă din care ne este „expus” obiectul cercetării. În materialul numărului de faţă ne înlesneşte o întâlnire cu universul deschis al materiei. Citindu-l, Cassian Maria Spiridon mi-a adus aminte de un mai vechi titlu al Editurii Humanitas – „De la lumea închisă la universul infinit” de Alexandre Koyre. De fapt, incursiunea domniei sale în această spaţiere voit filosofică a marelui lanţ al fiinţei se datorează cărţii lui Dumitru Constantin Dulcan, „Inteligenţa materiei”, apărută la Editura Eikon, în 2009. Sper să nu mă înşel, dar îmi formulez acum teama unei supralicitări a volumului abia amintit. În tot cazul, interesante similitudinile pe care Cassian Maria Spiridon le găseşte între mai multe sisteme de gândire, apropiate sau depărtate de timpurile noastre. Inedite şi fericite în economia revistei sunt interviurile cu Basarab Nicolescu („Dacă ştiinţa şi religia vor accepta să dialogheze, atunci orbul va vedea şi surdul va auzi”) şi Nicolae Stroescu Stînişoară – Teodor Baconski („Ortodoxia este singura tradiţie teologică şi spirituală care vorbeşte despre o «liturghie cosmică»”).

Constantin Corduneanu deplânge pe bună dreptate absenţa unei publicaţii cu caracter istoric, care să fie credibilă şi care să refacă traseul Universităţii din Iaşi. Din păcate, această situaţie se întâlneşte la multe dintre universităţile de tradiţie ale ţării, instituţii ce par a nu-şi mai găsi în vreme de criză o politică coerentă de reconsiderare a propriilor valori. Din păcate, mi s-au părut prea repede trecute în revistă de Alexandru Zub „aspectele spirituale din închisorile regimului comunist”. Deşi bibliografia folosită este bogată, în final rămâi cu senzaţia că Alexandru Zub află abia acum de atrocităţile comise în temniţele comuniste. Poate că s-ar fi impus o analiză mult mai atentă a rândurilor semnate de Ioanide ori Valeriu Gafencu, acum abia amintiţi. Antonio Patraş semnalează interesul academicianului Gabriel Ştrempel faţă de cartea Elenei Vulcănescu „Bucureşti – Paris via Mirceşti”, apărută cu ceva timp în urmă la Editura Fundaţiei Poezia, în Iaşi. Poate că plusul constă tocmai din bogăţia informaţiilor pe care ni le aduce cu privire la biografia lui Vasile Alecsandri. Interesul Elenei Vulcănescu se îndreaptă spre episoadele de natură sentimentală, pe fondul unei iubiri oarecum platonice dintre Alecsandri şi Paulina Lucasievici, femeia care a avut grijă de sănătatea şi de memoria postumă a „bardului de la Mirceşti”. Mircea V. Ciobanu analizează o mică parte din plusurile şi minusurile receptării Istoriei lui Manolescu, cu acest prilej găsind  în Dan C. Mihăilescu un „critic al bunei măsuri”. Olimpia Iacob ne prezintă fragmente de proză poematică ale scriitoarei Rebecca Cook, în timp ce Tiberiu Brăilean găseşte iţele unei lumi postamericane.

Oglinda literară

nr. 99, martie 2010

După ce am primit revista, am rămas minute bune cu imaginea de pe copertă. Mă gândesc că aproape niciodată nu am găsit de cuviinţă să marchez şi aspectele pozitive ce vin dinspre partea grafică. De această dată, colegii de la „Oglinda literară” optează pentru o imagine simplă, uşor „prea” romantică pentru nebunia lumii în care trăim. Idilică, coperta lasă loc speranţei către normalitate. Mai mult, editorialul lui Gabriel Funica renunţă la tonul  incisiv de altădată şi alege să mărturisească subtil câteva din ciudăţeniile postmodernităţii, odată cu o analiză sumară a volumului „Baia”, a lui Jean Philippe Toussaint.

M-a bucurat reîntâlnirea cu acel Nicolae Breban de odinioară, cu un scriitor în stare de a cerne grâul de neghină, de a trasa o linie între trecut şi prezent, de a-şi declara răspicat neputinţa de a înţelege cum o personalitate de talia lui Gabriel Liiceanu a reuşit mai mult să dezbine lumea literară decât să o aducă la un loc. Ciudatul şi mofturosul adevăr ne atrage atenţia asupra faptului că Liiceanu nu mai este semnatarul acelor cărţi de dinainte de revoluţie, cărţi ce ar fi anunţat apariţia (în sfârşit!) unui creator de sistem filosofic. Tragicul pare a fi ieşit din matcă… Mergând mai departe, Nicolae Breban nu înţelege cum  Manolescu, alături de Gabriel Liiceanu conduc o vendetă îndreptată împotriva lui Eugen Simion, Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Valeriu Cristea. Despre alte personaje importante ale nefericitei tranziţii (Patapievici, Dinescu, Pleşu), Nicolae Breban opinează cu sarcasm.

Un material aparte despre prezenţa românilor în cărţile sacre ale omenirii ne propune George Liviu Teleoacă. Premisa aduce motivaţia necesară unor căutări ulterioare: „Spre deosebire de toate celelalte neamuri care, roind, au părăsit vatra arheologică a băştinaşilor Europei, […] românii au rămas pe loc slujind sanctuarele Vetrei Primordiale, motiv pentru care au primit denumirea religioasă de Vlahii Negri, denumire inspirată de structura stindardului dacic alcătuit ca hieroglifă de un corp moale de pasăre cu cap de lup, care ilustrează sintagma teonimică Volco-Dlac, iniţial Volco-Blac, atribuită Dumnezeului Dumnezeilor, Unicul Ziditor al tuturor celor văzute şi nevăzute”.

Carmen Muşat Coman reuşeşte în doar câteva paragrafe să o aducă mai aproape de publicul larg pe Amita Bhose, celebra cercetătoare indiană, cea care şi-a dedicat anii de studiu operei lui Eminescu. Autoarea articolului dovedeşte certe calităţi de portretist: are fineţea detaliului, reuşeşte o contextualizare fericită a subiectului, nu se aruncă decât în detaliile care îi servesc pentru a compune către final, în tuşe fine, chipul Amitei Bhose.

Deşi manifest o oarecare suficienţă la apariţia cuplului Breban – Aura Christi, nu am cum să nu consemnez şi apariţia cărţii „Trădarea criticii” la Editura Ideea Europeană, de Nicolae Breban. Am reţinut că trădarea criticii se doreşte o „analiză critică concretă, acidulată uneori, de un patetism lucid a stării de fapt şi a psihologiei literelor de azi. Şi, mai ales, o încercare de a înţelege spiritul şi reflexele noastre de adaptare sau de apărare în vremuri de criză, indiferent sub ce formă apare ea”. Concluzia acestei pseudo-cronici este aceea că „spre ruşinea literaturii române, spre ruşinea unora dintre iluştrii noştri colegi, Nicolae Breban este menţinut şi după 1989 în marginalitatea socială”.

Angela Furtună ni-l reaminteşte pe Ionuţ Caragea, o figură aparte a poeziei contemporane. Cărţile publicate de acesta par a fi fost mai degrabă evenimente de autohipnoză dar şi de explozie literară a unui imaginar cu totul original. La urma urmelor, să nu uităm, avem de-a face cu universul fictiv al unui român din exil, un univers ce echivalează cu un nou tip de „gimnastică existenţială”. Ca într-un continuu şi neverosimil joc al mileniului trei, scrisul lui Ionuţ Caragea mizează pe o pendulare între oroarea de a trăi şi oroarea de a muri, o dilemă la graniţa cu absurdul.

Gavril Cornuţiu glosează atât de mult pe tema prostiei încât riscă să… plictisească! De altfel, mai tot articolul domniei sale are caracter de truism lăţit la menghină, spumegând împotriva celor care şi-au făcut un clişeu de a repeta „Asta-i ţara…” Privind retrospectiv, voi ajunge să admit că oarecum, pe rând, măcar pentru o clipă, mulţi dintre noi am fost proşti pentru că am gândit că acum şi aici, altfel spus în Romania, realitatea e subiectul unei comedii bufe. Ce să fac, mă înclin în faţa domnului Cornuţiu, felicitându-l totodată pentru înţelegerea de care dă dovadă. Totuşi, sub forma unei scurte paranteze, îi voi aduce la cunoştintă că sunt fericitul posesor al unui rezultat onorabil la testele iq, făcute imediat, din frică, după lectura materialului domniei sale. Ce să fac, nu mă supun întru totul logicii domniei sale: eu nu accept nici să treacă ninsoarea, şi nici să fac calcule cu creionul în mână. Ştiţi ce frumos şi in time se circulă la Viena, chiar atunci când ninge?

Spaţii culturale

nr.9

Dacă am descoperit editorialul lui Gabriel Funica ca fiind mai puţin acid, Valeria Manta Tăicuţu îşi mărturiseşte dispreţul faţă de noul om de cultură, cel ce are toate „patalamalele la mână”, care se bucură de tot confortul, în ciuda unei inculturi crase, în ciuda unui comportament ce lasă de dorit: „Veleitarul actual ştie să facă rost de bani pentru sponsorizarea propriilor cărţi, oricât ar fi ele de indigeste: ştie să răzbească, mai dând din coate, mai şantajând pe cine trebuie pentru vreo (ne)uitată gafă de anţărţ, mai intrând pe geam când îl dai afară pe uşă, fiind în stare să se laude chiar cu înjurăturile adresate lui de către scriitorii sâcâiţi. Mai minţind, mai făcând trafic de influenţă, mai punând de-o mică afacere cu cărţi, calendare sexy şi tipizate pentru comerţul ilegal, veleitarul actual ajunge, în cele din urmă, să fie băgat în seamă. Membru cu drepturi depline în USR, publicat de reviste, premiat, a rămas acelaşi tupeist dintotdeauna, dar acum agresivitatea îi este dublată de credinţa că el şi numai el trebuie să cureţe Uniunea de vrejuri şi uscături, el şi numai el trebuie şi ştie să stabilească ierarhiile reale, el şi numai el poate asigura dezvoltarea, afirmarea şi promovarea literaturii autentice”. Din păcate, cam aşa arată noii scriitori! Desigur, nu toţi…

Remember… Ion Creangă. În ciuda unei formule nefireşti, în contra rostirii humuleşteanului, Petru Ursache îşi doreşte să aducă noi dovezi de originalitate ale „Poveştii lui Harap-Alb”. Se ştie, se cunosc numeroase variante ale acestui basm, majoritatea rămânând chiar nepublicate de-a lungul timpului. Dacă unele dintre aspectele orginalităţii au fost deja discutate – homerismul povestitorului (G. Ibrăileanu), cromatica textului (T. Vianu), cultura sanvantă (G. Călinescu), structura lexicului (Iorgu Iordan), formele comicului (Zoe Dumitrescu-Buşulenga), individualitatea generală românească a artei povestitorului (Mihail Sadoveanu) -, altele îşi aşteaptă analiza. Petru Ursache pleacă de la conceptul de deviere, post-saussurian. Tot despre Creangă scrie şi Petrache Plopeanu – „Creangă, Creanga de Fier şi Ultima poveste”. Natural, extrem de simpatic mi s-a părut Valeriu Sofronie cu „Creangă redivivus. Sau altfel despre libertatea de a trage cu puşca”.

În altă ordine de idei, îmi permit să reproşez celor de la „Spaţii culturale” faptul că au alocat un spaţiu prea mare poeziei, rugându-i totodată să fie mai atenţi şi la selecţia pe care o realizează. Din numărul de faţă nu m-aş opri decât pentru câteva momente la Silvia Miler şi Eugen Evu: „Când rămâne singur la/ Cursa de linişte/ Îşi adânceşte mâna-ntr-o aortă.// Copilul mag/ Scoate sufletele celor dragi,/ Deschide o carte nescrisă,/ Mângâie regrete,/ Dezmiardă bucurii,/ Completează sufletarul…// E atâta vrajă încât…/ Auzi flautul fermecat!// Brusc,/ Liniştea se opreşte./ Calină, stă pe genunchi,/ Îmblânzită” („Cursa de linişte” – Silvia Miler); „E viespe de fagure bun/ Dosit pe sub ţigle sub lună/ Din florile mov de tutun/ Nectarul pe zumzet de strună/ Şi-l soarbe vibrând cum răsună…/ Ca lira vrăjită de zeu/ Ea macilor fură roşeaţa/ Şi beat de seminţe Orfeu/ Îi fură prin cântec dulceaţa…” („Leliţa” – Eugen Evu).

Cronica

nr.2, februarie 2010

Cine pune mâna pe „Cronica” trebuie să citească poemul lui Adi Cusin, „Pe o stradă din Suceava”!

Pe de altă parte, dacă românii sunt tot mai interesaţi de „fotbalişti drogaţi”, „târfe ajunse vedete de televiziune” ori de „borfaşi care violează babe” – naturalism marca Valeriu Stancu, autorul editorialului (îmi îngăduiţi a-l numi aşa) închide retrospectiva nefericită a celor douăzeci de ani de tranziţie cu o concluzie ce nu i-ar conveni lui Gavril Cornuţiu: „…degradarea umană a desăvârşit prăbuşirea fragilei noastre economii care era aproape în totalitate tributară unei planificări excesive, ineficiente şi aberante”. Acum ne aflăm pe drumul fericit al globalizării… De fapt, din lac în puţ: „la îndemnul” lui Cătălin Turliuc luăm aminte de Liga Naţiunilor, organism competent…

O rubrică binevenită este cea a lui Cătălin Bordeianu. Cine mai e astăzi interesat de patrimoniul naţional? O întrebare ce altădată avea un caracter pur retoric! Acum, Cătălin Bordeianu ne prezintă cărţi rare din secolul al XVII-lea.

Puţine sunt numele avizate în domeniul vast al criticii muzicii. Una dintre apariţiile ce au ştiinţa de a transmite informaţie accesibilă şi pentru publicul nespecializat este Laura Vasiliu. Am „marcat”!

De la muzică către artele vizuale, mai precis către un proiect deosebit, aparţinând sculptorului Neculai Păduraru, un monument consacrat simbolului naţiunii române personificat prin creaţia lui Mihai Eminescu, lucrare aflată în cadrul Galeriei Dana. Şi pentru că nu rareori cei de la „Cronica” ne-au invitat la un dialog al artelor, voi consemna şi „Tradiţie şi modernitate în artele textile româneşti” – Miruna Haşegan. Literatura universală este la rândul ei prezentă prin Hughes Labrusse, poet şi eseist francez.

LecTop

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala