ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Vizită în cabinetul cu stampe

Nicolae Panaite este un editor cu iniţiativă, plin de bune intenţii şi un justiţiar în plan cultural. Indignat, deşi se exprimă cu o prudenţă elegantă, pentru că „o seamă de poeţi importanţi care au publicat volume reprezentative în perioada 1955 – 2005” au fost marginalizaţi sau uitaţi, iniţiază la editura pe care o conduce o necesară colecţie de „poezii alese” care să reţină, într-o antologie foarte severă, de numai 33 de texte, ceea ce are mai bun, mai semnificativ, mai substanţial un creator liric al acestei perioade. Din câte înţeleg, Cabinetul de stampe* al lui Mircea Popovici este a doua apariţie editorială dintr-o serie (proiectată) de 100 de volume. Alegerea lui Mircea Popovici este pe deplin justificată şi, astfel, avem prilejul să apreciem dacă poetul, debutat în 1946 (Izobare), a ştiut să facă o selecţie onorantă din cele şapte volume publicate până în 2008. Aprecierea nu poate fi decât pozitivă.

Însuşi titlul volumului are ceva solemn, aproape oficial: cabinet, nu cameră, odaie, încăpere, pe care trebuie să ni-l imaginăm acoperit de stampe (imagini imprimate după plăci gravate, cu ajutorul unor matriţe speciale). Mai trebuie să observăm, însă, că imaginea, atunci când există, transmite mai întotdeauna stări sufleteşti, valori morale, atitudini, fiind o expresie situată între act şi vis a unui temperament anxios şi, în mod sigur, bulversat de mulţimea surogatelor şi simbolurilor ce ne înconjoară. M-a frapat faptul că din volumul Izobare a reţinut doar patru texte (Septembrie, cu titlul Pastel de septembrie, Simulacru, Planşe şi Veac nou), pe când din Variaţiuni rococo (2008) nu reţine nici măcar un text. E drept, tonul şi mijloacele s-au mai primenit, dar temele au rămas aceleaşi. Deosebirile sunt mai mult de tehnică, nu de viziune, de nuanţe, nu de cromatică.

Câteva texte, între care se distinge Invitaţie (vol. Licenţe emotive, 1987) au ton de romanţă ce – de fapt – maschează trăiri intense, transpuse în enunţuri lirice mult elaborate şi ritmate sever: „Vino pe seară să-mi fluturi/ un bun rămas ce urcă pe frunte”. Prezent la ora amintirilor („în armonii mărunte”), el evocă (sonor) paşii ei apropiaţi „cu taina ce leagă sărutul robit / în matlasate linişti de zid”. Cădere, decădere, sfârşitul previzibil… seacă poveştile (blagian), odată ce „taina” a încetat. În alte texte, ironia (enormă) dinamitează tonul de reverie erotică. Poetul se dezlănţuie cu o vervă cuceritoare, condamnând astfel invazia de falşi idoli, obiecte erotice, deplângând – indirect – pe aceia ce au devenit victimele unui nemeritat bombardament publicitar: „de-aceea frumuseţea cu furie eu tai / obrazul fetiţei tale pudrat sub evantai / c-un foarfece de unghii, pe la urechi rotund”, pentru ca, la final, după un asemenea efort, să o lipească „de uşa dulapului de vase / să-mi stai până la ziuă, când se va face şase” (Iubire decupată din vol. Palete de amurg, 1991).

Presimţirea sfârşitului îi sporeşte luciditatea, dar nu renunţă la spiritul ludic, deşi jocul nu face altceva decât să disimuleze trăirile intense, coborârea (circumspectă) în Sine. Dincolo de strălucirea vitrinelor „ne ustură ochii, suntem în retragere mută / iar hainele sigur ne trag de manşetă / că marfă suntem cu defecte şi descusută” (Curtea Veche). Gustul pentru fantasmagorii, bucuria de a trece (aproape) totul prin tăiş ironic apar şi într-o elegie unde „noaptea cade în grave ispite / oprind la ţărm oceanul văpăilor pripite”, iar „toamna-şi aprinde ierbi târzii / în părul tău la nuanţa oglinzii stacojii” (Tainica singurătate din vol. Poezii, 1988). Intensitatea răscolitoare a unor peisaje ne determină să le dăm dreptate celor care au observat maniera expresionistă a unor texte: „Sunt blănuri ce-nconjoară viclenele ducese / jivine cu ochi aprigi dau foc pădurii dese / şi-n vâlvătăi copacii se-ncarcă de mangal / în sărbători păgâne cu măşti de carnaval”. Cameleonismul din finalul textului se află sub semnul efemerului bântuit de acelaşi spirit ludic: „ne fugărim prin ochiuri de ape reci, pestriţe / şi-acolo ne aşteaptă un Chevrolet cu spiţe” (Ceremonial pe roate).

Simulacre (vol. Izobare, 1946) şi Butaforie (vol. Poezii, 1988) dau seamă despre spiritul anticitadin al autorului, izvor al făcăturilor şi al imposturii, al omenescului sufocat de o tehnologie tot mai agresivă. Emoţia autentică se întâlneşte cu ironia elegantă, ce ameninţă versurile saturate de melancolie: „Vom sta la barieră în mici singurătăţi / când ploi de apă dulce răstoarnă damigene”. Sau: „De departe grotesc trepida oraşul minune / un dans prin farul limuzinelor ultramarine”. Într-un asemenea decor (trucat) chiar fericirea este un surogat: „pentru toate, visam figuri decupate / ca un simulacru pentru iubirea noastră: iubirea”. Carte VS Viaţă. Era inevitabil. Personajul-cititor, creat de literatura parcursă cu asiduitate ingenuă, se proiectează pe sine într-o imagine învăluită de o ironie tandră: „Ornat la rever cu o gherghină mare / îţi voi vorbi despre alte eroine / venite la vodeviluri de provincie / şi-n dantela jupoanelor au să se anine” (Sfârşitul ploii, 1988). Cu o asemenea dependenţă, mirajul fericirii se impune ca o  evidenţă: „pentru toate, visam figuri decupate / ca un simulacru pentru pâinea noastră: iubirea”.

Nevoia de a fi natural e vitală, întrucât, fără un control sever al lucidităţii, presiunea artefactelor poate conduce la falsificarea chipului, ca-n pânzele cubiste: „şi gura e-acum lângă tâmplă”, iar lumea e văzută – cum altfel? – cu „ochii plini de dioptrii” (Declaraţie de dragoste). Unul din procedeele favorite ale unui poet ce încearcă să ţină în cumpănă sensibilitatea sa (rănită), inevitabil deformatoare, cu priza firească la cotidian, îl constituie notaţiile realiste montate ingenios pe o „rampă” muzicală, de unde mijesc licăririle ironice în asocieri lexicale surprinzătoare, cu accentele grave puse pe neologisme, pentru care are o adevărată slăbiciune: „Rotesc în semicercuri grave păsări / şi-omizi cu ondulări de vagonete”. Sau: „Un lung final destins, o simfonie / îşi scutură – anotimpul versetele de scamă. / Noi trecem echipaţi de bal / cu somnolenţa pumnilor pe cramă” (din vol. Izobare, 1946, cu titlul Septembrie).

De ce primăvara, uneori, „oamenii au culoarea hârtiei de calc” ne explică/ sugerează poetul, care era la data scrierii acestui poem un tânăr inginer proiectant, împrumutând de la acesta, desigur în scopuri poeticeşti, viziunea geometrică, mecanicistă, tocmai pentru a pune în lumină (de primăvară) golirea de omenesc, pauperizarea monstruoasă a celor mai inteligente fiinţe de pe pământ, acum „oameni de calc” care îşi arată „plămânii mişcând ca nişte biele”, în timp ce „inima răsucea în magneţi dragostea ca un rotor” (Planşe din acelaşi volum, Izobare). Dar, cu deosebire în textele scrise/ publicate după 1980, un aer şoltic însoţeşte pe „călător”, ce încearcă să comprime, cu gesturi strânse, bărbăteşti, spaţiul-timp în scene funambuleşti abia mai păstrând un vag aer domestic: „La foişor nori de albuş / trag la maşină-n zori tighel / cu aţă de croitorie. / Plec mai departe…” (Farewell). În altă parte: „parfumuri cu otravă tare / mi-aruncă blestem pe obraz”, „ceaţa se-nalţă-n scrumiere”, imagini venite, parcă, dintr-o dereglare vremelnică a simţurilor, dar şi din contactele faste cu suprarealismul autohton, după cum ne stă mărturie şi următoarea imagine şocantă: „De mii de ori mi-e chipul în pahar / şi-n frizerii oglinzile-mi văd ceafa / şi capul meu pe-o tavă, cu ştergar” (Cosmetică).

Poetul are, pe rând, tentaţia vieţii tihnite, domestice („când ora trupului a sunat de amiază”), tentaţia ne-/dezmărginirii („aş imita gestul statuilor tridimensionale”), tentaţia creaţiei literare, amăgind amintirea „în polenul de sub corzile de violină”, în sfârşit, tentaţia nemişcării, pentru a se putea pierde/ risipi în „filmul amintirilor ilustre”. Oricum, rămâne regretul de a nu accede la esenţe („deliciul formei despuiate”) Ieşirea din timp, fie şi pentru câteva minute, nu e decât o iluzie adăugată (Tentaţii). Rămâne amintirea pustiitoare a unei iubiri pierdute („Dac-ai plecat, un scaun este gol”), un sentiment-idee, o absenţă ce goleşte cuvântul iubire de conţinut. În ultimul text selectat (Veac nou) revine la imaginea fadă a civilizaţiei moderne, de unde nu lipsesc imaginile frapante, ce vorbesc despre copleşirea şi uniformizarea omenescului din perspectiva unei umanităţi orbite de performanţa tehnologică (cu orice preţ): „era o noapte de mâini ce se zbăteau bizar”.

În consonanţă cu geometria neliniştită a oraşului modern, se reţin câteva tablouri (comentate de noi) prin intensitatea dramatică a unor secvenţe. Ironic sau nu, Mircea Popovici ne apare ca un întârziat cavaler al melancoliei, niciodată dispus să cedeze în faţa spiritului alienant al urbei, sufocată de simulacre şi forme înşelătoare, mai degrabă amuzat, lucid şi perspicace, bonom şi împăcat cu sine. Cu o faţă spre trecut, dar aproape de prezent („prezentul e color şi amintirea gri”), devorat de timp („ora ne mănâncă”), poetul îşi imaginează dăinuirea ca pe o continuă coborâre în sine: „vom fi mereu, murim pe dinafară” (Plimbare cu barca). Ideea unei asemenea antologii de autor, care contează în tabloul general al poeziei româneşti, este – din toate punctele de vedere – salutară.

Mircea DINUTZ

* Mircea Popovici – Cabinetul de stampe, colecţia „Poezii alese”, Iaşi, Editura „Alfa”, 2009

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala