ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Viaţa unui mare cărturar rebel

Când am citit, pe la începutul lui martie a.c., fragmentele publicitare, expediate unui ziar, precum buzduganul zmeului din poveste, cu anunţarea apariţiei unei cărţi de Adrian Marino, Viţa unui om singur, nu-mi puteam închipui cum „va arunca în aer lumea culturală” şi „va pune pe jar lumea literară”. Îl ştiam pe criticul ideilor literare un polemist aprig, înseşi scrierile sale de sinteză se menţineau în registrul controversei, pentru a-şi impune punctele de vedere. Iar cât priveşte singurătatea, înţelegeam prin asta o independenţă de spirit dusă până în pânzele albe, până la renunţarea de a primi privilegii sociale care, e drept, i-au fost refuzate, adeseori, cu străşnicie. Îl vedeam instalat în bibliotecă, împrejmuit de noian de cărţi şi cu zeci de sertare doldora de fişe. Auzisem că, totuşi, a călătorit mult în străinătate, că a fost activ, politiceşte vorbind, şi „înainte”, prin tinereţe, dar mai ales la început postdecembrist. Ceea ce m-a intrigat cel mai mult au fost reacţiile avant la lettre ale unor nume sonore şi, cu deosebire, ale unor persoane care, se spunea, nu au citit nimic din ce a scris Adrian Marino şi, vai, nici nu auziseră de numele lui. De aceea am şi scris repede o preîntâmpinare.

 Mirarea a crescut când au apărut reacţii la cartea format mare, 526 de pagini, ieşită de sub tipar imediat: („Mortul rău”, calchiere după „Adrian Marino minte şi mort”), câteva elogii fugitive şi restul, să vedem ce mai urmează. Numaidecât cititorii s-au bulucit asupra opului planturos şi unii s-au şi apucat să scrie. Viteză de mileniul al treilea! La publicarea acestor rânduri, vor fi fost multe luări de poziţie, individuale sau în grup, dezbateri şi mese rotunde. Şi vor urma vorbe, sigur, nesfârşită vreme, după cum poate exista şi o „ripostă” prin tăcere. Şi aducând pe tapet ecoul „calomniilor şi bârfelor «Dr.» – lui Bratu”, la care se referă Adrian Marino şi Mircea Dinescu. „Victimele” vor fi cam sau foarte nervoase şi, astfel, scandalul atât de dorit va alimenta viaţa noastră culturală şi politică. Pentru că, într-adevăr, cartea oferă asemenea prilej de vociferări. Memoriile acestea punitive tulbură festivităţile şi apele deja nebuloase, mai mult, aruncă în aer habitudinile culturale şi politice (două domenii antagonice în deplină convieţuire). Chiar dacă ele se resping, culturnicii şi politrucii cată să le amestece, fiecare cu scop bine profitabil. „Memoriile” (cu ghilimele, că nu-s memorii propriu-zise) sunt mai mult polemice (dovadă de sănătate a unei culturi); pamfletare nu prea, căci le lipseşte caracterul literar, atribut detestat de memorialist. El invocă spiritul critic: „dreptul spiritului critic de a se exercita oricând, oriunde şi împotriva oricui”. Totuşi, cât priveşte Viaţa unui om singur spiritul critic se manifestă doar într-un singur sens, nu cel mai relevant: diatribă împotriva tuturor, inclusiv împotriva autorului însuşi. Fără poezie neagră dantescă, fără alegorie swiftiană, fără fabulă cantemirescă, fără vervă argheziană, numai cu incriminări de felul filipicelor din toate timpurile şi al publicisticii satirice de tip Jean Lorainne, Léon Bloy, Mirbeau, Ernest Hello, Veillot. Dar publiciştii aceştia, deşi faimoşi, sunt de talie mică în comparaţie  enciclopedicul Marino. O carte unică, masivă. Un demers (auto)pedepsitor, implacabil: „Doresc să scriu totuşi, «cartea» vieţii mele, în toate sensurile cuvântului. Să-mi afirm identitatea, «personalitatea», bună, rea, aşa cum a fost”.

Dacă aceste „moravuri” sunt văzute prin lentilele marelui şi irascibilului observator, imaginea apare sinistră. Mărită, dar cu mult adevăr conţinut. O biografie „intelectuală, ideologică şi culturală”, nu anecdotică şi factologică, cum spune chiar autorul, dar marcată de un temperament pe cât de metodic pe atât de bătăios. Cartea poate fi citită, dintr-un anume unghi, ca o vendetă, pe de altă parte se citeşte şi ca un act de sinceritate demistificatoare. Mi se pare tentantă analogia cu Eugen Ionescu, în pofida unor deosebiri tranşante. Conştiinţe turbulente, negaţia şi sfidarea lor provin din insatisfacţii ajunse până la exasperare, dincolo de problemele strict literare. Dar unul e spirit creator, cestălalt este ideolog. Francheţea lor descumpănitoare ţine să dea pe faţă şi astfel să dinamiteze racile ajunse la absurd şi grotesc, care în cazul lui Ionescu au umor (negru), în cel al lui Marino funcţionează doar umorile vitriolante. De la simpla frondă, ei acced la revolta convingerilor intime. Autorul eseului Nu a fost întâmpinat cu calificări de „nihilism”, „excentricitate” şi „demonism” pentru atitudinea lui negatoare faţă de Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu etc.: „pustietăţi sufleteşti”, „descalificant moral şi estetic”, un caz de „domeniul psihanalizei”. Când a „evoluat” către lumea generală a Rinocerilor, transgresată prin artă, disperarea lui (altfel decât aceea a lui Cioran) l-a purtat spre Academia Franceză. Negaţia lui Marino e primită tot ca un reflex „paranoic”, fără culoare literară, dar cu anvergură ideologică şi critică ieşită din comun.

În cazul lui Adrian Marino, etalarea propriilor metehne îi justifică, aproape delicios, autodenunţul. Se consideră, pe drept, „iritabil”, „plin de revolte refulate, de inhibiţii de mult ascunse”, „ursuz, rece, antipatic, inabordabil, «imposibil»”; „Dar obstacolul cel mai dificil este al subiectivităţii adesea excesive: nu m-am plăcut niciodată. Nici cum am fost, nici cum am fost obligat să trăiesc”. Spusa psalmistului în legătură cu dragostea nu-i pe măsura firii sale. Preferă, mai curând, să nu ierte pe nimeni şi nimic, să adopte în  aceste „atitudini” negaţia distructiv/constructivă, justificată „moral şi chiar ontologic”, potrivit cu „legea talionului”: „Fiindcă ea pune în loc ceva, ceea ce a fost distrus, desfiinţat. Umple «un gol». Reface un echilibru rupt”. „Seniorul” a fost acuzat de laşitate că a lăsat să se dea publicităţii acest masiv op recriminator după cinci ani de la moartea sa. Care a fost raţiunea unui astfel de procedeu? „Posibilitatea ca un personaj oarecare (…) să poată intra cu agresivitate în intimitatea vieţii mele mă umple, de pe acum, de oroare. Numai acest gând mă exasperează şi îmi dă fiori. Cel puţin după moartea mea, voi fi ferit de contacte impure”.

E bine de trecut aici peste statura cărturarului care a nutrit toată viaţa   (ca   şi G. Călinescu pe care, pur şi simplu, îl urgiseşte) construcţia monumentală şi durabilă. Totuşi,  se situează pe itinerariul trasat de la Cantemir la reprezentanţii Şcolii Ardelene, de la Hasdeu şi Maiorescu, la Iorga şi Mircea Eliade. Român este şi Adrian Marino căruia nu-i place ţara de baştină, aşezată mai totdeauna în poziţie subalternă faţă de alte neamuri, fapt care ne-a ţinut pe loc. Motivele invocate sunt parţial îndreptăţite: lipsa de idei „precursoare”, condiţiile istorice vitrege, „defectele profunde ale poporului român”. Tale-quale,: „Suntem, în esenţă şi din nefericire (…) un popor arhaic, un amestec de tenacitate şi viclenie a supravieţuirii, de adaptabilitate şi egoism defensiv, de vasalitate, duplicitate şi servilitate, de timorare şi capacitate extraordinară de simulare şi salvare a aparenţelor”. Balcanism şi fanariotism impregnate ca o rea pecete: „nous sommes ici aux portes de l’Orient…” Cultura şi Civilizaţia dominant rurale îl nemulţumeşte categoric pe „europeanul” Marino. mitul Meşterului Manole e un mit de circulaţie balcanică, iar „Mioriţa” – un nefericit mit al resemnării. Surprinzător, pornirea negatoare a  savantului se extinde şi asupra altor zări. Pe ruşi nu-i suportă sub nici un chip, europeni şi ei, estici (Puşkin, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, Cehov, marii anticomunişti), îi reprobă şi pe occidentali, care sunt aroganţi, dogmatici, stângişti şi altele. De exemplu, concret, Roland Barthes este „emblema modei şi snobismului şi, mai ales, frivolităţii critice specifică perioadei «structuraliste»”.  Companionul Etiemble are şi el beteşugul unei  avariţii „sordide, maladive”, pe Ţvetan Todorov îl macină „aroganţa şi suficienţa, iar „obrăznicia” lui Enzesberger nu o întrece nimeni. „ Parisul – „polul modern al rataţilor”.

Dar mai cu seamă Marino nu suportă „odioasa viaţă literară” contemporană de la Nordul Dunării, pe care, oricât de marginalizat a fost, a cunoscut-o bine, uneori în detalii. De acum mânia autorului, a victimelor şi a altor receptori ai Vieţii unui om singur, creşte peste măsură. O tornadă de discreditări revarsă eruditul hermeneut asupra celor mai mulţi, de la impresionistul E. Lovinescu, la preceptorul G. Călinescu, marea lui dezamăgire; de la Mircea Eliade, Cioran, Noica (toată „generaţia bombastică”), până la Al. Paleologu, N. Steihardt, Marin Preda, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Eugen Simion. Marii noştri critici numiţi mai sus sunt „iluştri necunoscuţi în Europa”. Istoricul religiilor „nu avea nici o educaţie şi sensibilitate afectiv artistică. Pictura şi muzica nu-i spuneau nimic”; I. Negoiţescu (amic, dacă se poate spune aşa) cultivă „narcisismul sexual exhibiţionist”, literatorul de la Rohia – „un amestec livresc, împănat cu citate”, conu’ Alecu Paleologu este „exhibiţionistul modern” care debitează „enormităţi”; I. P. Culianu e doar „un subprodus, în esenţă, al lui Eliade”. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au merite radiofonice, dar „ce operă au ei?”. Securitatea, menţionează Marino, era mult mai informată decât cei de la Europa Liberă. Cei mai mulţi şi mai apropiaţi de vremea noastră sunt descalificaţi fără nici o ezitare. Gabriel Liiceanu, „mare Căpitan filosof-naţional, guru suprem”, Andrei Pleşu, subţire autor al unei cărţulii cu titlu împrumutat fără să menţioneze, H. R. Patapievici, „invenţie a GDS”, Ileana Mălăncioiu „amestec de Miţa Baston  şi Surâsul Hiroşimei”, „ofiţerul Dan Ciachir”, Mircea Mihăieş cel cu „o furie demolatoare, frenetică, iraţională”, „legionarul” Paul Barbăneagră. Mircea Dinescu e „golănaşul de profesie”, Ion Cristoiu, „gangster utecist de presă”, Dan Petrescu „mărunt ratat veninos”, Luca Piţu „măscărici verbal”, „ipochimenul” Dan C. Mihăilescu, C. T. Popescu „uluitor de agresiv şi vulgar”, „mereu crispat, categoric, suficient şi definitiv”, „violent, grobian, cu fizionomie de killer din filmele din seria B”. Şi mulţi alţii, scriitori, ziarişti, politicieni, de orice culoare politicianistă. Un adevărat tsunami, o inflamare goyescă, încât parcă te cuprinde invidia, cum e gluma cu oltenii, că nu te imortalizează fie şi cu vorbe de rău. Sau măcar să fi dat indicaţii pentru un Dicţionar. Dar aici, fireşte, n-ar fi putut trece pe oricine. Marino îşi asumă misia şi riscul de a fi neîndurător. Nici Heliade n-a fost mai blajin, nici Hasdeu, nici Macedonski cu care monograful crede că se înrudeşte temperamental. E încă un păcat al românilor intelectuali, identificat de enciclopedist: „nihilismul distructiv”. În acest din urmă caz dar şi în altele, nu se exclude pe sine.

Constantin TRANDAFIR

27 martie, 2010

 

P. S.: Între timp, era de aşteptat, au dat năvală cei „popiţi” mai mult sau mai puţin, care sunt încă în viaţă, cu atacuri violente ori mai potolite, invocând pentru adeverirea supărării lor şi soarta „victimelor” trecute în nefiinţă. De la un critic vătămat să reţinem finalul: „În sfârşit, despre coabitarea autorului cu Puterea ocultă rămâne să vorbim în articolul următor”. Curiozitatea ne omoară. Domnul Dinescu de la CNSAS ştie dumnealui ce  şi cum se lucrează pe acest tărâm enigmatic, când spune că Marino a fost un „turnător” sadea . Ştia şi Memorialistul, care a acordat două capitole acestui domeniu, unde relatează cum a intrat în vizorul Securităţii. Informările ce se cereau de Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice şi de Consiliul Culturii, după deplasările oricui în străinătate, ajungeau la DIE. Noi, ageamii, habar n-avem cum a fost (şi mai e) cu treaba asta. Am rămas tablou când am aflat ce risc şi-a asumat Marino dând în vileag toate „serviciile” şi „structurile”. În acelaşi ziar unde s-a făcut vestirea apariţiei cărţii care va zdruncina lumea, se anunţă o ripostă de toată minunea: „Super-spionul Securităţii în Occident. Marino, turnătorul lui Eliade şi Lovinescu”. Adică Monica Lovinescu.  „Adrian Marino a semnat pactul cu Securitatea”, „Criticul literar (sic!) a fost aproape 20 de ani informator al Securităţii şi al spionajului extern…”; „interese operative”, „întâlniri «fabulate»”, „Mircea Eliade, obiectivul principal”, „Europa Liberă, punctul nevralgic”, „întâlniri conspirative”; „Marino i-a căutat pe ofiţeri şi după ce aceştia renunţaseră oficial la el”.  Uluitor, am avut ca nimeni alţii pe planetă, un mare cărturar „super-spion”! Amatorii de scrieri poliţiste aşteaptă cu sufletul la gură. Cartea albă a Securităţii e dezamăgitoare sub acest aspect. Adrian Marino apare pe o listă cu „reabilitaţi” în !968, în 1971 „lista” îi consemna trecutul politic dubios (fruntaş al TUNŢ, puşcăria, surghiunul într-un sat, ocupaţii ştiinţifice şi literare, situaţia familială), în 1981 e numit printre cei care s-au împotrivit „recuperării” lui Eliade (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca ş. a.), pentru că acesta era de acord cu nominalizarea lui Ceauşescu pentru Premiul Nobel. Pe 7 ianuarie 1988 e trecut într-o notă cu scriitorii care s-au „eschivat” de la omagierea celor mai iubiţi fii ai poporului român. Dosarul de la CNSAS, susţin mulţi, ar fi o răzbunare a celor pe care Adrian Marino i-a ţintuit, o „făcătură” a Securiştilor. Au mai  păţit-o şi alţii: recent de tot, Mircea Iorgulescu. Ne vom lămuri cum stă situaţia de fapt când se vor da publicităţii documentul olograf al angajamentului de colaborare cu Securitatea, precum şi ceea ce spun serviciile de informaţie franceze sau germane.

  4 mai 2010

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala