ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Corpus khayyamian

Nu ştiu câţi mai obişnuim să căutăm înţelesurile unor cuvinte nefericit considerate… simple. A intrat în obicei să le dăm crezare, să le folosim, apoi să trecem de acestea şi să rămânem încorsetaţi în formulări de un manierism grotesc. Suntem, aşadar, fie prea pasivi, dar interesaţi de imaginea proprie – într-o eretică re-interpretare a mitului lui Oedip -, fie ne trezim înaintea propriului înger, scurtcircuitaţi de nevroticul internet. Fără a ne da seama, în raport cu datele obiective ale fiinţei noastre, în majoritatea timpului falsăm, înregistrăm ubicuităţi „retarde”.

Aceste prime afirmaţii mi-au fost prilejuite de neîncrederea criticului Constantin Călin cu privire la ceea ce publicul cultural băcăuan mai înţelege azi prin intelectualitate. Atenţionând subtil, cu o vagă dar bine-ţintită maliţiozitate, acelaşi Constantin Călin constata că puţini mai sunt dintre cei ce şi-ar putea demonstra apartenenţa la o asemenea înaltă categorie. Voit, s-a desprins ideea că nu totul e pierdut; mai mult, soluţia  problemei, în măsura în care aceasta e resimţită ca o problemă, ar fi echivalat cu exemplul corect argumentat. În cazul de faţă, modelul propus a fost explicitat cu ocazia lansării recentului volum a lui Gheorghe Iorga – „Omar Khayyam şi «complexele» mitului european”, Editura Universitas XXI, Iaşi. La rândul meu, abia la sfârşitul lecturii am realizat mica capcană pe care autorul a întins-o cititorului. Aşezarea cuvântului „complexele” între ghilimele descoperă ochiului avizat faptul că întregul edificiu al volumului poate fi receptat dintr-o dublă postură. Pe de o parte, aşa cum simplu s-ar înţelege, figura lui Omar Khayyam ar fi pur şi simplu legată de „neputinţele” imaginarului european de a o / a se obiectiva. Altfel, odată cu lectura propriu-zisă a cărţii, mai degrabă realizezi complexitatea sub forma  unui „ansamblu de construcţii” ori chiar sub forma unei „asocieri într-un tot a mai multor fenomene, stări de lucruri etc.” (DEX). Într-o logică aparte dar verosimilă, complexitatea fenomenului suprimă alternanţele cauză-efect, propunând o contiguitate organic-culturală.

Peste toate, cartea lui Gheorghe Iorga are meritata notă a originalităţii. Suntem atenţionaţi încă din cuvântul introductiv de paradoxul unei certitudini: deşi Omar Khayyam rămâne cel mai cunoscut  / tradus poet persan, trebuie reamintită lipsa textelor olografe, dar şi a altor elemente biografice esenţiale, venite dinspre surse credibile. După cum reiese, deşi instituindu-se într-un pseudo-demers detectivistic, aflat în căutarea adevăratei figuri a poetului Omar Khayyam, bogăţia referinţelor culturale nu va conduce în chip convergent către formule identitare exacte, ci mai degrabă va spori şi mai mult convingerea că Omar Khayyam este un corpus aflat într-o continuă stare de prefacere, în mod simplist definibil mai degrabă printr-un proces de evaluare a unei şcoli poetice proprii. Ceea ce obţine intelectualul Gheorghe Iorga e infinit mai greu: o exegeză meta-culturală, o largă dar înţeleaptă punere-în-discuţie a faptelor sociale, politice, culturale.

Din cele arătate mai sus, se înţelege că figura lui Omar Khayyam are consistenţă cât timp îşi păstrează în fundal aspecte din tumultoasa istorie a acelor ani. Informaţia ce ne parvine ne arată o lume aflată sub zodia schimbărilor: axele comerţului caravanier stabilesc relaţii între Mediterana şi Eufrat (prin Damasc ori Siria de Nord şi Persia); comerţul maritim leagă estul de vestul Mediteranei, apar oraşe-port de o importanţă strategică covârşitoare precum Palermo, Mahdiya etc. Nu avem cum uita că încă din 1009 „focul se aprinde în Orient, când califul fatimid şi şiit al-Hakim […] distrugea Sfântul Mormânt şi-i ucidea pe locuitorii Ierusalimului”. Creştinii aveau să se separe în 1054, raporturile Orientului cu Occidentul părând să fie întrerupte. Cu toate acestea, proverbiala Ex Oriente lux a inspirat mulţi înţelepţi în căutarea unei vieţi armonioase. Câteva exemple sumare: Sfântul Francisc de Assisi păstra legături cu arabii, Ignazio de Loyola coresponda cu sufiştii din Orientul Mijlociu, împăratul Friedrich al II-lea avea un consilier arab. Până şi templierii vor fi ţinut reuniuni secrete cu sarazinii, în timp ce chiar creştinismul era răspândit în Arabia profetului Mohammad. Ei bine, pe acest fundal puteau apărea excepţiile: una dintre acestea a fost Omar Khayyam, născut cu certitudine la 18 mai 1048, locuitor al Nişapur-ului (oraş care la acea vreme era echivalentul paradisului pe pământ). Toate acestea se leagă de afirmaţiile cuprinse în prefaţa uneia din multele ediţii pariziene: „Dacă rubaiatele, prin dorinţe, prin îndoielile exprimate, prin sentinţele dezinvolte sau dezabuzate proferate, dau puţin câte puţin cheia unei arte de a trăi, manifestă mai ales impecabila luciditate a autorului lor. Amintesc că Omar Khayyam nu e un teoretician al neglijenţei, că, dacă e libertin, e în maniera filozofilor şi mai aproape de sceptici decât de hedonişti. În faţa fabulei lumii, se opreşte neîncrezător, rebel, ireductibil. Cu un pahar în mână el se distrează cu agitaţia şi mirajele din jur. Compune litanie după litanie în jurul cuvântului «nimic». Râde la stele. Nu-i cu adevărat trist. Tăcerea spaţiilor infinite nu-l înspăimântă. Uneori se joacă cu numele său”.

Pentru că acest eseu-monografic a avut drept punct de plecare o teză de doctorat, informaţia îmbracă şi forme apropiate didacticii, teoriei literare. Avem un subcapitol dedicat noţiunii de rubaiat (incluzând aici istoricul existenţei şi receptării sale, teme şi motive dominante, elemente de prozodie etc.).

În mod evident, cea mai importantă şi mai consistentă parte a întregii cărţi rămâne cea dedicată receptării operei lui Omar Khayyam în cultura europeană. Nu avem spaţiul necesar a puncta plusurile şi minusurile aduse cu fiecare traducere ori studiu critic; totuşi, vom enumera măcar câteva din traducerile fondatoare (Edward J. FitzGerald – moment de importanţă colosală, un adevărat mit fondator -, Jean Baptiste Nicolas, Arthur J. Arberry, Robert Graves – Omar Ali-Shah, Ediţia Columbus), cât şi o parte a studiilor cardinale: Valentin Jukovski, Arthur Christensen, Edward Heron-Allen. Mai departe, Gheorghe Iorga trece în revistă şi patru romane ce l-au avut drept protagonist pe Omar Khayyam, altfel spus avem de-a face cu avatarurile literare ale unei prezenţe conturate în logica legendei. Dintre scriitorii comentaţi, o figură aparte face romanul lui Amin Maalouf. Acesta proiectează în tuşele politicii alterităţii figura marelui poet. Decupez: „Dedublarea nu trebuie să fie o experienţă a nebuniei, ci confruntarea cu dublul exprimă debutul unei noi ere unde fiecare societate îşi găseşte locul şi înrădăcinează cultura”; „autorul se află într-un suflet şi într-un corp, propriul prizonier, deschide calea evaziunii: eul parcurge o serie de metamorfoze rupând principiul identităţii, scriitorul cultivă în el visele şi fantasmele unei apartenenţe, ce fac fundamentul său ca fiinţă umană şi creşterea sa la dimensiunile lumii”.

De necuprins în doar câteva aprecieri, cartea e aşadar şi o cercetare-sinteză aflată în căutarea unor puncte de tangenţă ce ar conduce ulterior către un demers exclusiv in situ. Să nu uităm nici sursele bibliografice bogate, o organizare perfectă a informaţiei care uneori ar putea părea uşor redundantă cititorului grăbit; o carte ce depăşeşte cu mult munca de pionierat, în ciuda dificultăţilor expuse în introducere. Textul în sine cunoaşte certe valenţe literare, o bună-cunoaştere a tocmirii cuvântului care, dimpreună cu cele abia punctate, mai degrabă de-motivează atât prezenţa prefeţei, cât şi pe cea a postfeţei.

În final, un demers complex, dezavuându-şi propriile complexe, un soi de căutare firească a propriei identităţi, furate pentru o clipă de umbra moscheii.

Marius MANTA

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala