ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Mirajul deşertului

„Contribuţiile monahismului sunt numeroase, pline de viaţă şi deosebit de interesante. Însă povestea noastră nu-şi află înţelesul ei adevărat decât urmărind un singur fir, şi anume: cel al căutării sfinţeniei personale prin urmarea Domnului Iisus Hristos, indiferent că această căutare este întreprinsă într-o chilie solitară, de pe scaunul episcopal sau împlinind o muncă umilă în mânăstire”
Derwas J. Chitty

Între zecile şi sutele de edituri existente astăzi în România postdecembristă, se află şi câteva case editoriale specializate în carte religioasă dintre care amintim numai pe Anastasia, Sophia şi Deisis, toate concurându-se în a ne oferi lucrări de mare impact religios, ritmul de apariţie fiind de-a dreptul năucitor, încât şi cel mai consecvent cititor nu reuşeşte să ţină pasul cu toate noutăţile. Aşadar, printre aceste ultime apariţii de carte religioasă se numără şi volumul lui Derwas J. Chitty, apărut la Ed. Sophia*, dedicat părinţilor pustiei care este structurat în nouă capitole de-a lungul cărora autorul îşi propune să elucideze problema apariţiei şi răspândirii monahismului cenobitic în Egipt, Sinai şi Palestina, în primele secole creştine. Am început, aşadar, lectura cărţii în chestiune cu interes şi curiozitate, pentru că în ansamblu, problemele dezbătute, în cuprinsul acestui tom ne erau întrucâtva cunoscute din lecturi anterioare (adiacente), fiind în aceeaşi măsură preocupat de ce aduce nou autorul nostru, care a avut acces la surse de prim rang, iar subsolurile de pagini sunt întregite cu trimiteri bibliografice în care aproape te pierzi. Din păcate, dintr-o notă de Mulţumiri aşezată în fruntea cărţii, concepută de Derwas J. Chitty, care spera ca această lucrare „destul de nesistematică” („Dar, pentru că nu ştiu să mai existe vreo altă lucrare care să acopere aceeaşi arie, mi s-a părut important să public această carte cât mai curând posibil”, p. 9), să fie reluată şi îmbogăţită, însă acest lucru nu a mai devenit realitate, întrucât ne informează de astă dată Mary Chitty (iulie 1977), soţul ei, Derwas J. Chitty s-a stins (19 februarie 1971), iar „sarcina de descoperire şi interpretare a monahismului creştin primar este dusă mai departe de alţii în felul în care şi-a dorit-o soţul meu” (p. 9). Evident, cartea musteşte de amănunte legate de vieţile acestor pustnici, apoi monahi, care au dus o viaţă pilduitoare, întâi în deplină singurătate, apoi în schituri şi mânăstiri, în care se trăia cu respectarea unor canoane, în privinţa rugăciunilor, a hranei şi a somnului şi a relaţiilor cu lumea exterioară. Mulţi dintre aceştia ajungeau la vârste înaintate, chiar centenari. În ceea ce ne priveşte, credem că este vorba de o anume predestinare, în a deveni ascet sau monah, iar toţi acei care îmbrăţişează această formă de existenţă umană, o fac, evident, sub oblăduire divină. Astfel, atunci când Pahomie se afla la tăiat de trestie pentru rogojini, împreună cu fraţii săi, un înger al Domnului îi spune: „Voia lui Dumnezeu este să-i slujeşti neamului omenesc şi să-l împaci cu El” (p. 36). Deseori, aceşti anahoreţi erau în cea mai mare parte neştiutori de carte, bunăoară, Antonie cel Mare, apoi, Pahomie (întemeietorul monahismului cenobitic), fapt ce ne duce cu gândul la René Guénon, care în „Scurtă privire asupra iniţierii”, Ed. HERALD, 2008, nota 3, pagina 28 scrie un lucru uluitor: „un om poate să nu ştie nici să citească, nici să scrie, şi cu toate acestea să atingă cele mai înalte grade de iniţiere, şi asemenea cazuri nu sunt foarte rare în Orient, în timp ce există «savanţi», şi chiar «genii» din punct de vedere al lumii profane, care nu sunt «iniţiabili» la nici un grad”. De-a lungul celor aproape 300 de pagini sunt enumerate şi reconstituite, în bună parte, vieţile unor părinţi ai pustiei egiptene, care au lăsat urme de neşters în gândirea religioasă a primelor secole creştine: Antonie cel Mare, Pahomie, Ammun, Macarie, Hariton, Paladie, Ioan de Licopole, Teodor, Evagrie, Pimen, Isaia, Eftimie, Gherontie, Sava, Varsanufie, Zosima, Dorotei etc. În cele ce urmează ne vom referi la numai câteva personalităţi, o prezentare detaliată, fiind exclusă, din cauza vastităţii subiectului în chestiune. Antonie cel Mare (251 – 356), care pe la 20 de ani aude în biserică următoarele îndemnuri: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vino şi urmează-Mi!” şi „Nu vă îngrijiţi  de ziua de mâine.” Antonie se conformează şi din acest moment alege calea pustiului şi rupe orice contact cu lumea, treptat căpătând anumite puteri (vindecarea bolnavilor, clarviziunea, alungarea demonilor etc.) ce-i sporesc faima, iar monahismul devenise o instituţie înainte ca Biserica să fie recunoscută de imperiu. În fine, Antonie fusese întrebat de un filosof, cum a reuşit să reziste fără cărţi într-o totală singurătate, încât îi răspunde: „Oh, filosofule, mie firea creată îmi ţine loc de cărţi şi, oricând voiesc să citesc cuvintele lui Dumnezeu, ea îmi stă înainte” (p. 28). Pahomie – păgân din Tebaida, înrolat în armata lui Maximian Daia –, este impresionat de comportamentul creştinilor, încât se retrage implorând Providenţa: „O, Dumnezeule, Făcătorul cerului şi al pământului, dacă ai voi cu adevărat să mă cercetezi în neputinţele mele, de vreme ce eu nu Te cunosc pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi dacă m-ai izbăvi de această năpastă, voi sluji voinţei Tale cu statornicie în toate zilele vieţii mele şi, iubindu-i pe toţi oamenii, le voi sluji potrivit poruncii Tale!” (p. 31). Dorind să devină monah, Pahomie se duce la pustnicul Palamon, care-i refuză ajutorul „fiindcă această lucrare a lui Dumnezeu nu este ceva lesne de urmat” (p. 33), Palamon enumerându-i îndatoririle: postire îndelungată, rugăciuni şi privegheri în timpul nopţii etc., dar la insistenţele lui Pahomie îl acceptă ca ucenic. Într-una din zile, aflat în pustie, Pahomie aude un glas: „Rămâi aici şi ridică o mănăstire; căci mulţi vor veni la tine pentru a se face monahi!” (p. 35). Pahomie este recunoscut ca fondator al monahismului cenobitic – alăturându-i-se în timp mulţi ucenici, amintit la un moment dat Macarie, supranumit cel Mare sau Egipteanul, care ar fi descoperit Paradisul terestru, pierdut apoi –, mânăstirea era înconjurată de ziduri, interiorul având cameră de oaspeţi, sală de adunare, trapeză, bucătărie, brutărie, infirmerie, locuinţe, cămări, chilii etc. Urmărind cum a evoluat monahismul după moartea lui Pahomie (9 mai 346, de ciumă) ajungem la Evagrie Ponticul care a clasificat cele opt gânduri rele (lăcomia, desfrânarea, avariţia, întristarea, mânia, acedia, slava deşartă, mândria), sau Isaia cu lucrarea „Fiicele răutăţii” unde există o listă de şapte gânduri rele (desfrânarea, avariţia, clevetirea, mânia, pizma, slava deşartă, mândria), însă atât Evagrie Ponticul cât şi Isaia sunt precedaţi de Pitagora, care în Versurile de aur (Cuvântarea sacră sau Carmen aureum) spune: „Pe acestea să le ştii, – deprinde-te-a stăpâni următoarele: Mai întâi de toate pântecul, apoi somnul, poftele trupeşti şi mânia; nu săvârşi vreo faptă de care să te ruşinezi, nici împreună cu altul, Nici pe seama ta. Mai presus de orice să te respecţi cu sfială pe tine. Iar în vorbă şi faptă, mereu să practici dreptatea”. Spaţiul nu ne mai permite să reproducem şi sfaturile Sfântului Ioan Scărarul (pp. 281 – 282), dar le recomandăm cu stăruinţă. Ce s-ar mai putea adăuga? Doar că, cercetarea lui Derwas J. Chitty umple un gol în literatura de specialitate.

Ionel SAVITESCU

* Derwas J. Chitty, Pustia – Cetatea lui Dumnezeu. O introducere în studiul monahismului egiptean şi palestinian din timpul Imperiului creştin. Traducere din limba engleză de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, 2010

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala