Poezii de Constantin Ciornei

elev, cls. a IX-a, Liceul „Mihai Viteazu” Bucureşti

 

Primul a fost punctul

Ultima dorinţă ca fiinţă o să fie să fugim,

O să urlăm ca demenţii decepţii, o să ne dorim

Să scăpăm, să săpăm o fântână păgână,

Să stăm o săptămână în ea; o mănăstire bătrână

Va călăuzi un ultim sunet, disperat fiind,

Clopotele vor ţipa din toţi rărunchii pe toţi unchii murind.

Cu degetele pe trăgaci-Tragi! – dacă ai sângele pe foaie.

Ultimul fulger, Ultimul înger, Ultima ploaie.

 

O bătrână infantilă cu obrajii blajini, dar nu prea,

Îşi varsă tot Tantarasul ţipând, ar cam vrea

Să poată opri, totul, dar nebunia asta sumbră

Chiar şi demonii schematici din mănăstire îi alungă.

 

Nici un sacerdot nu poate opri focul.

E sanctuar al lacrimilor, în care şobolani îşi găsesc locul…

 

Valuri-Valuri imperiale acaparează malurile,

Săgeţi-Săgeţi regale acţionează zarurile

Destinului, în încercarea uciderii festinului;

Vals al rozelor triste – Vals al clandestinului.

 

Şi Ţipă-n pripă dacă te ţine pancreasul,

Şi Plânge, înfrânge încet necazul,

Şi Iubeşte fireşte în creştet glasul,

Acesta-i sfârşitul lumii – se cam scufundă vasul…

 

A fost un ultim zâmbet şters şi trist,

A fost un ultim semn al unui autostopist

Către cer. El mai cere un pic de milă…

De sub un copac, o ultimă copilă

Se uită-n văzduh, dându-şi ultimul duh,

Ţipând şi vrând să scape de-acei mii de

Iuhmani,

Care în ani

Au scufundat tărâmul în cranii,

Formând puzzle mov prin noroiul roşu,

Un jidan beat cântă mazel tov. E ultim reproşul

Din partea zeilor coborâţi pe Pământ.

Acesta-i sfârşitul lumii, purtaţi-vă blând.

 

Şi Ţipă-n primă dacă te ţine pancreasul,

Şi Plânge, înfrânge încet necazul,

Şi Iubeşte fireşte în creştet glasul,

Acesta-i sfârşitul lumii-se cam scufundă vasul…