Slăbuţul, grăsuţul şi boborul

În societăţile moderne, slăbuţul simbolizează forţele productive, aducătoare de venituri şi de putere financiară. Capitalismul incipient le eliberează de strânsorile economiei naturale închise. Dar odată cu evoluţia slăbuţului se instituţionalizează şi se dezvoltă componente ale grăsuţului: magistratură, învăţământ, sănătate, administraţie etc. De prisos a spune aici, simplificând aproape nepermis lucrurile, că întreţinerea acestor „forme” beneficiază de averea rezultată din buna funcţionare a mecanismelor slăbuţului. Nu-i vorbă, unele din componentele modernizării târzii ale unor state, cum a fost România sub impactul reformelor domnitorului Al. I. Cuza, pot fi taxate drept „forme fără fond”, consumând nejustificat din averea adusă de forţele productive. Deci o armată întreagă de bugetari este dusă în spate de bietul slăbuţ din al cărui blid hrăpăreţii flămânzi ce compun fantoma grăsuţului îi culeg agoniseala. Faptul devine dramatic în perioade de criză, mai ales în cazul celeia pe care, cu chiu cu vai, o traversăm.

Pe data de 6 mai când domnul Traian Băsescu, preşedintele României, expunea într-o emisiune televizată distincţiile necesare între slăbuţ şi grăsuţ, deplângându-l pe cel dintâi, comunicc totodată ca soluţie de ieşire din situaţia gravă în care ne-a băgat criza şi ne-a menţinut guvernul scăderea salariilor bugetarilor cu 25 la sută până la finele anului şi a pensiilor cu 15 la sută, începând cu luna iunie. Eu nemaifiind persoană activă, ci trecut în rândul pensionarilor, s-ar putea spune că sunt inclus în mod indirect în fantoma grăsuţului. Măsura propusă a fost prezentată împreună cu altele Fondului Monetar Internaţional în vederea obţinerii unei noi tranşe de împrumut. Grea situaţie! Vestea a supărat pe mulţi, pe alţii i-a întărâtat împotriva celor dintâi şi a susţinătorilor lor politici care, vezi bine, nu înţeleg greutăţile prin care trece ţara. Eu le înţeleg, dar aş adăuga un aspect. Din felul în care se pune problema s-ar părea că acordându-mi-se pensia mi se face o favoare, o concesie şi, mai ştii?, un cadou. Or, chiar fiind bugetar, în cei 44 de ani mi s-au perceput nişte bani pe care statul i-a folosit. Dacă ar fi fost o înţelegere, eventual parafată, între mine şi stat, la finalul stagiului celor 44 de ani de activitate fără întrerupere ar fi fost contabilizată suma contribuţiei mele şi aceasta mi-ar fi fost returnată, făcându-se cuvenitele echivalenţe. Dar se putea oare măcar presupune că în timpul comunismului individul avea oarecare prestanţă în faţa statului? Fireşte că nu, iar starea de fapt s-a transmis şi în noul regim, să-i spunem capitalist, de o originalitate mai ceva decât democraţia.

Ieşind în faţa naţiunii, în împrejurările negocierii cu FMI, preşedintele statului a rostit sec, măsurile de reajustare a salariilor bugetarilor, a pensiilor şi ajutoarelor de şomaj. Unele măsuri au fost aflate mai pe urmă de către o populaţie complet zăpăcită. Asta e o altă problemă devenită la noi obişnuinţă, aceea a lipsei de comunicare a guvernului, mai precis, a puterii, cu populaţia. Aceasta e chemată la referendum când îi vine bine preşedintelui şi este absolut interesat. De ce a trebuit chemat poporul (boborul?) să-şi spună cuvântul în privinţa parlamentului unicameral şi a reducerii numărului de parlamentari până la 300, în chiar ziua scrutinului pentru funcţia de preşedinte e uşor de presupus şi de înţeles. Culmea cinismului ar fi fost să fie stabilit numărul de 322 de parlamentari. Şi chemarea mulţimii s-a făcut fără a i se explica nimic despre aşa-zisa reformare a statului, despre uluitoarele avantaje ale unicameralului etc. Biata ţaţa Floarea a fost chemată, ba chiar incitată să aprobe adevărul stipulat la şmecherie căci văzuse scris peste tot că aştia, parlamentarii, de la care i se trage şi tot răul din lume, n-au să scape de ce le e frică. Şi-acum tot biata ţaţa Floarea este chemată să pună umărul şi să salveze ţara luându-i-se din pensia şi aşa de mizerie. Şi gestul ţaţei Floarea este incorporat unui înalt şi patriotic sentiment de solidaritate în faţa imperativelor de salvare a ţării pe care te pomeneşti că tot ea şi ceilalţi necăjiţi au adus-o în starea de plâns în care este de o bună bucată de vreme. Dar nişte cârtitori din opoziţie ridică tonul, îndrăznesc să aibă şi alte idei. Fireşte că domnul preşedinte le desfiinţează cu o nouă ieşire în faţa camerelor de luat vederi, cu un zâmbet indulgent, făcându-i de  ocară, negând ce a spus adineauri cu o nonşalanţă care te descumpăneşte. Căci schimbând registrul, luându-şi o fizionomie gravă ne reaminteşte că ultimul trimestru al anului 2009 a fost un trimestru de criză. Îi reamintim şi noi domnului preşedinte că a fost un trimestru electoral, drept  pentru care dumnealui a promulgat cu bună ştiinţă legea măririi salariilor cadrelor didactice cu 50 la sută, ca să dezavueze acum, dând vina pe alţii, tocmai ceea ce a aprobat. Căci învinuită fiind guvernarea Tăriceanu în timpul căreia s-au mărit salarii şi pensii aşa, în neştire, fără susţinere financiară reală, domnul Băsescu se face că uită şi pe atunci era preşedinte, cu drept de a respinge ca nefondate respectivele acte legislative. Mai mult, vrând să protejeze guvernarea Boc, domnul preşedinte invocă vinovăţii anterioare care, cumulate, se încorporează, în starea gravă de acum. În felul acesta ajungem cu vinovăţiile până la Burebista care, arzând viile dacilor petrecăreţi, le-a periclitat acestora şi situaţia economică şi şi-a ridicat lumea în cap. Dar poetul anonim interpretează altfel gestul regelui dac, dând parcă dreptate ideilor puterii actuale: „Burebista pe daci i-a sfătuit/ viile de le-a înjumătăţit/ şi din dacii beţivi a redresat/ oameni buni cu romanii de luptat.”

Referindu-se la cârtitorii din opoziţie, domnul preşedinte consideră că aceştia sunt instigatori la dezordine, o dezordine care prin anii 1990-1991 a favorizat jaful ţării. Desigur. Dar chiar pe atunci a început să ascensioneze în viaţa publică domnul Traian Băsescu. Apoi, chiar sub ordinea instaurată de când e preşedinte se protejează cu nemiluita clientela politică, apar palate, se fac achiziţii publice discutabile etc. Dar domnul preşedinte le trece sub tăcere, ca şi când nu le-ar şti. El invocă etern să-i fie martori spuselor sale, singurele adevărate, pe „români” (care români? Boborul?), ca şi cum ar fi deţinătorul adevărului absolut. Şi trebuie s-o recunoaştem, reuşeşte de minune, dar cu ce preţ?

În ceea ce mă priveşte, fără a fi solidar cu donaţiile sus-puşilor, mă voi conforma celor stabilite. Ca să nu fii socotit de rea credinţă voi spune că salariul şi pensia constituie singurele mele venituri şi nu doar picături de apă în ligheanul plin, cum stau lucrurile în cazul altora. Tare mi-e teamă însă că există o teamă şi mai mare şi o preocupare şi mai susţinută decât simpla salvare a ţării. Gândiţi-vă şi domniile voastre: România, cum, necum, se va salva şi se va mai vorbi de ea şi peste ani. Dar dacă actuala putere nu va mai câştiga alegerile în 2012? Doamne fereşte! Asta ar însemna să refacem sloganul domnului Traian Băsescu: Să trăiţi mai puţin bine! Şi mai e ceva. Nu ştiu dacă nu cumva boborul prinde tot mai mult în ochii unora conturul şi fizionomia poporului.

Victor MITOCARU