ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Postbelic – postdembrist…

Pe la începutul anilor ’90 (dar şi în continuare…), când au început virulentele atacuri-reconsiderări ale unora împotriva literaturii române postbelice şi nu numai, un oarecare timp mi-am zis că era normal, fiindcă destui ani trăisem cu toţii „în cercul nostru strâmt”, forjat la fabrica moscovită a bolşevismului sovietic. Să nu uităm că, imediat după instaurarea regimului comunist în ţara noastră, limba rusă era cel puţin la fel de importantă ca şi limba română, fiind considerată materie obligatorie încă din ultima clasă de şcoală primară – a IV-a –, iar în clasa a VII-a se învăţa, de prin 1950, Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice şi Geografia U.R.S.S.  Fără a mai intra în alte amănunte şi întorcându-mă la ideea de la începutul acestor rânduri, e locul potrivit să mai adaug doar că, din primii ani de după război, a fost înfiinţată Editura „Cartea Rusă” (ARLUS, înfiinţată în decembrie, 1944, Editura începând să funcţioneze din ianuarie 1945), a cărei menire şi rost erau de a umple rafturile librăriilor şi bibliotecilor cu traduceri din literatura rusă, dar, mai ales, din cea sovietică pronunţat-propagandistică. Românilor trebuia să le intre în cap, şi să nu le mai iasă!, că totul, deci şi în privinţa creaţiei literar-artistice universale „de geniu”, se datora în cea mai mare măsură personalităţilor sovietice din domeniu. Însă, ar fi nedrept să nu recunosc, în acelaşi timp, că, pe lângă autori „de serviciu” – Boris Polevoi (Povestea unui om adevărat), Valentin Kataev (Pentru puterea sovietelor), A.Fadeev (Tânăra gardă), Arkadi Gaidar (Timur şi băieţii lui; Ceaşca albastră), F.V.Gladkov (Cimentul) etc., etc., au fost publicaţi şi autori fără de care literatura universală n-ar avea rotunjime, precum: Turgheniev (Prima iubire, Părinţi şi copii), Tolstoi (Război şi pace; Anna Karenina), Puşkin (Poltava, Boris Godunov, Evgheni Oneghin), Gogol (Taras Bulba, Revizorul, Suflete moarte) etc.

Conform directivelor ideologice venite de la mama-Moscova, Editura „Cartea rusă” aproviziona cu agresivitate şi consecvenţă piaţa cărţii din România cu tone de volume-maculatură semnate de autori despre care, în zilele noastre, nu se mai ştie decât prin arhive, sunt pomeniţi la „capitolul” şi alţii, sau în atotcuprinzătorul şi primitorul etc. Marele avantaj a fost că, adevăraţii iubitori de literatură, au avut posibilitatea să intre astfel în contact şi cu marile valori ale literaturii ruse şi, prin extensia ideii, universale. Aceasta era partea frumoasă şi utilă a situaţiei care, însă, era estompată de dopajul sistematic, bine organizat şi ajustat consistent de către reprezentanţii români, şcoliţi pe „Colinele Lenin” la celebra Universitate „Lomonosov” de lângă capitala sovietică. Prin ei, „Marea prietenă de la răsărit” impunea o ideologie marxist-leninistă şi materialist-dialectică extrem de potrivită propagării unui politicianism comunisto-rigid devenit, odată cu trecerea anilor, unul dintre cele mai cinice sisteme politico-ideologice şi economico-administrative din istorie – rudă apropiată a nazismului hitlerist… Din nefericire, abia în decembrie 1989 acest dopaj agresiv şi umilitor a încetat sau, în orice caz, şi-a diminuat substanţial forţa…

În acest context politico-istoric, scriitorii noştri, care n-au aderat la o politică pronunţat antinaţională, sau o făcuseră doar de ochii lumii şi pentru a putea supravieţui ca autori responsabili şi rezonabili într-o societate total ostilă oricărei activităţi nealiniate standardelor comuniste din domeniul artistic, culturii în general, au creat, totuşi, opere care, datorită valorii lor reale, au rezistat prin timp. Aici trebuie reţinut faptul că scrierile unor asemenea autori cu precădere (dar orice produs literar!), nu vedeau lumina tiparului fără avizul prealabil al unei cenzuri draconice deghizată oarecum paşnic sub denumirea de secţia de propagandă a C.C.-ului comunist. În această ordine de idei cu atât mai mult trebuie apreciată literatura postbelică bună. Evident, cu amendamentele care se impun. Aşadar, adevăraţii creatori români de literatură nu au privit cu pasivitate fenomenul comunistizării ţării, ci, atât cât le-a stat în putere, s-au străduit să creeze opere literare prin care, măcar cât de cât, să contracareze – pentru că de oprit nu putea fi vorba –, înaintarea tăvălugului literar-sovietic măturător peste valorile noastre spiritual-naţionale. De aceea, celor care în ultimele două decenii s-au unit într-o haită mercenar-demolatoare, le-aş aminti că scrieri precum Trilogia valorilor, de Lucian Blaga;  Desculţ, de Zaharia Stancu;  Un om între oameni, de Camil Petrescu; Străinul, de Titus Popovici;  Moromeţii, vol.I, de Marin Preda; Limba poeziilor lui Eminescu, de Al.Rosetti; Vocile nopţii, de Augustin Buzura; Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda; Bate şi ţi se va deschide, de Mihai Sin, Plecarea Vlaşinilor şi Neamul Vlaşinilor, de Ioana Postelnicu etc., etc., au apărut editorial între anii 1948-1989. Însă au apărut, în acelaşi interval de timp şi, de exemplu, Kiev, Moscova, Leningrad, jurnal al unei călătorii în U.R.S.S., de G.Călinescu; Mitrea Cocor, de Mihail Sadoveanu; Bărăgan, de V.Em.Galan; Descoperirea familiei, de Ion Brad; Pasiuni, de Constantin Chiriţă; Puterea, de Corneliu Leu, şi, desigur, multe altele purtând cu ele mesajul unei ideologii pregnant şi sugestiv comuniste. Că s-au făcut compromisuri? Sigur că da: unele grave şi de neiertat, dar altele care, dincolo de aparenţe, au contribuit mai mult sau mai puţin, la rezistenţa şi continuitatea procesului de supravieţuire a literaturii autohtone, aşa cum deja spuneam, pot fi cel puţin explicate acordându-li-se anumite circumstanţe…

 Sigur, acum ne vine uşor să analizăm (şi să acuzăm…) situaţia de la „înălţimea” finelui de an 2009 punând la zid pe unii şi pe alţii, dar nu ţinem seama de contextul istoric în care scriitorii noştri şi-au publicat cărţile. Şi mă refer aici la generalitatea problematicii vizavi de creaţia literară din perioada menţionată care s-a constituit, până la urmă, în literatura română postbelică. Atunci, adică acum două decenii, câţiva tineri, dar şi mai puţin tineri, deveniţi peste noapte „importanţi” critici şi istorici literari, au început marea hăituială împotriva… Împotriva… miturilor, în primul rând având scopul măreţ de a demonstra că marile valori spirituale trebuie coborâte de pe soclurile lor intangibile analizându-li-se creaţiile de pe poziţia noii democraţii. Mă întreb, poate retoric, „acei mari analişti reconsideratori” de la finele secolului XX şi până azi, ştiu, oare, că Gazeta literară era copia revistei sovietice Literaturnaia gazeta, iar Scânteia, organul politic al PCR, leit ziarul Iskra… sovietic?

Dar, vorba Poetului, Trecut-au anii, iar timpul, conformându-se menirii sale, a cernut valorile şi-acum, iată, putem extrage din contextul general câteva cărţi şi autori datorită cărora literatura română – cea valoroasă – nu a sucombat, ci şi-a asigurat continuitatea. Să nu ne prefacem a nu pricepe cum stau lucrurile cu adevărat, fiindcă ar fi o uriaşă greşeală să nu fim obiectivi şi sinceri aşezând operele literare create după cel de-al doilea război mondial în raftul unde se află locul fiecăreia, într-o ierarhie stabilită de bătrânul şi înţeleptul „bibliofil” Cronos… Apoi, să analizăm şi ce anume s-a creat, literar vorbind, în primii 20 de ani posbelici şi cam ce s-a creat după decembrie ’89 – indiferent despre care gen literar ar fi vorba. Personal risc să afirm că, din 1990 şi până în 2009, nu a apărut nici măcar o singură carte – proză sau versuri – despre care să se spună cu seninătate: da, aceasta e cartea! Că au fost lăudate până la isterie unele volume, mai mult pe bază de confrerie, este o realitate incontestabilă; s-au propus şi s-au acordat premii care, s-a dovedit mai apoi că, doar din punct de vedere financiar au contat – restul… Au fost premiaţi autori, cu premii importante, de care acum, după doi-trei-şase-zece ani, nu se mai ştie nimic. Este adevărat: nu mai există cenzură, deşi… Din nefericire, zic eu, literatura română e plină, cu mult mai plină, în orice caz, de scrieri lipsite de valoare decât ne-am fi imaginat în 1990. „Marii demolatori-reconsideratori” grohăie de plăcere când proslăvesc nulităţile punând la index tot ce depăşeşte puterea lor de percepţie şi înţelegere. Eminescu a devenit un romantic demodat, Sadoveanu un depăşit, Creangă un povestitor mediocru, chiar obscen, Caragiale un superficial, Slavici un plicticos, Rebreanu un romancier de provincie ş.a.m.d. şi etc. Pe când literatura actuală, noile generaţii de scriitori, ehe!, dacă nu toţi, majoritatea sunt foarte buni şi tocmai potriviţi pentru a li se înmâna premiul Nobel. S-au făcut chiar propuneri, dar suedezii şi norvegienii, necunoscători de limba română, au văduvit literatura universală de cel puţin o capodoperă româno-postdecembristă. Aşa comercială şi, nu rareori plină de obscenităţi cum ar fi ea!

Că simţi imediat nevoia să exclami amintind de Nicuţă Tănase: „Ce oameni, domnule!”

În mod intenţionat nu am dat nume de autori postdecembrişti, fiindcă alţii, decât unii „optzecişti”, mai apropiaţi de valoarea acestora, sunt greu de găsit. Ar fi prea mult să spun imposibil, dacă aş aduce în context întreaga literatură naţională începând, să zicem, cu Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung?  

Părerea mea este că, la pretenţiile unora, multcitatului şi optimistului îndemn rădulescian i-a cam trecut vremea, iar Cervantes, Moliere, Twain, Cehov, Blaga, Dante, Shakespeare, Faulkner, Goethe ş.a., ş.a. n-au rămas ca valori incontestabile în literatura universală pentru că ar fi scris subliteratură, ci, după cât îmi amintesc eu, din cu totul alte motive… 

Pe la începutul anilor ’90 (dar şi în continuare…), când au început virulentele atacuri-reconsiderări ale unora împotriva literaturii române postbelice şi nu numai, un oarecare timp mi-am zis că era normal, fiindcă destui ani trăisem cu toţii „în cercul nostru strâmt”, forjat la fabrica moscovită a bolşevismului sovietic. Să nu uităm că, imediat după instaurarea regimului comunist în ţara noastră, limba rusă era cel puţin la fel de importantă ca şi limba română, fiind considerată materie obligatorie încă din ultima clasă de şcoală primară – a IV-a –, iar în clasa a VII-a se învăţa, de prin 1950, Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice şi Geografia U.R.S.S.  Fără a mai intra în alte amănunte şi întorcându-mă la ideea de la începutul acestor rânduri, e locul potrivit să mai adaug doar că, din primii ani de după război, a fost înfiinţată Editura „Cartea Rusă” (ARLUS, înfiinţată în decembrie, 1944, Editura începând să funcţioneze din ianuarie 1945), a cărei menire şi rost erau de a umple rafturile librăriilor şi bibliotecilor cu traduceri din literatura rusă, dar, mai ales, din cea sovietică pronunţat-propagandistică. Românilor trebuia să le intre în cap, şi să nu le mai iasă!, că totul, deci şi în privinţa creaţiei literar-artistice universale „de geniu”, se datora în cea mai mare măsură personalităţilor sovietice din domeniu. Însă, ar fi nedrept să nu recunosc, în acelaşi timp, că, pe lângă autori „de serviciu” – Boris Polevoi (Povestea unui om adevărat), Valentin Kataev (Pentru puterea sovietelor), A.Fadeev (Tânăra gardă), Arkadi Gaidar (Timur şi băieţii lui; Ceaşca albastră), F.V.Gladkov (Cimentul) etc., etc., au fost publicaţi şi autori fără de care literatura universală n-ar avea rotunjime, precum: Turgheniev (Prima iubire, Părinţi şi copii), Tolstoi (Război şi pace; Anna Karenina), Puşkin (Poltava, Boris Godunov, Evgheni Oneghin), Gogol (Taras Bulba, Revizorul, Suflete moarte) etc.

Conform directivelor ideologice venite de la mama-Moscova, Editura „Cartea rusă” aproviziona cu agresivitate şi consecvenţă piaţa cărţii din România cu tone de volume-maculatură semnate de autori despre care, în zilele noastre, nu se mai ştie decât prin arhive, sunt pomeniţi la „capitolul” şi alţii, sau în atotcuprinzătorul şi primitorul etc. Marele avantaj a fost că, adevăraţii iubitori de literatură, au avut posibilitatea să intre astfel în contact şi cu marile valori ale literaturii ruse şi, prin extensia ideii, universale. Aceasta era partea frumoasă şi utilă a situaţiei care, însă, era estompată de dopajul sistematic, bine organizat şi ajustat consistent de către reprezentanţii români, şcoliţi pe „Colinele Lenin” la celebra Universitate „Lomonosov” de lângă capitala sovietică. Prin ei, „Marea prietenă de la răsărit” impunea o ideologie marxist-leninistă şi materialist-dialectică extrem de potrivită propagării unui politicianism comunisto-rigid devenit, odată cu trecerea anilor, unul dintre cele mai cinice sisteme politico-ideologice şi economico-administrative din istorie – rudă apropiată a nazismului hitlerist… Din nefericire, abia în decembrie 1989 acest dopaj agresiv şi umilitor a încetat sau, în orice caz, şi-a diminuat substanţial forţa…

În acest context politico-istoric, scriitorii noştri, care n-au aderat la o politică pronunţat antinaţională, sau o făcuseră doar de ochii lumii şi pentru a putea supravieţui ca autori responsabili şi rezonabili într-o societate total ostilă oricărei activităţi nealiniate standardelor comuniste din domeniul artistic, culturii în general, au creat, totuşi, opere care, datorită valorii lor reale, au rezistat prin timp. Aici trebuie reţinut faptul că scrierile unor asemenea autori cu precădere (dar orice produs literar!), nu vedeau lumina tiparului fără avizul prealabil al unei cenzuri draconice deghizată oarecum paşnic sub denumirea de secţia de propagandă a C.C.-ului comunist. În această ordine de idei cu atât mai mult trebuie apreciată literatura postbelică bună. Evident, cu amendamentele care se impun. Aşadar, adevăraţii creatori români de literatură nu au privit cu pasivitate fenomenul comunistizării ţării, ci, atât cât le-a stat în putere, s-au străduit să creeze opere literare prin care, măcar cât de cât, să contracareze – pentru că de oprit nu putea fi vorba –, înaintarea tăvălugului literar-sovietic măturător peste valorile noastre spiritual-naţionale. De aceea, celor care în ultimele două decenii s-au unit într-o haită mercenar-demolatoare, le-aş aminti că scrieri precum Trilogia valorilor, de Lucian Blaga;  Desculţ, de Zaharia Stancu;  Un om între oameni, de Camil Petrescu; Străinul, de Titus Popovici;  Moromeţii, vol.I, de Marin Preda; Limba poeziilor lui Eminescu, de Al.Rosetti; Vocile nopţii, de Augustin Buzura; Cel mai iubit dintre pământeni, de Marin Preda; Bate şi ţi se va deschide, de Mihai Sin, Plecarea Vlaşinilor şi Neamul Vlaşinilor, de Ioana Postelnicu etc., etc., au apărut editorial între anii 1948-1989. Însă au apărut, în acelaşi interval de timp şi, de exemplu, Kiev, Moscova, Leningrad, jurnal al unei călătorii în U.R.S.S., de G.Călinescu; Mitrea Cocor, de Mihail Sadoveanu; Bărăgan, de V.Em.Galan; Descoperirea familiei, de Ion Brad; Pasiuni, de Constantin Chiriţă; Puterea, de Corneliu Leu, şi, desigur, multe altele purtând cu ele mesajul unei ideologii pregnant şi sugestiv comuniste. Că s-au făcut compromisuri? Sigur că da: unele grave şi de neiertat, dar altele care, dincolo de aparenţe, au contribuit mai mult sau mai puţin, la rezistenţa şi continuitatea procesului de supravieţuire a literaturii autohtone, aşa cum deja spuneam, pot fi cel puţin explicate acordându-li-se anumite circumstanţe…

 Sigur, acum ne vine uşor să analizăm (şi să acuzăm…) situaţia de la „înălţimea” finelui de an 2009 punând la zid pe unii şi pe alţii, dar nu ţinem seama de contextul istoric în care scriitorii noştri şi-au publicat cărţile. Şi mă refer aici la generalitatea problematicii vizavi de creaţia literară din perioada menţionată care s-a constituit, până la urmă, în literatura română postbelică. Atunci, adică acum două decenii, câţiva tineri, dar şi mai puţin tineri, deveniţi peste noapte „importanţi” critici şi istorici literari, au început marea hăituială împotriva… Împotriva… miturilor, în primul rând având scopul măreţ de a demonstra că marile valori spirituale trebuie coborâte de pe soclurile lor intangibile analizându-li-se creaţiile de pe poziţia noii democraţii. Mă întreb, poate retoric, „acei mari analişti reconsideratori” de la finele secolului XX şi până azi, ştiu, oare, că Gazeta literară era copia revistei sovietice Literaturnaia gazeta, iar Scânteia, organul politic al PCR, leit ziarul Iskra… sovietic?

Dar, vorba Poetului, Trecut-au anii, iar timpul, conformându-se menirii sale, a cernut valorile şi-acum, iată, putem extrage din contextul general câteva cărţi şi autori datorită cărora literatura română – cea valoroasă – nu a sucombat, ci şi-a asigurat continuitatea. Să nu ne prefacem a nu pricepe cum stau lucrurile cu adevărat, fiindcă ar fi o uriaşă greşeală să nu fim obiectivi şi sinceri aşezând operele literare create după cel de-al doilea război mondial în raftul unde se află locul fiecăreia, într-o ierarhie stabilită de bătrânul şi înţeleptul „bibliofil” Cronos… Apoi, să analizăm şi ce anume s-a creat, literar vorbind, în primii 20 de ani posbelici şi cam ce s-a creat după decembrie ’89 – indiferent despre care gen literar ar fi vorba. Personal risc să afirm că, din 1990 şi până în 2009, nu a apărut nici măcar o singură carte – proză sau versuri – despre care să se spună cu seninătate: da, aceasta e cartea! Că au fost lăudate până la isterie unele volume, mai mult pe bază de confrerie, este o realitate incontestabilă; s-au propus şi s-au acordat premii care, s-a dovedit mai apoi că, doar din punct de vedere financiar au contat – restul… Au fost premiaţi autori, cu premii importante, de care acum, după doi-trei-şase-zece ani, nu se mai ştie nimic. Este adevărat: nu mai există cenzură, deşi… Din nefericire, zic eu, literatura română e plină, cu mult mai plină, în orice caz, de scrieri lipsite de valoare decât ne-am fi imaginat în 1990. „Marii demolatori-reconsideratori” grohăie de plăcere când proslăvesc nulităţile punând la index tot ce depăşeşte puterea lor de percepţie şi înţelegere. Eminescu a devenit un romantic demodat, Sadoveanu un depăşit, Creangă un povestitor mediocru, chiar obscen, Caragiale un superficial, Slavici un plicticos, Rebreanu un romancier de provincie ş.a.m.d. şi etc. Pe când literatura actuală, noile generaţii de scriitori, ehe!, dacă nu toţi, majoritatea sunt foarte buni şi tocmai potriviţi pentru a li se înmâna premiul Nobel. S-au făcut chiar propuneri, dar suedezii şi norvegienii, necunoscători de limba română, au văduvit literatura universală de cel puţin o capodoperă româno-postdecembristă. Aşa comercială şi, nu rareori plină de obscenităţi cum ar fi ea!

Că simţi imediat nevoia să exclami amintind de Nicuţă Tănase: „Ce oameni, domnule!”

În mod intenţionat nu am dat nume de autori postdecembrişti, fiindcă alţii, decât unii „optzecişti”, mai apropiaţi de valoarea acestora, sunt greu de găsit. Ar fi prea mult să spun imposibil, dacă aş aduce în context întreaga literatură naţională începând, să zicem, cu Scrisoarea lui Neacşu de la Câmpulung?  

Părerea mea este că, la pretenţiile unora, multcitatului şi optimistului îndemn rădulescian i-a cam trecut vremea, iar Cervantes, Moliere, Twain, Cehov, Blaga, Dante, Shakespeare, Faulkner, Goethe ş.a., ş.a. n-au rămas ca valori incontestabile în literatura universală pentru că ar fi scris subliteratură, ci, după cât îmi amintesc eu, din cu totul alte motive…

Dumitru Hurubă

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala