Comoara iconografică de la „Sfânta Înviere” Buhuşi

În Buhuşi, din perspectiva obiectivelor istorice, bisericile şi mănăstirile reprezintă singurele repere  turistice care se mai află în viaţă. Am descoperit recent, la biserica „Sfânta Înviere”, păstorită cu ales har de către preoţii Viorel Gavril, paroh, Gheorghe Crăciunescu  şi  Ştefan Gabriel Moldoveanu, câteva aspecte inedite pe lângă care, din păcate, furaţi de zgomotul lumii, trecem  insensibili. Construită în urmă cu aproape două sute de ani (peste doi ani ar putea sărbători bicentenarul de la aşezarea pietrei de temelie), biserica este ultima construcţie moldavă de acest tip. Construită după tiparele cetăţii de tip medieval, cu pereţi groşi de trei metri, ziduri care o înconjoară,  ea „face trecerea de la lumea medievală la civilizaţia occidentală”, spune preotul Gheorghe Crăciunescu. Sfântul lăcaş a fost ctitorit de Toader şi Ana Buhuş, familie de boieri care este  nominalizată de Cantemir  în Descriptio Moldaviae.

 

Icoana singulară

Una dintre picturile din stânga altarului este, potrivit aprecierii preotului Gheorghe Crăciunescu, intelectual de o mare profunzime culturală, inedită în iconografia ortodoxă.  Icoana, de mari dimensiuni,  îi reprezintă pe Sf. Toader şi Sf. Ana. Ineditul constă în alăturarea acestor doi sfinţi în acelaşi tablou. Sf. Toader este un sfânt martir al sfârşitului secolului al  III-lea, începutul secolului al IV-lea, Sf. Ana este mama Maicii Domnului. În iconografie, pe Sf. Ana o mai regăsim alături de soţul ei, Sf. Ioachim, cu Maica Domnului în braţe sau singură. „Această alăturare  din icoana noastră este cu totul excepţională”, spune preotul Gheorghe Crăciunescu.  Este de înţeles că pictorul, anonim, i-a reprezentat pe cei doi ctitori, Toader şi Ana Buhuş. Pictura respectă şi un adevăr istoric: Toader Buhuş era mai tânăr decât soţia sa, Ana. Toader a şi murit înaintea soţiei sale. Conform unor izvoare scrise, Ana Buhuşoaia avea zestre foarte bună şi nu este exclus ca mai tânărul Toader să fi încheiat această căsătorie (şi) din interes, cunoscut fiind faptul că Ana l-a sprijinit mult, financiar, pentru a ridica această minunată biserică.  În iconografia bizantină, Ana este mult mai tânără. Icoana de la Buhuşi face o excepţie. „Interesantă este şi vestimentaţia sfintei Ana din  icoana noastră:  aidoma  celei din saloanele napoleoniene, nu o ţinută medievală”(Gh. C.). Câţi ştiam despre această comoară iconografică?

 

Inedit, inedit…

Dacă pictorul i-a reprezentat pe cei doi ctitori în imediata vecinătate a catapetesmei, avem – cred eu, ca nespecialist – şi altceva inedit. Ctitorii sunt zugrăviţi, de regulă, chiar la intrarea în biserică. Mai mult, unii preoţi ne-au spus că  la începutul anilor 1 800 încă nu exista dezlegarea pictării ctitorilor. Probabil că ingeniosul  pictor anonim a apelat la un subterfugiu pentru a-i reprezenta pe cei doi pictori sub aura celor doi sfinţi. Şi unde? Chiar în vecinătatea sfântului altar… Ineditul este prezent şi pe minunata catapeteasmă, o altă comoară a bisericii, o bijuterie a genului care-şi păstrează  originalitatea. De regulă, icoana mare cu Sfântul  Mântuitor, care se află în centrul catapetesmei, este străjuită în iconografia ortodoxă de arhanghelii Mihail şi Gavril. Aici este prezentă însă excepţia: cei care-L străjuiesc pe Sfântul Mântuitor sunt  Sfântul Dumitru şi Sfântul Gheorghe.

 

Un Buhuş, ctitor şi stareţ de Horaiţa

Prezenţe ale spiritualităţii familiei Buhuş au fost găsite de preotul  Gheorghe Crăciunescu la mănăstirea Horaiţa şi la biserica de pe Muntele Taborului: „Ultimul reprezentant de seamă al familiei Buhuş, Ermoghen Buhuş, avea să fie ucenic al stareţului Irinarh Roseti  de la Horaiţa. Vizitând Horaiţa, m-a izbit pur şi simplu un duh de familiaritate al construcţiei de aici cu biserica noastră din Buhuşi, deşi, ca stil, cele două construcţii sunt diferite. Aşa am descoperit că Ermoghen Buhuş a  slujit aici. De fapt, stareţul Roseti avea să-i lase în grijă această mănăstire, întrucât el a plecat pe Muntele Taborului, în Ţara Sfântă, unde a  înălţat biserica Schimbarea la Faţă”. Este de înţeles faptul că şi ceva din simţirea lui Ermoghen Buhuş a făcut zidire sfântă pe muntele Taborului, cunoscută fiind influenţa ucenicului asupra dascălului său. În anul 1843, când arhimandritul Irinarh Roseti pleacă la Ierusalim, monahul Ermoghen Buhuş este hirotonit preot, apoi este uns arhimandrit şi numit stareţ al Mănăstirii Horaiţa, în locul părintelui său. El a păstorit cu multă înţelepciune obştea acestei mănăstiri, mai mult de treizeci de ani, păstrând întru totul rânduielile lăsate de Cuviosul Irinarh şi menţinând aceeaşi unitate şi trăire duhovnicească în sobor. În timpul său, numeroşi călugări din Mănăstirea Horaiţa s-au dus să se nevoiască în Muntele Athos, iar alţii au sihăstrit în Munţii Neamţ. Dintre aceştia, unii au ajuns sihaştri iscusiţi, căci stareţul Ermoghen îi ajuta pe toţi şi îi întărea în dragostea lui Hristos. Între anii 1865-1867, stareţul Ermoghen Buhuş a înălţat o măreaţă biserică de zid în Mănăstirea Horaiţa, cum se vede până astăzi, în locul celei dintâi care era neîncăpătoare. În anul 1872, nevoitorul stareţ s-a mutat la odihna cea veşnică, lăsând în urmă o obşte călugărească bine organizată şi o frumoasă biserică închinată Preasfintei Treimi.

În acest context, înţelegem şi mai bine  spiritul  bisericii „Sfânta Înviere” din Buhuşi, cea care are  norocul de a  avea, şi astăzi,  comorile  în fericită  păstrare  şi slujire. Renovările/restaurările efectuate, grija pentru acurateţe şi conservarea grozavă  a picturii şi  edificiului merită toate mulţumirile noastre de fiinţe  care găsesc  aici  punţi  peste care pot păşi în căutarea unor fărâme de absolut. Dacă aveţi drum prin Buhuşi, nu ocoliţi nici această biserică. Este păcat să rataţi întâlnirea cu  nişte comori atât de preţioase, cu istoria noastră autentică şi cu nişte oameni rari  care veghează la  respectarea ei.

Ion FERCU