ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Macbeth faţă în faţă cu studenţii

Am făcut nu de mult o anchetă printre studenţi (cu scopul de a fi publicată în primul număr al suplimentului literar în limba engleză pentru studenţi, pe care l-am iniţiat de anul acesta), întrebându-i, printre altele, care este autorul şi personajul lor preferat din literatura de limbă engleză şi de ce. Shakespeare a ocupat locul întâi la anul I, iar personajul preferat a fost nimeni altul decât Macbeth…

Că Shakespeare e pe locul unu nu e nici o mirare, la urma urmei e scriitorul cel mai cunoscut şi mai apreciat de pe planetă, dar când ajungi la Macbeth lucrurile se complică sensibil, mai ales dacă se iau în considerare şi motivările unor astfel de „voturi”.

La o primă vedere, mi-am zis că această alegere e de bun augur, e un semn că studenţii au organ pentru poezia teribilă din întunecata piesă, că pot să simtă, dincolo de faptele sângeroase, sâmburele tragic de umanitate al eroului regicid şi cumplita lui viaţă interioară. Sigur, nu e nici pe departe vorba de faptul că studenţii ar înţelege sau ar accepta că plăcerea pe care le-o dă piesa în cauză se datorează în măsură covârşitoare densităţii poeziei textului. Poezia e respinsă aprioric, deşi muzicalitatea nefastă a discursului vrăjitoarelor, de pildă, atrage instantaneu mintea într-o mişcare diferită de cea produsă de un tip facil de thriller ce îţi ridică părul pe cap şi te face să stai cu sufletul la gură, dar care, odată încheiat, nu lasă în urmă nicio dâră metafizică de durată.

Macbeth, pe lângă că e cea mai scurtă dintre piesele shakespeareane şi că are avantajul unei acţiuni necomplicate, uşor de urmărit, recompensează studentul de azi, sastisit peste poate de spectrul lecturii, cu senzaţia tare a lugubrului, a groazei, a fricii, emoţii atât de cultivate în divertismentul actual. În plus, Macbeth beneficiază şi de reputaţia negativă a aşa-zisei „piese scoţiene”, cea care aduce ghinion actorilor şi teatrelor care o pun în scenă, cât şi celor care se angajează în alte proiecte legate de ea. Am citit pe undeva că până şi dacă citeşti ce spun vrăjitoarele în jurul cazanului rişti să fii atins de puterile întunecate chemate astfel la apel. O asemenea aură periculoasă nu poate decât să trezească interesul.

Harold Bloom, admiratorul necondiţionat al lui Shakespeare, ne explică mai adânc fascinaţia faţă de Macbeth a cititorilor. Lucrul principal care uimeşte în această tragedie, ne spune Bloom, este acela că toată dezvoltarea ei ne conduce, în ciuda avertismentelor conştiinţei, a noastră înşine, la identificarea complice cu eroul. Ne copleşeşte imaginaţia lui anticipatorie, felul în care această imaginaţie îşi arogă dreptul suprem de a-şi crea o lume care nu ascultă decât de regulile instituite de ea. Ne înfioară nu atât faptul că Macbeth este un ucigaş cu sânge rece, ci continua luciditate de care dă dovadă. Înţelegem, destul de rapid, că există în noi o inimă a întunericului pe care preferăm să o ignorăm, dar care ameninţă încontinuu echilibrul eului uman. Macbeth este conştient în mod insuportabil de tot ce i se întâmplă şi, tocmai de aceea, este pe deplin responsabil pentru faptele sale. Nu i se poate ierta nimic, cu toate acestea, avem faţă de el o inexprimabilă empatie. Revolta lui împotriva cuvintelor care mint, a profeţiilor care nu se împlinesc, este, spune profesorul Bloom, revolta omului împotriva finitudinii sale, împotriva morţii inevitabile, împotriva imaginaţiei mereu contrazisă de realitatea neiertătoare.

Mă întorc la răspunsurile studenţilor mei, care nu s-au gândit nicicum atât de departe. Unele sunt banale, se referă la tragedia decăderii lui Macbeth, altele, mai atente, recunosc în piesa lui Shakespeare o oglindă a sufletului propriu, chiar dacă nu prea măgulitoare. Şi mai sunt şi câteva care m-au pus pe gânduri, pentru că în ele găsesc o explicaţie stupefiantă pentru preferinţa faţă de Macbeth: pare-se că el le oferă unor studenţi un model de urmat, ei admirându-l din toată inima pentru că a fost în stare să-şi urmeze visul indiferent de urmări, pentru că a reuşit „în viaţă”, chiar dacă a fost nevoit să moară la sfârşit. Le place pentru că a reuşit cu orice preţ să ajungă pe tron, pentru că a avut curajul (valoare supremă, se pare, cultivată asemeni sporturilor extreme, doar pentru senzaţia în sine) nebun de a o face. Eşti tentat să sari ca ars, să judeci şi să dai cu piatra, dar această ultimă categorie de studenţi sunt dovada vie a faptului că Macbeth este etern şi că vrăjitoarele au şi vor avea mereu cui şopti ispititoare echivocuri. Măcar de-ar avea toţi aceştia simţul onoarei lui Macbeth cel original!

Elena CIOBANU

1 comment to Macbeth faţă în faţă cu studenţii

  • Ovidiu Capata

    Am citit acest articol insotit de regrete. Pentru ca v-am cunoscut ca profesor si pentru ca mi-am creat, ca orice om, anumite asteptari chiar din primele minute in care v-am vazut la catedra. Ce regret? Regret ca am fost dezamagit, dar mai ales regret ca m-am lasa amagit… pt ca doar asa poti fi dezamagit. Regret ca dupa cativa ani in fata studentilor si, mai ales, la varsta dumneavoastra sunteti inca incapabila sa-i intelegeti pe acestia din urma. Regret ca oamenii sunt prea obtuzi si prea prinsi in rahaturile lor cotidiene si aspiratiile lor de pseudointelectuali ratati sa fie altceva, sa gandeasca altfel si sa simta altcumva decat modelele lor autosuficiente, care oricum le calca demnitatea in picioare… Sincer, e o fascinatie sinistra fata de propriul calau pe care n-am reusit sa o inghit vreodata. In fine, doamna profesoara, regret ca nu va am acum inaintea ochilor mei, sa va privesc doar…pt ca sunt absolut convins ca privirea mea ar face mai mult decat o mie de cuvinte. Reveniti-va, oameni buni…sunteti calcati in picioare si nu stiti a reactiona altfel decat arborand un zambet tamp si perfid, consolandu-va cu gandul ca va veni si timpul in care veti putea comanda propriile executii. Va antrenati pentru asta cu fiecare ocazie… se simte in aerul pe care il expirati…. e trist….

revista presei Romania Culturala