ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Engleza pe franţuzeşte

Foarte recent, mă aflam în faimosul TGV francez, care mă ducea lin şi iute spre universitatea din Bordeaux, acolo unde aveam să susţin cursuri de literatură engleză, prin intermediul unui program de mobilităţi universitare. Trenul mai sus amintit avea, ca orice mijloc modern de transport care se respectă, un sistem audio prin care mecanicul de locomotivă le comunica pasagerilor scurte mesaje în două limbi, referitoare la staţiile parcurse. Prima limbă: franceza, a doua limbă: engleza, dar o engleză atât de naturalizată pe teritoriul mamei Franţa, încât devenea amuzantă. Cel mai mult mă făcea să zâmbesc urarea „We wish you a pleasant journey!” care, rostită după canoanele vocalice ale francezei, se transforma în cu totul altceva. Primele trei cuvinte erau un fel de repetiţie ţuguiată şi răsfăţată a ecourilor sunetului nedefinit dintre /ui/ şi /iu/, iar ultimele două sunau, în proporţie de 70 % mai degrabă ca „plaisante journée”. Chestiunea m-a amuzat şi la întoarcere, desigur, şi nu numai în tren, dar şi în avion.

Problema mecanicului, aveam să aflu foarte repede, era generalizată: accentul francez este atât de puternic, încât nici măcar cursurile de fonetică, mai numeroase decât sunt la noi, de exemplu, nu reuşesc să îl biruie. A vorbi o limbă străină este un lucru destul de dificil pentru francezi, iar ei sunt conştienţi de asta. Unii dau vina pe sistemul de predare a limbilor străine, sistem care nu ar favoriza practica reală a acestora, ci doar frecventarea unor cursuri specializate tematic şi care nu se interesează de nivelul deprinderilor lingvistice ale studenţilor. Şeful de catedră de la Bordeaux confirmă această versiune când îmi spune, cu sinceritate galică şi mieroasă, că e atât de plictisitor să faci cursuri practice cu studenţii, aşa cum facem noi în România, de pildă. Ei au personal didactic de un rang inferior, mereu în schimbare (cei în cauză nefiind angajaţi definitiv), care fac „the dirty work”, comme on dit en anglais. Studenţii care vor cu adevărat să vorbească engleza pleacă un timp în Anglia sau America pentru a învăţa limba la ea acasă, făcând tot felul de slujbe. E un fel de învăţare pasivă, pleziristă, aproape, fapt pentru care sunt mulţi cei care se întorc cu un vocabular îmbunătăţit, dar cu accentul neschimbat.

Alţii au alte teorii. O graficiană de origine austriacă, în a cărei franceză se simte austeritatea germanei (pe care o şi vorbeşte, de altfel) ne spune, celor reuniţi după conferinţa mea despre Sylvia Plath de la un centru de cercetare al universităţii, că există o teorie ştiinţifică ce ar putea da seamă de complexul francez al limbilor străine. Se pare că francezii au capacitatea de a auzi o întindere foarte mică de sunete pe o scară de frecvenţe măsurate în megahertzi, spre deosebire de ruşi, care ar fi cei mai dotaţi în acest sens.

Românii nu sunt nici ei departe de ruşi, inclusiv în acest context cultural, întrucât orice francez, când aude că eşti român, răsuflă uşurat şi începe să turuie pre limba sa, convins fiind că pentru români franceza e un fel de a doua limbă maternă. Asta şi datorită tradiţiei îndelungi a românilor care au călătorit pentru studii în Franţa, dar şi datorită francezilor care, ajunşi în România din diferite motive, întâlnesc aici oameni care le vorbesc limba perfect (şi care nu au fost niciodată în Franţa, poate), mai bine decât o vorbesc ei înşişi.

Ar mai exista măcar încă un motiv pentru care nu ai să întâlneşti în Franţa la fel de mulţi şoferi de taxi sau chelneri care se descurcă în engleză ca în România, este acela că francezii nu şi-au construit sau nu au fost nevoiţi să-şi construiască o motivaţie solidă pentru asta. A spune că Anglia şi Franţa sunt ca mâţa cu câinele ar putea părea exagerat astăzi, dar iată că atunci când am întrebat-o pe gazda mea franţuzoaică dacă pot să vorbesc cu ea în engleză, ea a răspuns sec: „Je préfère pas.” Şi, într-adevăr, pe toată durata şederii mele acolo, a refuzat constant să rostească măcar vreun cuvânt în engleză (atunci când eu îmi aminteam cuvântul în engleză şi nu-l ştiam pe cel din franceză, ea mi-l spunea direct pe cel în franceză). Şi, la un moment dat, mi-am seama, amuzată, că îmi însuşisem inconştient atitudinea, pentru că nici micuţului ei câine (nebun să se joace cu mine) nu-i vorbeam decât în franceză: vorba ceea, să mai diminuez oarecum statutul meu periculos de simpatizant prin meserie al perfidului Albion, inamicul…

Elena CIOBANU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala