ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Revista revistelor iunie 2010

Acolada

5 mai 2010

Şi acum se mai învaţă în şcoli despre stil şi proprietăţile acestuia. Totuşi, la o firească evaluare a diferitelor concepte, constaţi cum, aproape pe rând, cei ce vor să te lămurească se adâncesc şi mai tare în propriile volute… de unde deduci că despre precizie, concizie, coerenţă şi în special proprietate se vor fi spus fie prea puţine, fie prea multe! O lecţie despre „cum se face” e prilejuită (număr de număr) de rubrica criticului Constantin Călin – „Zigzaguri”. De această dată avem lămuriri şi nuanţări pertinente legate de francofonie şi francofilie.

Mai departe în revistă, devenim complicii lui Radu Ulmeanu. După o moţiune „chicată fix” (vorba unei doamne de pe scară, care mereu se caină), după nişte „aroganţe” ministeriale (în limbaj de Dorobanţi), ajungi în inedita situaţie de a nu şti ce să îţi mai doreşti. E drept, pe undeva „Băsescu se joacă cu focul. Era să zic cu Bocul, dacă termenul nu era prea restrictiv. Pentru că se mai joacă şi cu Elena de Pleşcoi, şi cu Videanu, marmurierul, şi cu Blaga, lupul paznic la stână, şi cu DNA şi cu atâţia alţii, şi tot nu am spus destul. Deşi jucăria lui preferată, care le înglobează pe toate celelalte, e ţara. O ţară deja pustiită, înfometată, secătuită, căreia îi mai lipsea un singur lucru: un piroman”.

Gheorghe Grigurcu comentează „Lucian Blaga. Solstiţiul sânzienelor” – Zenovie Cârlugea, Ed. Măiastra, 2010. Pe undeva, teza iniţială se leagă de una dintre ipostazele lui Don Juan: „Potrivit acestuia, «adevăratul Don Juan» e cinic, infatuat, epicureu, dominat de nesaţiul satisfacţiei fizice imediate. Dar există şi un Don Juan atipic, specific Nordului romantic, individ introvertit, care se află mereu în căutarea femeii ideale, a unui miraj ce constituie în sine o împlinire. Blaga aparţine celui de-al doilea tip.” Inspirată cum o cunoaştem, Magda Ursache ne propune ancheta „Cât de antimeritocratică este societatea românească?” Dacă despre Monica Tatoiu chiar nu am avut chef să citesc, m-am oprit totuşi la „Coerenţa de mesaj sau postmodernismul second hand” – Radu Mareş.

Spaţii culturale

nr.10/2010

Într-adevăr, „la noi una scrie în Constituţie, alta se votează şi alta se aplică” – Valeria Manta Tăicuţu. De altfel, majoritatea editorialelor se ocupă de „vremurile grele” ce ne blagoslovesc ţara, o ţară locuită din ce în ce mai evident de capitalistul de grotă, care are „nevoie de spaţii largi – pieţe publice, staţiuni montane, parcuri sau neîngrijitele plaje ale litoralului românesc – pentru a se desfăşura. Nu-i priesc, neam, bibliotecile, aulele universităţilor, lansările de carte şi, în general, manifestările culturale”. Poate uşor neinspirată trecerea de la tonul corosiv dar justificat al Valeriei Manta Tăicuţu la „Ideea românismului în filozofia lui Blaga”, comentată de Ionel Necula. Numeroase alte pagini deschid interpretări ale operei lui Blaga: Nina Plopeanu – „Lucian Blaga, diplomatul”, Valeriu Sofronie – „«Un act de iubire»!? Meşterul lui Blaga şi supremaţia criticii”, Mioara Bahna – „Limitarea magmei”, Petrache Plopeanu – „Uimire şi înţelepciune – integrarea prin Blaga în paradigma creaţiei”.

Nu puteam trece fără să semnalez excelentul grupaj de versuri Şota Iataşvili, în traducerea şi prezentarea lui Leo Butnaru. Tânărul redactor şef al Centrului Cultural Gruzin „Casa caucaziană” surprinde printr-o poezie simplă dar care are ceva din vitalitatea netrucată a vieţii: „Iarăşi sunt nebărbierit. / Mi-amintesc – ultima oară / am stat în faţa oglinzii / cu briciul în mână. / Mi-amintesc – în vârful degetelor / simţeam greime de plumb. // Însă nu mai ţin minte dacă / mi-am pus capăt zilelor. Sau / totuşi m-am bărbierit?…” („Iarăşi nebărbierit”)

Familia

nr.4, aprilie 2010

Îmi place pragmatismul lui Ioan Moldovan. Succint, reface o parte din ineditul traseu al „Familiei”, revistă care în 1965 îşi începea cea de-a cincea serie. Acum, la 45 de ani, putem vorbi despre „«Familia» contemporană, despre valoarea, locul său în viaţa spirituală, realizările culturale”. Acestora li se mai adaugă şi 20 de ani de ZRF – Zilele Revistei Familia. Urăm colegilor numere cât mai reuşite, care să probeze ca şi până acum vechime, tradiţie, calitate, profesionalism.

Din câte îmi amintesc am mai spus-o, nu sunt un partizan al aforismelor, zicerilor de duh etc. Cu toate acestea, mi-au plăcut cele câteva cugetări pe care Gheorghe Grigurcu le unifică sub titlul „Gloria nu purifică”. Dintre ele, mai reuşite mi s-au părut „Iubirea e lauda supremă pe care o poţi aduce aproapelui tău, laudă supremă pe care ţi-o poţi aduce, prin ricoşeu, ţie însuţi” şi „Adevăruri irespirabile, cum aerul dintr-o odaie închisă, plină de insecticid pulverizat”.

O întâmplare plină de haz, povestită cu un soi de auto-ironie marca Alex Ştefănescu ar putea face deliciul amatorilor de memorialistică. Peste alte câteva pagini schimbăm registrul, ne apropiem de „Feţele sistemului represiv în naraţiunea memorialistică a detenţiilor”, studiu al Mariei Hulber. Cartea de teatru ne prilejuieşte întâlnirea cu „Teatrul absurdului” – Martin Esslin. Dincolo de plusuri ori minusuri, „…pentru cititorul preocupat de fenomen, la curent cu ceea ce s-a scris despre teatrul absurdului şi după 1980, când mai toţi marii lui reprezentanţi au cam început să iasă încet-încet din scenă, lectura cărţii nu produce mari revelaţii. Ea are semnificaţia unui remember. Înseamnă, mai curând, recapitularea temeinică a unor lucruri de bază”.

Oglinda literară

nr.102, iunie 2010

„Atwater Kent e un lucru fără pereche: lădiţa lui elegantă ca lacurile japoneze, ţine Europa întreagă sub capac, în odaie. Pe când în toate celelalte aparate de radio, postul Bucureşti cântă la toate staţiile din Europa, în Atwater Kent, Bucureştii cântă numai acolo unde se cade să cânte. Cu un grad mai la dreapta intri de-a dreptul în sala de concerte poloneză din Kattowitza iar mai la stânga cu un grad, treci în Toulousa franţuzească.”  Iar acum – explicaţiile: Atwater Kent, radio, una dintre mărcile de succes, la început de secol douăzeci; citatul a fost preluat (de Gabriel Funica) dintr-o scrisoare semnată de Tudor Arghezi, adresată inginerilor Lupaş şi Marcu, directorii Întreprinderii Radio Electrica. Într-adevăr, sătuli de tâmpeniile micului ecran, cei care nu îşi permit fiţele vreunui ipod sau alt device hi-fi, se întorc cu oareşce înţelegere şi dragoste neîmpărtăşită către bătrânul radio, uitat prin beciurile nefericitului 2010. Şi cum se „vede” în 2010 imaginea lui Eminescu? Mircea Radu Iacoban, Radu Mihai Crişan, George Popa ori Diana Vrabie îşi mai îngăduie reveniri la figura poetului… Mă bucură mult apariţia lui Iancu Grama. Voce aparte în lirica zilei, Iancu Grama încă îşi mai caută cititorii avizaţi, încă mai drămuieşte între o „existenţă consolidată” şi o „derivă îndreptată spre septentrion”. Dintre acestea, suntem martorii „fascinaţiei celeste”: „există ca şi cum s-ar fi decuplat unii din / ei strâng butoanele desfăcute / fac manevre mai mult spre stânga şi repetă aceleaşi cuvinte / se înaintează cu o constantă de invidiat / orice impediment este ocolit / sau chiar dislocat iar direcţia rămâne / aceeaşi către steaua vega / alteori mai apar în vizor aldebaran şi / chiar antares în mărimea lor aproximativă / cu mici protuberanţe care le ridică şi mai / mult fascinaţia celestă”.

Orizont

nr.5, 28 mai 2010

Pe undeva, numărul de faţă este dedicat unuia din volumele abia ieşite, semnate Mircea Cărtărescu. Aşadar, în „Orizont”, „Frumoasele străine” este prezentat atât de Mircea Mihăieş, cât şi de Alexandru Budac. Dacă ar fi să aleg acum între cele două comentarii, „post-reading”, aş spune că primul înfăţişează cu o mai mare acribie disponibilităţile artistului. Ba chiar afirm până la capăt că Mircea Mihăieş radiografiază cartea în chip fericit, surprinzându-i plusurile, în timp ce Alexandru Budac e mai degrabă disponibil de a-şi verifica varii teorii. Totuşi, cele două materiale au şi puncte în comun; dintre toate, poate cel mai important rămâne cel prin care se afirmă ştiinţa aparte a lui Cărtărescu de a schimba paginile de memorialistică în nişte mici povestioare, înfăţişate cu haz. Mult mai atent la stilul din „Frumoasele străine”, Mircea Mihăieş descoperă „urechea absolută” a autorului. „Forţa evocărilor provine din contrastul dintre tonul alb, voit banal, al propriilor fraze, şi cuvintele rostite de personajele mai mult sau mai puţin întâmplătoare ale evocării. Efectul este asemănător unui arc voltaic: pagina ia foc, întâmplările ies din matca banală în care păreau să curgă lin, vorbind cu patetism despre dramele, frustrările şi nefericirea personajelor care şi-au pierdut iluziile”. Un volum ce merită a fi citit, un volum cu siguranţă peste „De ce iubim femeile” – personal încă percepând-o drept cea mai aşteptată dar şi cea mai nereuşită apariţie a anului două / mii / şapte.

Dacia literară

nr. 90,  mai 2010

Primele pagini ale revistei sunt pe bună dreptate dedicate Teatrului Naţional din Iaşi care împlineşte o sută şaptezeci de ani. Ştefan Oprea pleacă chiar de la necesitatea – în epocă – impunerii conceptului de teatru naţional. De aici începe să curgă una din istorii, de aici vedem cum „în ciuda tuturor vicisitudinilor pe care le-a întâmpinat, teatrul şi-a păstrat cu demnitate spiritul naţional, atitudinea militantă, s-a angajat activ în toate momentele decisive ale istoriei româneşti, având conştiinţa misiei sale patriotice. Pe lângă aceasta, slujitorii lui – dramaturgi, actori, directori, regizori – au fost permanent preocupaţi de promovarea unei arte realiste. Şcoala de interpretare impusă de Matei Millo a prins rădăcini trainice în solul teatrului românesc făcând să apară mari actori care au purtat tradiţia acestei şcoli din generaţie în generaţie spre cei de azi”. Călin Ciobotari se află în dialog cu George Banu, om de teatru ale cărui cărţi au explicat ani de-a rândul, cu subtilitate şi pricepere, diferite tendinţe ori maniere… Dincolo de supralicitatul portret-introducere, acelaşi Călin Ciobotari reuşeşte un dialog cu Toader Paleologu în limitele realului mai sus invocat. Revenind pentru a treia oară, C.C. prezintă „Zeul măcelului” la Naţionalul Ieşean.

Despre Eminescu şi… chestiunea evreiască s-au scris rânduri bune… O face şi Nicoleta Dabija, realizând o privire contextualizată asupra „problemei”. După ce am luat act de perspectiva lui Moses Gaster, situată la nivelul unei legi peste care nu se poate trece, aflăm cum „alături de factorul politic şi de cel economic, o parte însemnată a presei şi literaturii române începea se pare să fixeze stereotipul antisemit la nivelul culturii”. Gândit ca o realitate reprobabilă, scrisul lui Eminescu încă mai încurcă istoriile mărunte ale unora…

Daniel Lascu se adânceşte într-o lirică incitată şi incitantă, într-o fenomenologie a spiritului întors adesea împotriva propriului sine: mai precis, o reîntâlnire cu poezia lui Cezar Ivănescu. Un inedit Ivănescu: „!când m-a născut / Mama / pe-o masă, întinsă, / cumplit suferea, / mama mea cea bună / pe-o masă; / dar pe cealaltă, / mama mea Moartea / goală, lungită, / surâdea / căci copilul ei mă / năşteam fără ca ea să / sufere!” („Turn”)

Bucovina literară

nr. 4-5, aprilie-mai 2010

Alexandru Ovidiu Vintilă ne propune un editorial extrem de bine fixat în tarele societăţii româneşti. Deşi realmente sumbru, rândurile primesc drept titlu formula retorică „Mai râd scriitorii?” Ei bine, cât timp ne aducem aminte de George Vasilievici, Constantin Virgil Bănescu, chiar Ion Stratan, dar şi de alte personaje ale literaturii noastre care au încercat sub o formă sau alta să aleagă suicidul (dus sau nu până la capăt), putem afirma simplu, fără ocolişuri – scriitorul român e un însingurat. Plecând de la Brecht („Ce fel de vremuri sunt acestea, când / o conversaţie despre copaci este aproape o crimă / deoarece ea cuprinde şi tăcerea asupra atâtor nelegiuiri”), trecând prin „Minima moralia” a lui Adorno, putem înţelege cum uneori „măsura lucrurilor este alterată, întreaga optică este zdruncinată”. Rămânem în istoriile noastre, atât de parazitaţi încât „nici măcar sinuciderea nu mai impresionează. Nimic. […] Trăim într-o acalmie a nimicului. Într-un eon în care ne simţim tot mai neajutoraţi. Din care nu mai suntem capabili să evadăm. Nici nu ne revoltăm cu adevărat. Nu ne rămâne decât să lăsăm ochii în pământ. S-a mai sinucis un scriitor român! Nu cu mult timp în urmă! Avea doar puţin peste treizeci de ani! Dumnezeu să-l ierte!”

LecTop

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala