ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Revista revistelor aprilie 2010

Orizont

nr.3, 26 martie 2010

 Paginile şaisprezece-optsprezece găzduiesc o foarte interesantă punere în scenă a avantajelor şi dezavantajelor acelui gen aparte de „înapoiere”, cu rol de a caracteriza România la o privire comparativă cu ţările din Occident. „Discursul de la Viena” rostit de Horia-Roman Patapievici are aceeaşi desfăşurare de tip eseistic, tuşând pe marginea unor mentalităţi în devenire. Raportul dintre Occident şi Ţările din Est rămâne o constantă, analizabilă din perspectiva unei noţiuni precum aceea a unui „continuum temporal”. La urma urmelor, autorul pleacă de la ofertanta constatare că astăzi, a fi modern înseamnă a participa la destinul lumii. Dintr-o perspectivă opusă, „dezavantajul major al faptului de a fi înapoiat ţine de faptul că eşti mereu elementul pasiv al ecuaţiei istorice”. Totuşi, nuanţând, uneori, când vorbim de înapoiere, ar trebui să admitem că putem observa şi un gen de înapoiere diferită, parte integrantă a procesului modernizării. O prima concluzie ar fi aceea că „dacă modernizarea pune orice problemă în termeni de centru / periferie, atunci înapoierea face parte din dialectica proprie modernizării.” O serie de alte argumente conduc către speranţa unei Românii ce ar trebui să-şi dea seama de foloasele oferite de istorie. În mod egal, la rândul său, Occidentul are datoria de a se gândi asupra a trei puncte distincte: în primul rând, Occidentul ar putea vedea în Est acea parte  latentă din propria-i fiinţă; apoi, acelaşi Occident ar trebui să transforme utilajul mental al omului „înapoiat” al periferiei europene, bazat pe temporalitate multiplă, pe adaptarea sufletească la regimul contrariilor. În al treilea rând, poate cel mai important aspect, – după ce a „acordat atenţie timp de un mileniu producerii şi realizării de obiecte, Occidentul şi-ar putea îndrepta atenţia şi asupra producerii şi realizării virtualului sufletesc”. Materialul este interesant şi privit în continuarea celebrelor conferinţe Microsoft. Părţi din acestea, se vor regăsi probabil şi într-un volum de viitor.

Alexandru Budac realizează o cronică la ceea ce se doreşte a fi un eveniment editorial de succes – e vorba de ultima carte a profesorului Andrei Cornea „Poveşti impertinente şi apocrife”. Deşi nu o mărturiseşte direct, comentatorul este neplăcut surprins de conţinutul unei cărţi ce pleacă dinspre Antichitate şi se opreşte în mrejele unui postmodernism cu iz balcanic. Dacă în mod firesc, textele ar trebui să se adreseze unui public educat, am putea fi uimiţi şi de apetenţa crescută în a o citi a iubitorului de zumzet telenovelistic. La urma urmelor, dacă a fost posibil un volum precum „De ce iubim femeile?”, de ce nu şi câteva poveşti impertinente, fie ele chiar în marginalitatea aprocrifului?

Tot un eveniment editorial, însă de o altă factură, este semnalat de Alexandru Ruja. „Amintirea poetului” (îngrijită de Ioan Cocora) ne propune o ediţie mai degrabă sentimentală a poeziilor lui Ioan Alexandru, o selecţie făcută din primele volume ale poetului, perioadă în care temele centrale aveau în mijloc miracolul Creaţiei. Tradus din germană de Iulia Dondorici, ineditul epistolar Ingeborg Bachmann – Paul Celan pune faţă în faţă două destine potrivnice, fiica unui austriac, membru al NSDAP-ului, studentă la filozofie, şi un evreu apatrid de limbă germană din Cernăuţi. Am fost impresionat de concizia Dianei Marincu într-un exerciţiu estetic aproape fără precedent în p(r)ostmodernitatea ţării noastre, mai precis într-un portret în cheie filosofică a Muzeului Ţăranului Român. Cu voia dumneavoastră ori fără, voi reţine un fragment ce asigură unitatea valorizărilor estetice: „Dacă privim muzeificarea obişnuită ca pe o «mortificare», atunci muzeografia «organică» ar putea fi o reînviere a obiectului, o prelungire a vieţii lui, prin prisma relaţiei lui cu vizitatorul. Dacă în primul caz, obiectul este anulat de convenţionalismul muzeografic, de înţepenirea discursului şi de izolarea prin etichetare, în a doua situaţie, obiectul zburdă, conectează, leagă şi, cel mai important, vorbeşte. Se simte o eliberare a obiectului de tirania inventarului şi pedagogiei. El nu este folosit ca argument într-o teorie, ci îşi construieşte singur argumentele şi teoriile, aşteptând să fie privit şi înţeles, aşteptând să-şi spună povestea”.

Tribuna

1-15 aprilie 2010

 În sfârşit, sunt mulţumit la rândul meu: mai este cineva care să îmi împărtăşească temerile cu privire la cruntele realităţi ale UE! Deloc ironic, George Jiglău se întreabă oarecum retoric „Unde se va opri extinderea UE?” Materialul radiografiază de fapt cererea de aderare a altor trei state – Croaţia, Macedonia, Islanda. Sunt formulate îngrijorări, speranţe. În pseudo-paradigma unei gândiri simpliste, am certitudinea că Uniunii nu are cum să-i fie mai rău decât cu România ori cu Bulgaria. Mai departe, dăm peste un recenzent ciudat, la întâlnirea cu o carte… ciudată: Octavian Soviany despre Moni Stănilă – „postoi parovoz. confesiunile dogmatistei”. Cu o autoare ce defineşte actul poetic sub forma unui exerciţiu de forţă, analizăm gestul poetic de a unelti chiar Istoria, încercare menită eşecului de a-i detrona puterea acaparatoare, ajungând în cele din urmă până la un orgasm al puterii. O forţă de care autoarea este conştientă „şi pe care încearcă să o valorifice în cadrul unei poezii cu program, de care nu sunt străine nici socialul, nici eticul.” O voce ce trebuie urmărită!

Sub formă de avertisment, la flash-meridian, Virgil Stanciu ne indică câteva forme ale romanului poliţist indian. Fără doar şi poate, nu putem uita de înrâurirea limbii engleze, ce s-a manifestat de-a lungul unor perioade extrem de îndelungate, perioade interesate de romanul enigmatic. Wilkie Collins, Arthur Conan Doyle, dar şi Edgar Alan Poe au rămas în centrul unei mişcări ce asigura în fapt distracţia unor pături sociale privilegiate, instituindu-se într-o formă uşoară şi convenabilă de sondare a imaginaţiei. Sărind peste timp, ar trebui reţinut măcar numele lui Vikram Chandra cu al său roman „Jocuri sacre”, scriere ce aduce aminte de marea industrie bollywoodiană. Vom regăsi agenţi secreţi, contrabandă cu aur şi materiale radioactive, urmăriri internaţionale, cât şi disensiuni ori intrigi indo-pakistaneze. Plusurile: personaje credibile, un fundal meticulous documentat, o intrigă plină de imaginaţie, toate conducând către zone de explorare a psihicului colectiv indian.

Oglinda literară

nr. 100, aprilie 2010

 Temperat de cifra rotundă a celor o sută de apariţii, editorialul lui Gabriel Funica trece în revistă o profesie de credinţă. Când prea serios, când poate prea ancorat în realitatea unui comic politically correct, ne destăinuie: „primul număr, cum se ştie, primeşte întotdeauna un vot pedagogic de încredere. Deşi în subsidiar atmosfera e mai degrabă una de parastas. Apar observaţii, comentarii, viziuni nebănuite. Aici nu-i pusă virgula, dincoace lipseşte o literă, scrisu-i prea mare sau prea mic, fotografiile neclare, hârtia incertă etc. Hm, şi ăsta cine-i? Ştie cineva de el? E scriitor? N-am auzit.” După această etapă de maturitate, aşa cum singur o consideră, îi urăm lui Gabriel Funica, cât şi întregii redacţii, numere consistente, surplus financiar (că tot în lumea viermelui publicăm!) şi nervi de oţel! Dar, aşa cum stă bine românului, fix atunci când sărbătoreşte, îşi vede vecinul cum îi critică ba tinda, ba mâncarea, ba şopronul. Pentru a nu strica tradiţia, fără invidie, plin de avântul unor „vremi” îndepărtate, ne permitem a atrage atenţia celor de la „Oglinda literară” asupra primei coperte, cea care nu de puţine ori găseşte formule nefericite, cu zone de un cromatic ce îţi bulversează simţurile şi judecata dreaptă. Dincolo de asta, dezgoliţi de ironia cea pârdalnică,  apreciem că, într-adevăr, „Oglinda literară” „a evoluat constant, formă şi conţinut, ocupând în prezent, credem cu obiectivitate, un loc onorabil în ierarhia publicaţiilor culturale din România.” (Gabriel Funica)

Theodor Codreanu ne propune un credibil bilanţ al celor două decade postdecembriste, cu guvernări interesate de a discredita concepte perimate la nivel mondial, precum cel de naţiune. În chip paradoxal, într-un joc luciferic, blestemat, până şi cultura pare a fugi de oameni! Trăim în zona celor ce sunt mereu din ce în ce mai convinşi de inutilitatea dialogului, ne gândim artificial la binele planetei, în timp ce ne uităm semenul. Totodată, printre aberantele legi ale societăţii actuale, numărăm şi nevoia de a muta responsabilitatea regreselor sociale către majoritate, către pătura oamenilor obişnuiţi, ce par a se confunda mai degrabă cu populaţii aflate în neputinţa de a se autodefini. Tot în zona unui pesimism cu haină de ultimatum se înscrie şi „Ce facem cu Eminescu?” de Adrian Săhlean. Reflecţiile traducătorului explică motivele pentru care acesta a urmărit cu mâhnire dezbaterile din ţară legate de Eminescu.

După o altă socoteală, inedite dar fericite paginele dedicate liceenilor, loc în care semnalăm debutul lui Andrei Mirică, june povestitor. Un al doilea debut este cel al Ancăi Opait – „Calul” şi „Iarna din noi” (poezie). Deşi plină de locuri comune, în cazul poeziei Cameliei Radu rămâne de apreciat coeziunea celor semnificate: „Mă voi topi în sângele tău / când noaptea te va îmbrăţişa / întreg, / definitiv. // orbitor pe dinăuntru, / cu vise aurite / de lumina ce ar fi fost să fie… // un zbor fără sfârşit, / al unei contopiri, / al unui cerc, / al unui înger…” („Cerc”) 

Dinspre tragic către hâtru avem un comentariu semnat Adrian Botez cu privire la deplorabila stare a învăţământului românesc. În colimator este luat chiar bacalaureatul 2010 cu nebuniile sale, un adevărat factor perturbator al ordinii axiologice. Pe rând, sunt comentate posturile dascălilor cât şi ale celor de la conducere, ajungându-se la final la „încălcarea gravă a domeniului ipocriziei arogante şi stupide”, în ceea ce priveşte „problema biletelor de examen. Văzând că, în bilete, sunt texte absolut necunoscute (pentru că, în afară de câteva rânduri din Noica ori Eliade şi de rândurile Constituţiei – atât de sârguincios siluite, la modul pedofilic, adică încă… «de mică»… la câţiva ani de la naştere – textele din bilete erau, de fapt, «rupte» de prin felurite ziare şi cărţi de doi bani vechi grămada), profesorii examinatori au solicitat, politicos, să li se tragă la xerox,  şi lor, un rând de bilete, ca să poată urmări mai uşor lectura şi analiza elevilor examinaţi. Răspunsul «şefesc» a fost unul stupefiant: «Imposibil! Sunt secret naţional!» (personal, noi am auzit şi varianta: «Sunt secret… public…» Parol, coană Veto?”

Dacia literară

nr. 89, martie 2010

 Pentru pasionaţii de lingvistică (dar nu numai!) studiul lui Stelian Dumistrăcel are caracter de obligativitate. Sunt analizate formele unui anglicism precum „locaţie”, termen ce nici măcar nu se regăsea în dicţionarele româneşti ale începutului de secol. Interesant este faptul că folosirea substantivului amintit cu sensurile generale de loc şi aşezare a fost posibilă datorită re-împrumutului vechiului latinism pe filiera limbii engleze. Dublat de o exprimare neglijentă, fenomenul a acaparat masele de oameni, nespecializaţi, care vor folosi termenul de locaţie în enunţuri dintre cele mai ciudate. Spre exemplificare: „În muzeu am văzut o bucată din copacul în care Ştefan cel Mare a tras cu arcul, pentru a alege locaţia mănăstirii Putna”.

De o savoare aparte sunt paginile „poemului regăsit” – „La congresul economic” de Nicolae Beldiceanu (publicat în „Curierul”, 1882) şi „documentului regăsit” – „Impresiile D-lui N. Gane” (publicat în „Flacăra”, 1911).

George Popa se află la al doilea episod „Eminescu şi Heidegger”, stabilind filiaţii ori punctând aspectele diferite ale gândirii celor doi, plecând fie de la substantive-temă (adevărul, limbajul), fie de la mijloacele de expresie artistică (picturalitatea eminesciană). Deşi cu o premisă interesantă, portretul lui „Eminescu azi” a lui Daniel Corbu sucombă în… recitiri metatextuale. Pe firul evenimentului istoric, Nicolae Dabija tinde să fie credibil în „Moses Gaster. Un savant cu titlul de onoare «expulzat»„. Atât Grigore Elisei cât şi Oltiţa Cîntec ne oficiază întâlnirea cu o lucrare de referinţă a etnografului Emilia Pavel – „Valori etnografice româneşti în imagini”.

Scriind această trecere în revistă la doar câteva ore de la ciudata şi cumplita tragedie de la Smolensk, găsesc de cuviinţă a încheia cu câteva versuri Jan Koprowski, în traducerea lui Nicolae Mareş: „Am tot mai multe cărţi / pe care trebuie să le citesc: / iată-le cum coboară / de pe rafturi pe masă / pe podea / şi mă imploră / să le iau în mână. / Am din ce în ce mai puţin timp / pentru lectură. / Unde mi-e timpul pe care l-am avut odată? / Ce să fac cu cărţile necitite? / Ştiu: / După lectură nu voi fi / nici mai bun nici mai înţelept / dar poate voi fi altul / poate voi afla / ce nu ştiam / undeva poate o idee va licări / ca-ntr-un far de pe malul mării / şi va lumina pentru o clipă măcar / întunericul prin care bâjbâi. / Mi-e înţesată odaia de-atâtea cărţi / N-am putere să le arunc / nici timp să le citesc / Timpul care mi-era prieten / a trecut în tabăra duşmanilor” („Cititul cărţilor”).

LecTop

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala