ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Amintirile lui Mircea Radu Iacoban

În ultimii ani, tabloul prozei devine tot mai bogat din punct de vedere tematic, precum şi al viziunii, mai ales când autorii se concentrează asupra existenţei noastre din ultimele cinci-şase decenii. Petru Cimpoeşu, Viorel Savin, Dan Perşa, Victor Mitocaru ş.a., fără să abandoneze mişcările şi sensurile subtile ale lumii de azi, proiectându-le pe acestea într-un fundal enigmatic şi polisemantic, apelează la repere stilistice ale unui fabulos satiric, ale realismului magic ori sarcastic, sau valorifică substanţa confesiv-eseistică a romanului analitic.

Scriitorul ieşean Mircea Radu Iacoban propune cititorului un tip de roman mai rar apărut, şi anume cine-romanul, ceea ce-i permite să cuprindă în spaţiul epic avut la dispoziţie conţinutul evenimenţial atât de bogat al vremurilor noastre, să se desfăşoare într-un dinamism rarisim situaţii şi întâmplări ce se petrec în codrii în care mişună mistreţii, în sala Palatului Republicii, într-un hotel din China, la o vilă din Parcul Snagov, în Gara de Nord sau pe bulevardele Revoluţiei Române din decembrie ’89. În funcţie de aceasta, se derulează, în paginile elegantului roman, plăcut la lectură, adesea captivant, cu scene de un haz nebun, în care ironia acidă, satira necruţătoare şi tristeţea sinceră convieţuiesc, fel de fel de lume, pe care cunoscutul scriitor a contactat-o nu numai ca jurnalist şi redactor la Radio Iaşi, dramaturg, prozator, editor şi director la „Junimea” şi la Teatrul Naţional din Iaşi, ori chiar pe stadioanele de fotbal, de unde transmitea în prima tinereţe, inclusiv ca deputat în M.A.N. în anii antedecembrişti, sau conştiincios slujbaş la şedinţele de instruire şi adunările festive atât de sufocante în regimul trecut. Toate acestea se reflectă direct şi indirect în paginile romanului, în mişcarea browniană a atâtor inşi legaţi indisolubil prin puterea malefică a unui regim condamnat de istorie, utopic şi absurd, de voinţa dictatorială a unui individ bolnav: activişti, muncitori, pădurari, actori, intelectuali, gonaşi de vânătoare, medici de la morgă, agronomi pe câmpie, şoferi supuşi, securişti şi miliţieni, amanţi şi funcţionari, demnitari şi soţii, retardaţi şi braconieri sau coafeze şi figurante. Ne-am amintit că M.R.I. a debutat în 1962 cu Estudiantina, proză scurtă, în care erau remarcate observaţia realistă, umorul şi asimilarea limbajului familiar ori tonul persistent.

În romanul Pompe funebre – succesiune de scene unitare şi replici de efect, se vede bine dramaturgul, chiar regizorul, iar cele trei capitole – Odată (viaţa nomenclaturii comuniste), Atunci (răsturnarea regimului ceauşist) şi Acum (metamorfoza activiştilor şi securiştilor în oameni de afaceri), dau seamă de arhitectonica unui roman în care, de la aventura cinegetică a conducerii judeţului, în frunte cu „tovarăşul prim” Guriţă, la cantonul forestier unde trăieşte familia lui Mutu, Frosa şi retardatul Pavelică, iar în preajmă paznicul-braconier Cioacă, şi până la ultimul enunţ ce sună sintetic şi solemn („Nimeni nu-i ceea ce pare”), se manifestă o „lume nebună, nebună, nebună”, despre care s-a scris şi se va mai scrie.

Episoadele epico-dramatice ale romanului se sedimentează într-o arhitectură atent şi simetric proiectată, alternând pe două planuri distincte, marcate şi grafic: planul primar, care e al realităţii, în care se situează chiolhanele de la canton cu „borş cu tocmagi”, whisky, vin de butuc, ţigări kent şi cafea naturală; pregătirea şi desfăşurarea congresului al XIV-lea al p.c.r.; aventura cuplului Titi – instructor al C.C. – şi Frăsineta – proaspătă membră supleantă a C.C. al p.c.r., în China pentru schimb de experienţă în sericicultură; revoluţia din decembrie şi soarta unor activişti din judeţ; adaptarea foştilor şefi la condiţiile capitalismului sălbatic etc.. Întreaga succesiune se face rapid, fără mari regrete şi motivaţii. Planul secund înfăţişează pregătirea unui film al revoluţiei de către un regizor semi-improvizat, Miron, sub monitorizarea unei anume Vica, femeie ce îl reprezintă pe un misterios finanţator care e, se pare, la Viena, şi care se va domestici. E acel Titi, fost instructor al C.C., bărbat stilat şi abil ce o va seduce pe inocenta (!?) Frosa într-un jacuzzi din hotelul chinez, după ce fugise din vila din Snagov la sfârşitul congresului p.c.r., făcându-l pe Mutu (poreclă!), soţul ei, să aştepte săptămâni de zile prin gări; de altfel, cei doi se vor aciua la Viena, fiindu-le teamă să mai vină în ţară după împuşcarea lui Ceauşescu. Filmul, la care trudeşte fără succes Miron cu echipa lui, funcţionează (în proiect) ca o oglindă a evenimentelor din planul real, dar nu se va finaliza, căci mulţi doresc aceasta, inclusiv cei din fosta conducere. Perspectiva auctorială este predominant ironică, fără aprofundări analitice, iar câteva scene sunt antologice prin pitorescul evocării şi autenticitatea reprezentării unei epoci pe care nu mulţi au cunoscut-o aşa ca M.R.I. Trebuie subliniat că integrarea cu abilitate a jargonului social-politic al epocii şi a „limbii de lemn” în evocarea unei lumi schizoide (în sens etimologic), se face cum rar se poate vedea; între gândurile delegaţilor de la congres, discursul secretarului general şi instrucţia făcută de activişti trec fiorii kafkieni ai unei lumi ce pare a nu fi existat niciodată.

Până la urmă, miza epică pentru un eventual suspans (ancheta, urmările revoluţiei, moartea unor oameni) pare a se dizolva în puterile evocatoare ale unui limbaj, precum şi ale unui imaginar (se vorbeşte mult despre scenografie) ce ne propun ca, în sarcasm, ironie amară şi tristeţe, dar cu toleranţa necesară, să învăţăm din trecut. E ciudat, însă rămân obsedante câteva imagini care califică o epocă: grija Frosei că n-are „ciorapi cu dungă” de rezervă la congres; împărţirea sintagmelor între redactorii telegramelor ce-l elogiază pe „cel mai iubit fiu”; cocul impozant al Frosei pe fundalul filmărilor de la studioul „Sahia”; epopeea motanului Molotov la sediul Judeţenei p.c.r.; cum se fabrică un fruntaş în producţie etc. Alte personaje memorabile rămân: zbirul (Doina), duplicitarul (Străşinaru), naivul (Andrei), afaceristul (Alexa), perversul (Velcescu), hârşitul (Parfene) – toţi sunt pe lângă noi şi acum.

Nu fac însă bine romanului miza pe senzaţional şi spectaculos (sinuciderea lui Andrei, apariţia Frosei cheală după citostatice), ignorarea aproape totală a aprofundării analitice (chiar dacă e cine-roman); (Camil Petrescu o făcea şi în didascalii); unele repetiţii fără valoare stilistică, virgula pusă după subiectiva cu „cine” (în rest punctuaţia e perfectă), obsesiva revenire la „piciorul frumos” al unei figurante; e adevărat, unele din acestea sunt generate de tehnica cine-romanului.

Romanul Pompe funebre (Iaşi, Editura „Dana Art”, 2009) va rezista oricărei critici prin imaginea realist-coerentă a unei epoci, realizată din perspectivă ironică, pe baza unei cunoaşteri din interior a mecanismelor ei, dar şi a naturii umane, într-o arhitectonică romanescă aproape ireproşabilă (vezi şi imaginea de pe coperta IV). Probabil e şi meşteşugul editorului. Până şi acida publicistă Magda Ursache aprecia recent că „…directorul fondator al Junimii a îmbogăţit Galaxia Gutemberg cu multe cărţi bune”.

Grigore CODRESCU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala