ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Poarta de vest – un roman al timpului nostru

Cu un subtitlu care doar în cheie ironică poate fi rezonabil (Aventurile unui cetăţean român), recentul roman al Elisabetei Isanos, Poarta de Vest, Bucureşti, Editura „Lucman”, 2010, poartă amprenta lumii în care trăim. E un roman al timpului nostru, din categoria celor inspirate din realităţile postdecembriste, ilustrând goana după aur, plecarea românilor în occident, în căutarea unei vieţi mai bune. Cu precizarea că, spre deosebire de Cele ce plutesc, de Mircea Daneliuc (o carte-scenariu, care cultivă picanteriile şi senzaţionalul necesare  filmului), Poarta de Vest se distinge prin dorinţa de profunzime.

 Volumul înfăţişază aventurile ortacului Mihai Vitez, disponibilizat, părăsit de nevastă şi trăitor într-o grotă din defileul Văii Jiului. Aidoma unui pustnic, el duce o viaţă primitivă, fiind de o modestie exasperantă pentru cei pe care îi întâlneşte când iese la lumină pentru a vinde cine ştie ce vechituri în talcioc. Corlăţeanu, samsar de oameni şi parvenit de dată recentă, îi propune să îi asigure o slujbă în Spania şi, după ce aranjează toate hârtiile necesare plecării, îl duce la cârciuma lui Talpă, în Madrid, păstrând o suspectă muţenie în privinţa îndatoririlor pe care fostul miner le va avea. Acolo, Vitez constată că singur lucru pe care îl are de făcut este să îşi asculte patronul vorbind despre soţia care îi murise: „Don Miguel, dumneata ştii să asculţi, acesta-i mare lucru”. Prin nesfârşite conversaţii, la care participă şi un anume Frizer, i se sugerează că va avea o misiune extrem de importantă, aceea de a deveni mesagerul şefului pe lumea cealaltă, unde trebuie să o caute pe Claudia şi să îi transmită iubirea neţărmuită a lui Talpă. Când iniţierea lui Vitez pare se apropia de sfârşit, are loc atentatul de la metroul madrilen, iar Talpă îi pierde urma lui Vitez, crezându-l mort. Romanul se încheie neconcludent, prin apariţia aceluiaşi Corlăţeanu, care îl găseşte pe Vitez într-o tabără cu străini veniţi în Spania pentru a câştiga mai bine. Cei doi pornesc spre Italia.

Aşadar, un subiect de film de aventuri, tratat aparent comercial, cu elemente poliţiste şi oarecare suspans. Din fericire, cartea se salvează prin încercarea de a da greutate conţinutului. Poarta de Vest e o carte paradoxală: mediocră ca naraţiune, bună ca parabolă a condiţiei umane. În definitiv, aventurile cetăţeanului Vitez nu sunt altceva decât ilustrarea unei drame colective, aceea a minerilor care s-au văzut trimişi în şomaj, fără niciun rost sau speranţă, condamnaţi după o viaţă în subteran, unde şi-au riscat vieţile. Prin extensie, cartea poate fi citită şi ca document social al României ultimelor două decenii, destinul lui Vitez fiind simptomatic pentru ceea ce s-a întâmplat după evenimentele din decembrie 1989.

 Sunt în această carte pagini descriptive bune, în care Elisabeta Isanos reuşeşte să contureze imaginea unui personaj descumpănit, aflat într-un alt pat al lui Procust, contemporan, pe care autoarea îl compară cu păienjenişul, metaforă a condiţiei lui Vitez: „Nu toată pânza de păianjen are fibre la fel: cele dispuse ca spiţele roţii sunt mai groase şi fără lipici, suficient de solide ca să-l ţină, pe firele astea circulă. Iar între spiţele-raze sunt alte fire, mai fine, năclăite cu ceva lipicios: cu astea îşi prinde prada, dar trebuie să aibă grijă să rămână mereu cu picioarele pe razele pânzei, adică pe teren sigur. Dacă greşeşte un pas, se prinde în propria urzeală. Poate că o undă din sângele păianjenului pătrunde în muscă, în timp ce-l hrăneşte… Musca se apără la-nceput, ca să rămână ea însăşi, apoi simte ce simte el, îi înţelege foamea şi acceptă să devină pradă. (…) Dar Vitez, cu ochii la punctul negru din tavan, nu la muscă şi păianjen se gândea, ci la propria lui situaţie.” (pp. 226-227) Iată, aşadar, limpede exprimată situaţia lui Vitez, care intră în păienjenişul lui Talpă, care vrea să îl convingă să accepte moartea pentru a duce un mesaj dincolo, fostei sale soţii.

Romanul nu este lipsit nici de accente critice la adresa lumii în care trăim şi, implicit, la înstrăinarea noastră ca oameni: „…Aşa-i cu americanii! Fratele cel mare. Big Brother. Pe piaţă, supravieţuieşte cine poate. Regi, dictatori, emiri, sultani, preşedinţi – nu mai contează, sunt toţi la picioarele tronului. (…) Au intrat în celule, modifică viaţa ori o fac în eprubetă. Ai văzut acul acela subţire cum apasă-n pieliţă de câteva ori, pară n-are vârf…? Pătrunde şi injectează nu ştiu ce, sămânţă de om în ou de animal sau invers, ori face pur şi simplu la rece, la microscop, ce fac masculul şi femela, dar fără dragoste, fără căldură. Violează celule!” (p. 161) Componenta satirică se dovedeşte importantă, iar discuţia despre Valea Jiului, un pretext pentru o critică mai amplă, generalizată.

 Poarta de Vest este, în egală măsură, un roman al trecerii. De la un stadiu la altul, de la o lume la alta, de la un timp la altul. O carte a omului aflat în faţa morţii. Nu ca proces biologic inevitabil, ci ca misiune impusă/asumată. Din această perspectivă, Vitez nu e altceva decât imaginea individului care se vede manipulat să moară pentru altcineva. Aflat mai aproape de moarte, el înţelege mai bine viaţa şi îşi acceptă menirea: „De câte ori îi cădeau ochii pe pagina cu decese, parcă anume întoarsă spre el, sau când auzea despre unul că a murit, Vitez simţea un mic fior de bucurie: el mai furase op zi. În acelaşi timp, se făcuse mai blând, mai înţelegător cu ceilalţi. De-acum chiar nu mai avea nimic de pierdut. Zilele i se păreau mai uşor de trăit, cerul mai înalt, lumea mai bună, doar cu mici cusururi, care-i dădeau şi mai mult gust. Cu Talpă şi Frizerul, îndrumătorii lui, vorbea liniştit, fără nici o grabă. Îi făcea plăcere să-i vadă cum se dădeau de ceasul morţii să-i explice.” (pp.180-181). Avem, deci, o morală de tip „carpe diem”, pe care autoarea o complică prin tocmai situaţia specială în care se găseşte acest Vitez, care urmează să se sacrifice pentru o cauză care nu e a lui.

Momentul suprem îl constituie scena în care Vitez, aflat într-o tabără cu refugiaţi, descrisă în tuşe amintind de Dante, îşi înfruntă moartea, culcându-se pe un ziar în mijlocul unor indivizi dubioşi, de diverse etnii: „«Oi muri, îşi spuse, dac-o vrea Dumnezeu. Ştiu că moartea nu vine decât la cei care nu o vor, dar am s-o prind eu… Una-două mă ţâp după ea…» Atâţia ani, îl pândise ea pe el, acum venise vremea vânătorii inverse. De data asta, el era vânătorul. Fără de ce şi cum. S-a întâmplat şi atât. Nu era disperat, nici tulbure la minte, dimpotrivă, se limpezise şi era foarte calm. Până dimineaţă a stat cu ochii deschişi, aşteptând cuţitul, dar nimeni nu s-a apropiat de el.” (p. 322)

 Nu întâmplător am numit această cronică „un roman al zilelor noastre”.  E un timp al dezamăgirilor, al pierderii reperelor şi al devalorizării acestei lumi. Săgeţile critice sunt numeroase în acest volum. Ele vizează orânduirea politică actuală, metehnele presei şi ale oamenilor (prin ironizarea anunţurilor matrimoniale şi funebre), goana după bani, omul-marfă, omul-reclamă: „«Intelectual superprezentabil (urmează dimensiunile), situaţie ireproşabilă, caut tânără suplă 30-43 ani…» «Inginer prezentabil, serios, fără obligaţii, fără vicii, casă+maşină de lux doresc prietenie/căsătorie tânără sinceră, drăguţă, onestă, maxim 40 de ani…» Asta-i marfă la schimb! Îţi dau, îmi dai.” (p. 116)

Fără a se ridica la valoarea romanelor de primă linie ale ultimilor ani, Poarta de Vest rămâne un text onorabil. Nu prin tematică sau structura sa narativă, ci prin semnificaţiile pe care autoarea reuşeşte parţial să i le confere.

Adrian JICU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala