ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Coşul de hârtii al comunismului

În multe dintre editorialele sale semnate în revista „Convorbiri literare“ şi adunate din perioada 1996–2009 în culegerea „Vieţi controlate“ (Ed. „Junimea“, 2009), Cassian Maria Spiridon constată cu dezolare că atitudinea revanşardă anticomunistă din primii ani de după 1989 ni s-a temperat. Un fel de efect prelungit al „fenomenului Piteşti“ a înceţoşat faptele, a scurtcircuitat memoria colectivă, reuşind să destabilizeze total raportul călău – victimă, vinovat – inocent. De asemenea, o tăcere complice a învăluit o jumătate de veac de teroare, minciună, schizofrenie generalizată şi amputare fizică, psihică şi morală. O concluzie se degajă cu claritate: nu există iertare şi reconciliere fără mărturisirea crimei puse sub semnul căinţei autentice.

Cassian Maria Spiridon nu mai speră în începerea niciunui fel de proces al comunismului, din moment ce crimele torţionarilor comunişti sunt considerate prin lege crime de drept comun, prescriptibile şi din moment ce documente clar doveditoare ale ororilor nu sunt puse drept probe la niciun dosar penal. Editorialistul se arată a fi sceptic şi în privinţa ipotezei că vor fi aduse vreodată reparaţii juridice şi morale victimelor atrocităţilor înfăptuite în numele poporului român. Niciun torţionar, indiferent de poziţia sa în organigrama Securităţii, nu a fost pus sub urmărire, acuzat, judecat şi condamnat pentru crimele comise împotriva propriului popor. Subiectul multor editoriale este centrat pe comentarea exterminării grupurilor de partizani care reprezentau rezistenţa anticomunistă în munţi, pe lichidarea violentă a revoltelor ţărăneşti, urmată de colectivizarea forţată, de arestări, de deportări şi suprimări.

O idee care se conturează în redactarea eseurilor şi a lecturii din partea noastră este aceea că, în spaţiul concentaţionar comunist, totul se afla pus sub semnul „dublei gândiri“ (orwelliene). De unde şi naşterea unei societăţi schizoide, obligată să rostească un dublu discurs: pe de o parte, se propovăduiau preceptele luminoase ale visului de aur al omenirii, pe de altă parte, se eluda din discurs crunta realitate cotidiană. Astfel, realitatea se convertea în vis şi reveria înlocuia realitatea. Spaţiul privat era şi putea fi la orice oră din zi şi din noapte, „monitorizat“ de Securitate, prin rapoartele adunate de la vecini şi prin interceptarea convorbirilor telefonice. Cât despre arest, totul devenise public, de la igiena intimă până la rugăciune.

 Descrierea torturilor degajă un tragism deviant, la limita anormalităţii psihicului şi a grotescului dantesc. În urma experimentului de la Piteşti – intrat în zona patologiei mintale, prin intenţiile torturilor neîntrerupte –, categoria martorului nevinovat a fost suprimată, întrucât victimele reeducării au fost nevoite să devină, la rândul lor, călăi. Dacă în detenţie spălarea creierelor era lăsată în sarcina călăilor de nedistins, în viaţa civilă (iar eseistul ne atrage atenţia că evită să scrie „viaţă liberă“) această misiune au îndeplinit-o literatorii. Literatura a fost obligată să suprapună codului mitic deja „setat“ un cod al imaginarului unei noi mitologii, în vederea manipulării maselor. Marii scriitori – se demonstrează cu metodă în diverse editoriale – au frânt tradiţia literară, spiritul naţional, autonomia esteticului şi principiile axiologice. Suficient de inteligenţi şi de cultivaţi pentru a şti să discearnă literatura de maculatura ideologizantă, marii scriitori „turciţi“ au combătut partinic literatură veritabilă, pentru a deschide pârtie imposturii realist-socialiste şi umanismului socialist.

Eseistul ieşean evidenţiază faptul că sovietizarea a avut loc într-un ritm şi cu o eficienţă greu de imaginat. În zece ani de comunism, la o populaţie de optsprezece milioane de capete de locuitori, cât număra R.P.R., se editaseră scrierile lui V.I. Lenin şi I.V. Stalin (a se remarca simetria prenumelor: V.I. – I.V.) într-un tiraj de circa treisprezece milioane de exemplare. Ceea ce înseamnă că fiecare „cap de locuitor“ care deprinsese cititul slovei avea la îndemână propriul exemplar pentru a-l vedea şi citi cu ochii minţii. Cât despre colaboraţionişti, aceştia s-au bucurat de toate privilegiile şi de un nou public cititor, într-un timp al imposturii, când le era interzis accesul la pagina tipărită unor veritabili scriitori. Comentând „cazul“ Lucian Blaga, autorul reflectează asupra manierei tenebroase, chiar malefice, de urmărire şi imixtiune în intimitatea unui scriitor, care, şi prin tăcerea lui prelungită, şi prin refuzul de a publica „pe linie“, supăra pe diriguitorii dejişti.

Cassian Maria Spiridon insistă pe ideea că, tocmai pentru că există mari scriitori care au semnat pactul cu diavolul, suntem obligaşi să studiem atât opera, cât şi demisiile morale ale acestora. În acest sens, se urmăreşte la G. Călinescu – dar cu entuziasmul tineresc refrigerat în privinţa marelui critic – traiectoria umană şi artistică a autorului „Scrinului negru“. Aducând în discuţie conferinţa academică „A. Toma, poet combatant“, autorul afirmă că „pe poetastrul comunist îl va elogia ditirambic“. Lucrurile nu au stat chiar aşa în totalitate, întrucât, la un moment dat, teatralul confereanţiar îl va declara pe sărbătorit „maestru al poeziei ilegale“. La prima vedere, se putea crede că este vorba de faptul că A. Toma fusese ilegalist. Însă G. Călinescu spunea, în fond, că poezia pe care acesta o semna era ilegală, adică în afara legii esteticului. O mică observaţie şi pentru cazul discutării primului Congres al Scriitorilor din R.P.R., care „se va încheia într-o notă de mare laşitate şi obedienţă, unde singurul perdant era literatura română“ (p. 142). Aici, ar fi trebuit să se amintească de fulminanta intervenţie a lui A.E. Baconsky, care s-a dezis, „de la înalta tribună“, de preceptele realismului socialist.

Dintre mărturiile infernale ale torţionarilor, prezente din abundenţă în carte, aflăm că un sinistru torţionar va fi graţiat de Mihail Sadoveanu, pe atunci preşedinte al Marii Adunări Naţionale. Este de reţinut părerea acestuia: „Eu nu concep că un om de talia lui Sadoveanu e de scuzat. Eu n-am simţul culturii chiar aşa, am citit când eram mic Sadoveanu şi mi-a plăcut, dar ştiu că un om de cultură, trebuie să-1 respect pentru că e plin de învăţăminte. Păi cum îmi dovedeşte el că e plin de învăţăminte, dacă a participat la aceeaşi pomană, a mâncat din aceeaşi colivă? Unu care este neluminat şi inconştient, da, îl mai scuz. Nu total, nu total. Dar unu ca Arghezi?… Eu nu cred că ce se petrecea în închisori era secret şi ei nu ştiau. Cineva din prietenii lui nu trecuse pe acolo? Nu-i venea la ureche? A dispărut unu de acasă, 1-a luat“ (p. 222).

O constantă a culegerii „Vieţi controlate“ rămâne afirmarea principiului tratamentului egal şi al nondiscriminării pentru victimele tuturor regimurilor totalitare: „Şi astăzi, după ce cu toţii, excepţie, cei foarte tineri, au trecut prin experienţa totalitară, a-şi afirma o atitudine anticomunistă este privit ca o reacţie viscerală, primară, resentimentară etc, dar a fi comunist, nostalgic după binefacerile socialismului biruitor, e privit, din păcate, ca un act de normalitate de foarte multă lume. Foarte uşor în astfel de cazuri poţi fi taxat drept «antisemit», chiar dacă dăduseşi dovezi clare de contrariu, adevăratul criteriu de clasare fiind punerea pe acelaşi plan a grozăviei totalitare Gulagul – Holocaustul (s.a.)“ (p. 100). Totodată, se deplânge faptul că a eşuat proiectul de Recomandare a Consiliului Europei pentru ţările membre, privind necesitatea unei condamnări internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare. Cassian Maria Spiridon constată că suntem încă departe de realizarea acestei egalităţi: în timp ce victimele holocaustului beneficiază de consecventă şi vizibilă mediatizare, iar călăii, la atâţia ani după căderea nazismului, sunt, pe bună dreptate, în continuare urmăriţi şi condamnaţi, victimele Gulagului aşteaptă demult o dreaptă şi firească judecată a Istoriei. Este ceea ce britanicul Ferdinand Mount (citat undeva în carte) numea „asimetria indulgenţei“. Autorul cere adaptarea şi revizuirea manualelor de istorie a Europei Unite, astfel încât să se înveţe la şcoală despre crimele regimului comunist, aşa cum s-a învăţat şi conştientizat până acum tot ce şine de crimele nazismului.

Având argument foarte serios importantul său capital de rezistenţă anticomunistă, Cassian Maria Spiridon ne îndeamnă prin cartea „Vieţi controlate“ să combatem cu luciditate şi detaşare cuplul malefic iertare – iubire, să înţelegem cum se cuvine catastrofa care s-a abătut în comunism asupra vieţii şi culturii poporului român şi să ne eliberăm de fantomele groteşti ale unui trecut care ne urmăreşte încă: „Ne arătăm preocupaţi de alte probleme, mult mai importante, procedând ca în cazul pacientului lui Freud, închidem coşul de hârtii cuprins de flăcări în dulap, crezând că am scăpat de incendiu“ (p. 110).

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala