Poesis - Tincuţa H. Bernevic

Jumătate de cuvânt

 

Lumina îmi intră în suflet

ca o brăţară dacică

pe care ai pierdut-o la zaruri

şerpi pândind drumul ascuns în comoară

Nicăieri lumina nu aduce atâta tandreţe

pe braţele mele cresc păduri

în care vom intra

fără să privim înapoi.

Vântul prin coaste

 

În mine stă ascunsă

O inimă de care nimeni nu are nevoie

E uneori ceas deşteptător

Pentru un vis care nu-mi aparţine

Alteori îi vorbesc

În propoziţii lungi ca nişte piei de şarpe

În mine e zidit un turn

În care eu ascult ticăitul lumii

Acolo stă ascunsă o inimă

Ca o gaură neagră

Prin care alunecă trenuri necunoscute

Ca-ntr-o gară a nimănui.

Pasăre de noapte

 

Duc cu mine păcatele lumii

Piei de şarpe

Pe care le dezbrac la fiecare

Răsărit de soare

Generaţii întregi mă imită

Cai albi îmi galopează în plete

În bagajele mele

Stau mototolite lacrimile unui copil

Cu o silabă îmi poţi încercui fruntea

dragostea e o explozie de muguri

care-ţi afectează timpanul

surzi ne aplecăm înspre lume

cotrobăind după un praf de bucurie

Despre frumuseţe

 

Un poet e un grăunte de nisip

Căznindu-se într-o clepsidră

Să numere ceasurile timpului său

E un fel de Sisif

Fără spuză pe aripi

Pentru care tinereţea se scurge între două cuvinte

Un poet e o lumină lăptoasă

Arătând calea trecătorilor

Un poet adună cuvintele lumii

Şi le aşează pe buze îndrăgostiţilor

Mătură zăpezile de umerii bătrânilor

Şi zămisleşte în fiecare surâs

O petunie

Mărgele pe aţă

 

Oamenii de sticlă stăteau în piaţa mare

Aliniaţi

Ca nişte mărgele pe o aţă incoloră

Pe care le-aş fi purtat

Când mă întâlneam la cafenea cu tine

Mă întrebai câţi fraţi am

Cu ce-şi ocupă tata

Timpul liber

Câte trepte urc până la camera mea

Nu vedeai niciodată

Mărgelele albe de la gâtul meu

Triste sau vesele

Azi oamenii de sticlă stau aliniaţi

În piaţa mare

Căutând o fetişcană

Care să îi poarte la gât

Când se întâlneşte cu iubitul

Prin cafenele

Superstiţie

 

Te caut orbeşte nimic nu mă poate opri

Nici trenul tras pe linia vieţii

Nici sâmburii de cireşe amare

Pe care îi scuipi

Fără să ştii că visele circulă în marfare

Nu au canapele de pluş

Şi nici valeţi cumpăraţi de la bâlci

Zile exfoliate îmi pavează intrările

Şi-mi numără firele de păr alb

Hai să devenim manechine

Într-un magazin second-hand

Peste o sută de ani ne putem cumpăra biciclete

Vom pedala cu rândul

Şi vom muri o dată tu

O dată eu

O sută de cai albi

 

O sută de cai albi

Îmi galopează în palme

Atunci când te apropii de mine

Adulmecă vântul ca o supărare

Pusă în cui

Pentru zile negre de toamnă

Vorbele se răsucesc în piele

Devin săbii

Ai aceiaşi privire

Uitată în gară

Când te ningea pe un peron

Din care trenurile ţâşneau spre destinaţii obscure

Mi-am uitat inima

La tine în palme

Ţi-am strigat s-o pui la păstrare

Şi tu ai încălzit-o

La sân

Până a rodit o altă inimă

Din care va ieşi o alta,

Din care va ieşi…

Două jucării

 

Ne ţinem de mâini

Când păşim alături

Ţi-am cusut o inimă

Mare în piept

Pe care îmi odihnesc obrazul

Apoi tu mi-ai modelat

Degete lungi

E rândul meu

Ţi-am desenat ochi albaştri

Pe urmă tu mi-ai pus pe umeri un curcubeu

Noi doi nu suntem oameni

Noi suntem două jucării

Rămase de la Potop

Când suntem trişti

Dumnezeu ne întoarce cheiţa