ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Staţionarea permisă

Utilizând termeni consacraţi în cadrul altei specii, aş putea spune că o carte precum  „De-a dragostea şi drumul – staţii de lectură“ se constituie într-o imagine reflectată în „oglinda plimbată de-a lungul unui drum“ critic a autorului însuşi. Adrian G. Romila ne oferă în acest al doilea volum al său (după publicarea Tezei de Doctorat, „Imaginea raiului în cultura populară. Eseuri de antropologie“ – 2009) o privire de sine cu nonşalanţă şi rigoare totodată. Coerenţa cărţii vine atât din consecvenţa însăşi a radiografiilor critice, cât şi din unitatea unghiului de abordare: staţiile de lectură – după cum sunt intitulate cele cinci părţi ale cărţii – sunt dedicate în cea mai mare parte prozei româneşti, dar ele depăşesc statutul unor cronici literare propriu-zise. Acestea îşi pierd condiţia de a consemna, comenta şi interpreta o carte sau alta din perspectiva momentului în care au apărut. Adesea, trimiterile la operele anterioare, la etape de dinainte ale scrisului unui autor sau altul ne prilejuiesc întâlnirea cu un activ cronicar aservit „cu dragoste“ actualităţii ce-şi lasă la o parte conceptele şi unităţile de măsură obişnuite pentru a ne vorbi de pe poziţia exegetului.

Pentru Adrian G. Romila, drumul literaturii a încetat de mult timp să mai fie considerat exclusiv unul al cuvântului. Mai revelator decât efortul descriptiv sau al cunoaşterii i se pare criticului necesară surprinderea modului de manifestare greu explicabil logic al unor fiinţe umane şi universuri fizice (fie ele şi mecanicizate, cum sunt preluate, spre a fi comentate, de la Urmuz şi Grigore Cugler-Apunake). Din acest motiv, aproape toată proza lui Ioan Petru Culianu – asupra căreia se zăboveşte preţ de o întreagă staţie de lectură – desfăşoară un imens palimpsest, prin intermediul căruia se încifrează alegorii, mituri şi simboluri diverse (religioase, romantice, oculte, science-fiction). Dificultatea ar constitui-o descoperirea invarianţilor în aceste parabole cognitive, motive religioase oculte şi orientale, simboluri convocate din cele mai diverse surse, ficţiuni vizionare sau utopice: „Cele mai multe din prozele lui I. P. Culianu conţin fragmente din teoriile sale, desigur, integrate într-un context ficţional. E un fel de mise en abîme prin care autorul îşi susţine, de data aceasta literar, epistemologia: pluralitatea lumilor, a sistemelor, a discursurilor. Există un firesc prin care teorii antropologice, fizico-matematice, religioase, discutate în lucrări şi articole de strictă specialitate, se aşează în interiorul lumii narative, îmbogăţind-o, înmulţindu-i, am zice, dimensiunile. Literatura e, ca şi alte semne ale gândirii, un joc al imaginaţiei, iar întrepătrunderea dintre semnele gândirii, o veritabilă artă“ (p. 11). Chiar dacă nu apare explicită – insistă autorul –, „metoda“ lui Ioan Petru Culianu este prezentă în toată literatura sa, proliferând graţie unei oglinzi postate în faţa operei sale ştiinţifice. În acelaşi spirit, romanul „Travesti“, al lui Mircea Cărtărescu, este considerat, într-o altă „staţie“, a fi având multiple paliere hermeneutice, care preiau şi amplifică în cercuri concentrice teme şi simboluri prezente de la vârsta formativă până la împlinirea scriitoricească.

Figură complexă a imaginarului, dispusă atât pe axa orizontală, cât şi pe cea verticală, pendulând între catabazic şi anabazic, drumul rămâne expresia unei medieri a contrariilor, a unei sinteze între apropiere şi depărtare, a unei năzuinţe, mereu reînnoite, spre absolutul spaţial, dar şi de ancorare, uneori meschină, în contingenţă, în fenomenalitate. Pedestrul Dinu Păturică îşi găseşte, asemenea oricărui arivist, tocmai aici, în această ultimă categorisire, localizarea: „Setea de putere şi de bani poate fi un revers al nostalgiei unui univers perfect, lipsit de nevoi. Însă Dinu Păturică suportă o abordare exclusiv negativă în lumea maniheistă a romanului lui Nicolae Filimon. Intenţia mimetică e sufocată de cea moralizatoare. [...] Pornit de jos ca simplă slugă, şi ajuns, prin ambiţie şi inteligenţă, ditamai boierul, personajul lui Filimon este lipsit de profunzime“ (pp. 51–52). Rămânând în spaţiul balcanic al orizontalităţii şi decadenţei, autorul se întreabă ce l-a determinat oare pe observatorul cel mai acut al mahalalei balcanice bucureştene, adică pe I.L. Caragiale, să-şi canalizeze efortul creator spre aducerea în scenă a dimensiunilor irealului, aşa cum o face în „La hanul lui Mânjoală“, „La conac“, „Kir Ianulea“ şi „Calul dracului“ – unde există manifestări ale diabolicului. Răspunsul este de găsit în preocuparea pentru ridiculizarea mediocrităţii şi a prostiei, în acest sector al prozei marele nostru clasic propunându-şi să surprindă, probabil, o altă faţetă a răului. În schimb, drumul în subteranele bolii este urmărit în cazul (clinic) al lui Max Blecher. Punând sub o unică etichetă imaginară conglomeratul de viziuni halucinante ale autorului „Întâmplărilor în irealitatea imediată“, Adrian G. Romila găseşte adecvată imaginea cavernei (cu variantele ei claustromorfe şi intimizate) drept metaforă preponderentă.

Prin însăşi natura lui prospectivă, drumul indică o direcţie de înaintare, evitând rătăcirea într-un spaţiu nedefinit. Câtă vreme imaginarul îşi nutreşte proiecţiile pe calea regală paradiziacă, mica deviaţie nici nu mai contează – universul rămâne deschis tuturor posibilităţilor. Orice limitare, orice privilegiu a unei părţi în dauna alteia ar fi inoperantă în timpul proiecţiilor paradiziace, după cum aflăm din prima secţiune a staţiei a patra, dedicată spaţiului paradiziac eminescian: pământesc, selenar şi subacvatic. Absenţa rostului unui drum anume incumbă de regulă conotaţii ale negativităţii şi un dezechilibru la nivelul imaginarului. Este situaţia rătăcitorului fără scop George Bacovia, în a cărui operă drumul capătă un aspect ontologic disforic, întrucât este unul înfundat, alienant şi de o evidentă nedeterminare, cu conotaţii negative: „Căci poetul nu scrie pentru a se mărturisi, pentru a-şi exhiba plictisul de lume sau pentru a învesti realitatea cu cine ştie ce semnificaţii, ci pentru a-i îngroşa tuşele negative, pentru a-i spori aplatizarea semantică şi, astfel, pentru a se citi pe sine în noua ipostază: personaj al amurgului, prieten al agoniei, admirator al gesturilor bizare şi al râsului grotesc“ (p. 41). Eul bacovian rămâne să se contemple în oglindă în postura adoptării atitudinii gratuite, a diferenţei şi a negativităţii, aşa cum face şi Mateiu I. Caragiale în „plastografia“ literară „Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan“. Aici, ingeniosul Ion Iovan reconstituie imaginar, cu o impecabilă mimare a autenticităţii, date şi întâmplări mateine din anul de dinaintea conducerii pe ultimul drum al dandy-ului nostru, sub forma unor însemnări de jurnal. Căci, vorba lui Adrian G. Romila: „Apelând chiar la hermeneutica înţeleasă ca disciplină generală de interpretare, nu neapărat la cea literară, vreau să spun, descoperim că, până la urmă, orice text nu se defineşte atât prin emiţătorul său, cât prin sine însuşi.“ (p. 92). (În paranteză fie spus, în cazul operei lui Mateiu I. Caragiale s-ar putea analiza şi opoziţia dintre cele două dispuneri spaţiale, întâlnită în „Craii de Curtea-Veche“, unde drumul ascendent din simbolicul vis final contracarează numeroasele călătorii prin mahalaua sordidă, spre „adevăraţii Arnoteni“.)

Confruntat cu libertatea expresiei lirice şi epice, centrifugă în felul ei, George Bacovia evită confesiunea digresivă, mimesis-ul, în virtutea a ceea ce spuneam mai sus referitor la faptul că drumul literaturii a încetat de mult timp să mai fie considerat unul exclusiv al cuvântului. Dar, acolo unde se mizează pe forţa logosului, pe „efectele scriiturii“, înţelesul conferit este dincolo de orice inocenţă gratuită, aşa cum se întâmplă în analiza parabolelor din proza poetului Adrian Alui Gheorghe. O situaţie specială o degajă lectura antropologică a prozelor lui Vasile Voiculescu, unde povestirea şi vânătoarea se presupun reciproc, întrucât activitatea cinegetică, cu tot ce implică ea ca acţiune umană (vânător, vânat, drum parcurs în urmărirea animalului, relaţia uman-animal) se esenţializează în mituri cu valenţe multiple.

Ajungând la capătul de linie al analizei staţiilor de lectură din cartea „De-a dragostea şi drumul“, putem trage concluzia că, în privinţa autorului, drumul criticii sale se opune oricărei forme de închidere ori de impas în măsura în care traseul urmat indică sensul unei călătorii de durată în literatura noastră. Pentru tânărul Adrian G. Romila, a fi şi a se îndeletnici cu dulcea zăbavă a cititului şi puţin mai aspră a actului critic înseamnă a nu se cantona pe acest drum în interiorul aceluiaşi spaţiu ficţional strict circumscris. Este drumul semnalat întotdeauna cu prioritate.

Vasile Spiridon

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala