Poezii – Costel Stancu

***

De ce-mi dai, Doamne, atîtea cînd eu nimic nu-ţi cer?

Şi-s peste glasu-ţi sfânt o umbră, o otravă.

Îmi pare gol chiar cerul unde te ascunzi

- un uriaş ovar de evă stearpă-

Îmi amintesc o zi în care am aşteptat zadarnic

din gura şarpelui să curgă lapte

şi alta-n care te-am vîndut

meşteşugit pe un sărut

şi am primit în schimb treizeci de şoapte.

ce-mi sună-n cap de atunci fără încetare.

Acesta e preţul dulce-al învoielii

ce am făcut-o fără să gîndesc,

fără să ştiu că taina-ţi nu se pierde

căci e cu mult peste ce-i pămîntesc?

Abia acum văd limpede că nu-i

hotar care să îţi oprească pasul,

deşi te simt în fiecare clipă

timpul tău nu e măsurat cu ceasul

cu minutul ori secunda.

Eşti ca suflarea ce n-o pot vedea

dar peste tot îi simt, ocrotitoare, unda.

Şi-n blînda-mi ignoranţă eu mă ridic şi strig:

de ce-mi dai, Doamne, atîtea

cînd eu nu-ţi cer nimic?

***

Trec anii. Realitatea

se usucă în mine ca strugurii iarna.

Strig în vis – mă muşcă un peşte.

Cine sunt? Şi ce pot adăuga eu morţii?

O tăcere lungă cît un joc cu cărţile albe;

nu ştiu ce dau, ce primesc.

Sunt mai singur decît sunt!

Degeaba mint că nu am plîns,

se văd lacrimi pe tălpi.

Vine o vreme cînd a fi şi a nu fi

sunt cele două jumătăţi ale mărului

furînd mereu una din alta

spre a rămîne egale.

Spune-mi tu hai spune-mi

în cuvînt cine tace şi cine vorbeşte?

Stăm faţă în faţă – între noi zboară păsări albe

Doar tu le zăreşti,

eu sunt orb…

***

Fugi fugi fugi

numai astfel te vei apropia de tine însuţi

cum piatra de mîna ce o aruncă.

nu ştii încotro te îndrepţi,

toate stau nemişcate

doar aerul ţi se zbate în gît ca un peşte

care va ieşi din tine şi va înghiţi corabia.

Tu eşti deasupra tuturor visînd

cu capul pe braţele unei femei din altă lume.

Nu te opri nu te opri nu te opri nu privi înapoi

fiecare stă ascuns în propriu-i vîrtej

gata să-şi muşte călcîiul şi să se trezească,

deodată cînţi

de emoţie se umezeşte limba statuilor,

se agaţă de tine imagini necunoscute

aşteptînd să le scufunzi.

În lucruri găseşti aceeaşi disperare a formei,

aceeaşi încetineală a morţii –

tobele bătute sub apă

de unul singur, pînă la absenţă.

Vezi spaţiul şi timpul

alergîndu-se pe sub pămînt.

Fugi fugi fugi doar astfel

te vei desprinde de propria-ţi coajă,

vei fi nepreţuit ca gramul de aur

ascuns la subsuoara balanţei

de unul dintre tîlhari.

***

Ce mai pot face eu cînd frînghia s-a strîns

pînă şi pe gîtul iluziei? Zadarnic mă caut

ca şi cum sub punct nu l-aş regăsi pe „i”

ci altceva, străin propriului său acoperiş.

Rege disperat căruia nu i se potriveşte

coroana lui „a fi” – păşesc eu în altă lume,

acolo păsările sunt atît de înalte

încît nu au nevoie de zbor.

De unde vin? Cu uitarea nu poţi cumpăra un răspuns,

cuvintele au propriile lor legi nescrise,

doar Dumnezeu ştie să le dezlege

la ceas de taină

cînd icoanele plîng – ochii mei ochii mei

se topesc sub întîia zăpadă. Din alt timp

sunt pedepsit

fiindcă am auzit cum cădea o piatră

cu mult înainte de a mă naşte.

La răscruce de drumuri, cel ce vine

pe cel ce pleacă nu îl mai recunoaşte.

***

Beau paharul pînă la fund.

Voi îmi spuneţi că a fost tot timpul gol,

conţinutul lui exista în mine

precum lumina în cel ce nu o vede

Dintr-odată răsăritul îşi pierde cadenţa,

devine imprevizibil ca un copil

în magazinul cu porţelanuri.

Unde şi cînd să îl aştept,

cu faţa spre care perete?

Voi nu spuneţi nimic,

doar inimile vi se fac tot mai mari

asemenea pietrelor scoase din apă

de căutătorul de aur. E linişte,

încă îmi amintesc clipa

cînd m-a prins de mîini Dumnezeu,

m-a privit în ochi şi a tăcut.

uneori tăcerea e o podoabă

pe care n-o poartă nimeni.

Am plîns o zi întreagă,

cît îi trebuia soarelui!

Acum, într-o linişte deplină,

îmi scot dinte cu dinte

şi îi înfig în măr.

De ce, Doamne, păcatul

nu îmi pare a fi niciodată întreg?

***

Să nu-ţi pierzi bucuria, mi-a spus.

Bucuria de a decoji un măr, seara,

cînd toţi ai casei au adormit,

să mîngîi fiecare spirală pînă simţi

cum bate în ea inima unui om,

dragostea lui întreagă ca luna de primăvară.

Apoi, dacă vei mai avea timp;

să te gîndeşti şi la mine.

Să rîzi, mi-a spus.

Să rîzi chiar dacă în locul aurei

vei fi silit să porţi un cerc de jongler,

să te arăţi fericit de parcă

nimic altceva nu ţi s-ar potrivi mai bine,

vei vedea cum în cercul acela

clipeşte un ochi de lumină.

Şi dacă mai ai timp, gîndeşte-te şi la mine.

Fii bun, mi-a spus.

Fii bun, oricine te-ar lovi

cu piatra ori cuvîntul – rana ta să fie

adăpost pentru îngeri

dar şi pentru muştele rătăcite.

Nu-ţi fie teamă de moarte. Aşteapt-o.

Şi de va rămîne timp,

să te gîndeşti şi la mine.

***

eşti stolul de păsări ce se sprijină

pe un picior nevăzut

în locul crucii îţi pun la cap

o moară de vînt

să auzi cum

se macină în ea glasurile îngerilor

sufletul meu îţi dă tîrcoale

ca lupii focului de hîrtie

flămîndă e noaptea

- în gura ei am găsit

inima uscată a lunii -

ce-i viaţa? ce-i moartea?

căderi repetate în golul din tine însuţi

în timp ce sufletul ţi-l adaugi

preaplinului din afară.

***

de azi vei cîntări doar partea nevăzută

acel clipocit pe care îl auzi

după ce apele au secat

totul va fi fără margini

o peşteră

locuită doar de strigătul tău

de azi vei atinge lucrurile ce nu pot fi atinse

ca-ntr-un joc te roteşti, te roteşti

pămîntul îţi preia mişcarea

şi o scoate în afara timpului

tu unde eşti, aici sau dincolo?

pe-a cui spirală, invizibilă, luneci în vis?

oare răspunsul, ca un sîmbure, nu e

tocmai în întrebare cuprins?

***

să vină încet, să se strecoare în sufletul meu

neauzită de nimeni, ca o melodie

sub capacul ceasului de buzunar, spuneam şi

fericit am deschis fereastra.

Nicăieri atîta linişte. O linişte

de teatru antic în ruine, o linişte pe care

pînă şi tăcerea peştilor ar fi tulburat-o.

Era vis ori realitate? nu ştiam

mă simţeam doar nefiresc de uşor,

golul din mine echilibra o

balanţă în cer. Abia atunci am devenit întreg:

deasupra mea zbura un stol de păsări

şi numai una dădea din aripi

pentru toate.

***

Unde eşti tu cel ce nu eşti şi ce poţi

adăuga destrămării mele?

de ce tot întorci clepsidra

n-ai văzut că e goală?

arunc o piatră în cer –

de acolo cad firimituri de pîine

semn că nu m-ai uitat

clipa e nesigură

ca zborul învăţat în captivitate

sunt pedepsit să scriu

cu care cuvînt îmi vei dezlega mîinile,

Doamne?