Hai la vot cu toţii, bre
(În stilul lui Jacques Prévert)
Deci să mergi ca să-ţi dai votul,
deci să mergi ca să-ţi dai votul,
zise doamna necăjită,
învârtind un sucitor,
către soţul ei, bătrânul,
care sta lângă cuptor,
deci să mergi ca să-ţi dai votul,
deci să mergi ca să-ţi dai votul,
cum văd eu, nu ai de gând.
Da’ la ce aş merge, dragă,
la ce bun să le dau votul,
chiar zicându-mi ei că potul
trece de un milion ?
N-au decât s-aştepte votul,
că de mine-i doare-n coate;
iaca na, le-arăt eu cotul.
De la Fondul Proprietatea
tot aştept retrocedarea
celor duse-n patru zări,
dar se vede că dreptatea
umblă pe două cărări.
Ne-au promis marea cu sarea,
iar lăsata secului
a trecut de multe ori,
de mă ia şi cu sudori,
simţind că-mi pândeşte casa
slăbănoaga cea cu coasa.
Du-te tu, dacă-ţi convine
să trăieşti şi mult şi bine,
cum ne-a zis-o nu ştiu cine…
Iat-o pe bătrâna doamnă
dându-şi votul repejor
şi grăbind s-ajungă acasă
îl găsi lângă cuptor
tocmai dus din lumea asta,
evident, cum dă năpasta,
când te afli la pripor.
Şi doar îi căzuse-n vis
că primise chiar în scris
câteva rânduri şi punct
limpede specificând
că-i va fi recuperat
de la Fondul Proprietatea,
bine, nu se ştie când
dar, desigur, în curând,
tot avutul lui furat
de regimul blestemat
şi numit acum defunct.
Iat-o pe bătrâna doamnă
alergând pe la ziare
cu anunţuri mortuare
scoţând bani pentru ferpare.
Peste trei zile precis,
adunarea-ndoliată
strânsă lângă paraclis
se uita la mort ca-n vis:
Ce bărbat a fost odată!
Vreo doi dintre cunoscuţi
mai pe larg au evocat
calităţile şi viaţa
celui de curând plecat,
deşi note informative
despre el cândva au dat,
că aşa ne-a fost trecutul,
ca şi astăzi, cu păcat.
A venit apoi o doamnă
de la Fondul Proprietatea
şi-anunţă cu mare fală,
temperată de-o sfială
înţeleasă pe moment,
că va face o sucursală,
poate, un aşezământ
pentru cei tari de virtute
şi ajunşi la senectute,
marii beneficiari
ai averilor pierdute
şi acum redobândite,
fie ei şi în mormânt.
Ştirea a incendiat ziare,
dar se dovedi minciună;
opoziţia riscase,
mereu pusă pe ranchiună.
Repede, o sesizare
din oficiu, un protest,
chiar şi o interpelare
pe un ton cam indigest,
să vedem: care pe care?
Dar un glas oficial
insistă pe soarta ţării:
Interesul naţional
cere să le dăm uitării.
Numai văduva în vârstă
îi chemă la parastas,
unde au şezut la masă
vreme, poate, de un ceas.
Conducându-i la plecare,
mulţumindu-le împăcată,
i-o întoarse un om politic:
Cu plăcere, şi-altădată.
Corabie în derivă
Pe un ţărm părăsit, printre stânci,
acolo am plâns şi-am şezut
lângă un schelet preistoric albit,
ca o resorbţie a prezentului în trecut.
Din ţărmul răvăşit de-atâtea furtuni
mai respiră o fâşie ademenind obsesivă,
ca o geană tremurătoare la orizont,
corabia aflată mereu în derivă.
O hărmălaie de istov acolo pe punte
aproape că-ntunecă vocea oraculară,
iar mateloţii se-nfruntă zadarnic,
fiecare asumându-şi steaua polară.
Din sutele de stele alese pe rând,
cu multă şi erudită viziune stelară,
niciuna nu se impune în final
drept călăuza lor tutelară.
Vocile pier când şi când mistuite
şi renasc vehement de cineva aţâţate,
iar peste noapte şi de departe ajuns
al veştilor lumii abur străbate.
O, Doamne, corabia în derivă
aşteaptă de-un veac acostarea;
mateloţii se-ntrec pândind izbăvirea,
şi-n juru-le, veşnică, veşnică, marea.
Dar într-o zi se va arăta ţărmul,
cine ştie când, bineînţeles, nu se ştie,
şi-atunci mateloţii îşi vor limpezi văzul,
treziţi dintr-o lungă şi barbară beţie.
Vor clipi des ca să alunge deochiul,
ocultele vrăjitoare ori vraciul,
doar scribul va nota pe tăcute:
„Trează-i corabia – clampă cârmaciul.”
Suprafaţa lucie a ideii
Nicio cale nu-i sigură,
nicio cale nu-i sigură
de-a te pătrunde de sinele tău
fără să tulburi apele oglinzii
cu dâra cuvântului.
Nicio cale nu-i sigură,
nicio cale nu-i sigură
de-a opri fâlfâitul secundei,
pe când urmăreşti dâra cuvântului
spre culcuşul ideii.
Nicio cale nu-i sigură,
nicio cale nu-i sigură;
pe suprafaţa lucie a ideii
semnul şi clipa dispar fără urmă.
Pentru informaţii suplimentare,
apasă aici!
Romania Culturala
Ce spun cititorii