Poezii de Radu CANGE

Tripti

- variantă - 

 

Tatăl nostru carele eşti

în ceruri, Bacovia,

umileşte-ne pe noi

cu pesimismul tău.

Rescrie-ne nouă abatoarele,

vechi şi noi, dă-ne nenumărate

clavire la care să cânte

numai fecioare tuberculoase.

Du-ne într-o tuse

printre copacii desfrunziţi,

unde cerbii ne cântă negru, de rău.

Şi molipseşte-ne de geniul tău.

Arama din tine

- variantă -

Octombrie, curge arama din tine,

Eu îmbrăcat doar în frunzele,

frunzele tale,

Tu exaltând doar migdale amare,

Octombrie, curge arama din tine.

Bacovia, iată sensul tristeţii,

Îngemănat cu viori,

cu viori vagabonde,

Şi hărţuit de aceleaşi patetice fronde,

Bacovia, iată sensul tristeţii.

Cernerea timpului peste silueta-i bolnavă,

Sunet, de-argint prăvălit peste opera-i gravă,

Bacovia, Bacovia, iată sensul tristeţii.

Maestrul

Cum să vă spun…

L-am iubit pe acest maestru

al tristeţii, deşi, la început,

n-am putut să-l sufăr.

Da, chiar îl văzusem undeva,

pe la abator, unde sângele

cald se scurgea la canal.

Sau prin suburbii, pare-mi-se,

Aureolat de propriu-i cer.

Ori poate când iubita

îi cerea să vină mai aproape,

ca, frageda ninsoare să-i poată

îngropa. O, desigur, l-am văzut

cum îl invoca pe Rollinat.

Se afla şi el cu noi, mi s-a părut

Că se simţea bine între poeţi.

Era evident, o, cât de evident că,

în subţioară purta o vioară, din care

tocmai se oprise din cântat.

Chiar atunci, parcă o dăruise

unui cerşetor; şi aşa mi s-a părut

că aud ciudatul cuvânt: Nevermore!

Dar şi mai ciudat mă simţeam, uneori,

în compania lui, de parcă i-aş fi

îmbrăcat propria-i haină, dar când m-am

uitat mai bine, era doar hăinuţa mea

cu tristeţea lui aşezată pe ea.

Moartea, în primăvară

în amintirea poetei Mariana Marin

 

Tinereţea aleargă pe gânduri,

ochii ei plutesc în aerul subţire,

nicio moarte nu o mai poate ajunge.

Nicio moarte…

pentru că tinereţea

are la pieptul ei poezia

învăluită într-o anume inocenţă;

pentru că tinereţea stă

aplecată asupra poeziei

şi nu vede moartea

în razele soarelui.

…Poemul acesta agăţat

de primăvară,

agăţat într-o primăvară

ca într-un desen absurd,

bătut într-un cui,

pe un perete al resemnării,

de un pictor cenuşiu

zănatic…

Pentru că aşa

De-aş avea putere

un zeu,

un zeu să caut,

să descopăr minciuna

din spatele lui.

Dar un zeu

Nu-i decât o promisiune

moartă, îmi şopti, cinic,

filozoful.

Dar tu poţi să cauţi,

fiul meu,

pentru că aşa este

făcută zădărnicia.

Balansoar

Stau,

ora aceasta se zbuciumă.

Mă uit la secunda

ce trece ţanţoşă sfidătoare,

prin craniul meu.

Vers să mă fac

mai bine, vers –

întins între sânii doriţi

Destin

Singurătatea

va cădea în tine;

oglinda nu se

va mai aburi.

Gol… gol… gol…

Acolo a fost

odată sufletul tău.

Parcă mai ieri călcai

pe o frunză verde, acum,

păşeşti pe o frunză de cenuşă.

Singurătatea

va cădea în tine…

Păianjenii

Vezi,

poetul acesta a rămas

numai dedicaţie,

pe o pagină,

unde numai literele

îşi mai aduc

aminte de el.

Unde numai literele

trăiesc – păianjeni căţăraţi

pe amintirea lui.