ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Cristina POPESCU - Aisbergul poeziei moderne sau denunţarea canonului

O bibliografie de cercetare a poeziei moderne, indiferent cât de actualizată şi amplă ar fi, trebuie să pornească de la „grile“ clasicizate, precum Structura liricii moderne (Hugo Friedrich), Despre poezie (Nicolae Manolescu), Conceptul modern de poezie (Matei Călinescu), considerate drept indicatori canonici ai modernităţii.

O interogare atentă a acestor lucrări demonstrează că ultimele două se subordonează primeia, devenită genul proxim al descripţiei liricii moderne, în ciuda dezavantajului de antecedenţă temporală. Însă, nu tot în termeni de minore diferenţe specifice se poate discuta şi în prea puţin re-cunoscuta analiză a lui Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne. O abordare axiologică ar fi inoperantă, din moment ce avem de-a face cu un studiu ce nu permite niciunei exegeze, oricât de conştiincioasă s-ar strădui să fie, să cuprindă lingvistic întreaga sa valoare de analiză lucidă, cercetare ştiinţifică sisifică, intuiţie critică validată şi curaj deferent demistificator. Din aceste considerente, subscriem încă de la început la opinia unui alt nume critic cu rezonanţă: „Nu ezit să afirm că Aisbergul poeziei moderne reprezintă una dintre cele mai solide şi înnoitoare cărţi scrise la noi în ultimele decenii. Ea defineşte şi restaurează pe plan naţional şi internaţional un tip de poezie, ea redeschide, după atâtea încercări ilustre, procesul poeziei moderne. O carte care este menită unui destin european.“[1]

S-ar mai putea adăuga doar: o carte menită impună o revizuire axiologică a predecesoarelor sale cu destin european! Metafora aisbergului este necesară (iată, într-o lucrare care face apologia ştiinţific onestă a liricii metonimice!) pentru capacitatea „revelatorie“ în ceea ce priveşte identitatea structurală duală a modernismului poetic: „spaţiu lingvistic de o diversitate aproape monstruoasă[2], lirica modernă are două feţe. Bineînţeles, una vizibilă, acceptată unanim, subsumată unui „model distinct de extracţie simbolistă[3], dar şi încă una nevăzută, funcţională în subsidiar, ca discurs recesiv şi subversiv. Fiinţând într-o interesantă complementaritate antinomică, ipostaza liricii moderne exhibate este un tip de poezie intranzitivă, reflexivă, autoreferenţială, pe când cea sub/(teran)/acvatic-obscură este tranzitivă, transparentă, referenţială şi îşi revendică originile din creaţia lui Walt Whitman.

Polemicile, întotdeauna organizate cu obiectivitate şi motivaţie ştiinţifică, nu vizează numai grila reductivă a lui Hugo Friedrich sau Marcel Raymond, ci denunţă şi handicapul terminologic şi „absolutizările riscante[4] comise de Tudor Vianu în studiul Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului. Teza dozării echilibrate a „cantităţii“ de tranzitivitate şi reflexivitate în limbajul poetic este inoperaţională în cazul poeziei moderne. Începând cu Poe şi Baudelaire – explică Gheorghe Crăciun – tranzitivitatea limbajului începe să fie blamată, iar obscuritatea intenţionată nu echivalează cu ininteligibilitatea[5]. De asemenea, aşa cum remarcă Mircea Martin, „capitolul intitulat Cele cinci dimensiuni“ este „o replică demnă la volumul Despre poezie al lui N. Manolescu, având un caracter mai demonstrativ, pe de-o parte, şi mai sistematic, pe de alta“[6].

Aceste sute de pagini obiectiv demistifactoare îşi dovedesc funcţionalitatea în ultima parte, exclusiv re/constructivă, întrucât aici este oferită O posibilă tipologie, deşi inteligenţa terminologică a autorului s-a manifestat pe tot parcursul lucrării, generând taxinomii inedite, precum poezie de tip versus/discursus/textus, componentă activă/pasivă a discursului liric

În definitiv, esenţială rămâne înţelegerea categorială a poeziei începând cu romantismul şi până în prezent ca re/iterare a trei tipologii: poezie tranzitivă, poezie reflexivă şi poezie lingvistică[7]. Poezia tranzitivă oferă maximum de inedit, întrucât ea nu se identifică (aşa cum ne-am putea aştepta) cu poezia clasică şi nici nu este creaţia exclusivă a postmodernităţii, în varianta literară de postmodernism. „Istoria poeziei tranzitive coboară [...] până la începuturile secolului trecut. E vorba de o istorie ocultată de romantism, simbolism şi suprarealism – forme diferite, evolutive ale unei mentalităţi poetice pe care am numit-o aici reflexivă. [...] încă de la începuturile modernismului a existat şi o mentalitate poetică subterană, antisimbolică şi antimetafizică, implantată în prezent şi istorie şi preocupată de apropierea de cititor şi de problemele omului comun.[8]

Poezia tranzitivă este deci poezia denotaţiei, a cotidianului, cu veleităţi prozaice, care cooexistă şi se dezvoltă silenţios tocmai din dezgustul pentru metafora hegemonică în lirica reflexivă. Enunţiativă, transparentă, metonimică, „realistă“, demistificatoare, dezagreând salturile eroice în idealitate şi căutările esenţei omeneşti în absolutul abisal, acest tip de poezie se pliază pe contingent, pe sublunarul derizoriu, ca habitat total al umanităţii. Neexcluzând interesul pentru valorile morale, acest tip de poezie refuză doar mitologia decriptării lor într-un spaţiu metafizic, devenind pluridirecţional eretică, în limbajul baudelairian: poezia poate fi epică, „cântând“ prozaismul cotidian, impură şi autentic mimetică prin transcripţia realului, putând chiar să se nască dintr-o beţie a inimii observatorului.

La antipod, şi totuşi în raport de complementaritate, se află poezia reflexivă, cea de care s-au ocupat exclusiv teoretizatorii modernismului. Prin definire negativă, aceasta se situează sub specia metaforei, din dorinţa de a se îndepărta cât mai mult de realitatea imediată şi se distinge prin „lirism, magie sonoră, sugestie, ambiguitate, metafizică orfică etc.“[9] Analiza lui Gheorghe Crăciun este însă mult mai complexă, nuanţând distincţiile dintre poezia pură practicată de Mallarmé şi cea postulată de Valéry sau chestiunea tensiunii dintre dimensiunea ontologică şi cea lingvistică.

Intersectarea liricii reflexive cu neantul ţine de inevitabil în momentul în care postulează îndepărtarea totală de limbajul obişnuit şi de eul personal. Formă închisă, prin detaşarea totală (a poetului de sinele empiric, a limbajului de sinele cotidian, a mesajului de comprehensiunea lectorului) ea este, paradoxal, o geografie a sensurilor deschise, existente în stare virtuală şi transferate în existenţă prin mediere hermeneutică.

Domeniul liric neacoperit este atribuit celui de-al treilea tip, poezia lingvistică (ludică şi experimentală). După cum se poate intui este vorba despre „poezia limbajului, a jocului de cuvinte şi cu cuvintele, a cedării iniţiativei cuvintelor, ea arată că există şi o poezie a poeziei, o poezie a distrugerii materialului verbal normal sau a inventării unui nou material poetic.“[10] Generată de momentele de criză existenţială ale omului, rătăcit în afara identităţii sale, poezia aceasta se naşte dintr-o permutare a interesului antropologic pe legităţile liricului. Filosofia sofistă, poezia manieristă sunt premoniţii ale genului, manifestat autentic o dată cu Lautréamont; geneza lui nu e legată de sensibilitatea sau reflexia auctorială, ci ţine de manipularea limbajului (echivocul este binevenit: nu e clar dacă poetul manevrează limbajul sau e manevrat de acesta).

Fără a avea însă o motivare ontologică (criteriul suprem al poeziei, după Gheorghe Crăciun) spectacolul poeziei lingvistice rămâne sub stăpânirea artificialităţii, a pozei goale. Si totuşi, perpetuarea din ce în ce mai dinamică a genului este o realitate firească, din păcate motivată de ontologia contemporaneităţii, supusă unui proces de „masificare şi desubiectivizare a umanului“. Din păcate, „spaţiul extraliterar al inspiraţiei s-a redus îngrijorător. Totul este în jurul nostru cultură, anticultură, contracultură, informaţie, reclamă, seducţie mediatică, stereotipie, ritual, formă şi deformare, totul e dat, totul e scris. Omul pare să fi intrat în era formelor repetitive, seriale. Într-o lume de simulacre şi artificii, nimic nu mai poate fi trăit, spus, simţit cu adevărat. Totul e manipulare şi joc, simulare şi tautologie.[11]


[1] Mircea Martin, Recurs în procesul poeziei moderne,  în Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, cu un Argument al autorului, postfaţă de Mircea Martin, Piteşti, Editura „Paralela 45”, 2002, p. 548.

[2] Gheorghe Crăciun, op. cit., p. 16.

[3] Ibidem, p. 19.

[4] Ibidem, p. 104.

[5] Ibidem, pp. 102-106.

[6] Mircea Martin, Postfaţă la Aisgergul poeziei moderne, ed. cit., p. 544.

[7] Gheorghe Crăciun, op. cit., pp. 399-460.

[8]Ibidem, p. 450.

[9] Ibidem, p. 436.

[10] Ibidem, p. 406.

[11] Ibidem, p. 422.

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala