ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Andrei Terian şi despărţirea de călinescianism

Aşteptată cu interes, lucrarea lui Andrei Terian, G. Călinescu. A cincea esenţă (Bucureşti, „Cartea românească”, 2009), s-a bucurat de o primire elogioasă meritată. Trebuie spus că entuziasmul acestui prim val în receptarea cărţii este pe deplin justificat, atât prin alegerea subiectului, cât mai ales prin modul magistral în care autorul ştie să răspundă întrebărilor şi dificultăţilor pe care tema tratată le ridică.

Un Călinescu pro domo

Opţiunea pentru Călinescu nu este deloc întâmplătoare. Andrei Terian a înţeles lecţia maioresciană a „sintezei generale în atac” şi aplică îndemnurile iconoclaste ale unui Eugen Ionescu, spulberând printr-o analiză rece mitul Călinescu. Dincolo de calculul rece, preferinţa pentru Călinescu este, în cazul său, o condiţie necesară, care devine suficientă, pentru că tânărul sibian ştie ce are de făcut. Asimilând teorii, modele şi metode critice autohtone şi internaţionale, Andrei Terian obţine, prin aplicarea lor riguroasă, prima imagine completă a criticii călinesciene, pe care nu o abordează amatoristic, prin preluare de clişee şi prejudecăţi, ci caută să-i lumineze articulaţiile, într-un efort care aminteşte de strădaniile determiniştilor, pe care, însă, sunt grefate practicile din critica ultimelor decenii. Interpretarea criticii călinesciene devine, din acest unghi, o pledoarie pro domo, aşa cum lasă a se înţelege finalul cărţii: „Chiar şi numai pentru simplul fapt că, în critica internaţională, o monografie strălucită despre Eminescu nu va avea niciodată impactul unei lucrări (doar) onorabile despre Dante, după cum în critica noastră o interpretare ingenioasă a poeziei lui Conachi nu va atinge vreodată efectul pe care îl va produce o carte «cuminte» despre Eminescu.” (p.657)

Paradoxul lui Terian

Propunându-şi în chip declarat să scrie o carte în care să stabilească „valoarea operei critice” a lui G. Călinescu, Andrei Terian pune în mişcare un impresionant aparat critic din care nu lipsesc o foarte bună pregătire teoretică, o bibliografie consistentă, analize minuţioase, abordări  comparative, trimiteri la istoria şi critica literară românească, europeană şi americană, precum şi o voinţă uriaşă de a sintetiza contribuţiile precedente la discutarea criticii călinesciene. Pornind de la premisa (discutabilă) că „orice discurs critic se articulează sub forma unui sistem”, el (re)compune un sistem călinescian, pe care, apoi, îl cercetează meticulos, urmărindu-i nodurile, relaţiile, evoluţia şi, spre final, consistenţa, prin raportare la alte modele, autohtone sau străine. Din acest motiv, una dintre mizele fundamentale rămâne demonstraţia faptului că în cazul lui Călinescu nu doar se poate, ci se impune, a se vorbi despre un sistem. Odată el (re)creat, etapele sunt lucid analizate, spre surprinderea mecanismelor care l-au pus în mişcare şi, mai ales, spre decelarea a ceea ce rămâne valabil din acest construct.

Această carte este, de fapt, o confruntare a lui Terian cu modelul călinescian, dar şi cu sine însuşi. Obiectivul nemărturisit, însă intuibil, ţine de permanenta strădanie a autorului de a(-şi) dovedi că se poate elibera de presiunea lui Călinescu şi că poate fi el însuşi. Că poate fi chiar el ceea ce Călinescu nu a fost în epoca sa. Autoportretul în oglindă pe care i-l atribuie lui Călinescu în capitolul final i se potriveşte lui Terian. Ceea ce-i lipseşte lui Călinescu are Terian, care, iată, recurge la un paradox care constă în utilizarea mijloacelor caracteristice criticii lui Lovinescu şi Ibrăileanu. Altfel spus, ne oferă un Călinescu văzut (şi) prin lentilele celor mai importanţi contracandidaţi din perioada interbelică.

O contribuţie majoră

Dacă nu ar fi desuet, aş folosi pentru a defini această carte cuvântul erudiţie. Pentru că, în definitiv, despre asta e vorba. Andrei Terian probează nu doar întinse cunoştinţe, ci şi ştiinţa de a opera cu ele, de a le folosi pentru a (re) şi (des)compune un sistem critic eterogen, pe care caută să-l fixeze în clasificări şi subclasificări, să-i stabilească sursele, filiaţiile şi efectele pentru a-l epuiza. Construind el însuşi un sistem al decriptării sistemului călinescian, Terian dovedeşte apetit pentru a fi un veritabil părinte al unei teorii critice inexistente deocamdată în literatura română. Plasând critica lui Călinescu sub influenţa lui Croce şi Taine şi stabilindu-i trei etape majore: „proiectul etnocentric”, „sensul clasicismului” şi „pentru realismul socialist”, tânărul critic reuşeşte să stăpânească o activitate critică inegală, pe care o adună, o împarte, o întoarce pe toate feţele şi o diagnostichează cu precizie chirurgicală. A reuşi să pui ordine în haos e o întreprindere dificilă, iar autorul găseşte de fiecare dată mijloacele prin care să-şi strunească materialul enorm cu care lucrează.

După un demers excelent, desfăşurat pe mai bine de 700 de pagini, el demonstrează un lucru ştiut de toată lumea: „În concluzie, prin noutăţile pe car le-a adus în raport cu precursorii săi, prin acţiunea lui în contextul epocii noastre interbelice şi, nu în ultimul rând, prin impactul pe care (…) l-a avut asupra posterităţii, G. Călinescu rămâne cel mai important critic al literaturii române.” (p. 552) După o amplă analiză comparativă, judecata este completată printr-o raportare la critica europeană: „… G. Călinescu este unul dintre marii critici şi istorici literari est-europeni din prima jumătate a secolului trecut.” (p.656) De altminteri, cam toate concluziile lui Andrei Terian au caracter definitiv, fiind greu contestabile, ţinând cont de aparatul demonstrativ care le susţine. Criticul de la „Cultura” are capacitatea de a fixa în formule „inconturnabile” (cum spune Nicolae Manolescu, pe coperta finală) componentele definitorii ale criticii călinesciene: „…raportat la direcţiile majore din critica europeană a secolului trecut, sistemul lui G. Călinescu trebuie considerat o doctrină de orientare idealistă (în principiu, nominalistă; în realitate nu fără anumite modulaţii categoriale), care în ciuda direcţiei sale declarate, a operat, de fapt, (şi) cu o platformă conceptuală de tip «materialist» (determinist). Iar această dublă orientare a asigurat în egală măsură reuşitele, dar şi eşecurile sistemului călinescian.” (p. 467)

Cartea nu este doar un consistent eseu (meta)critic aplicativ, ci şi o lucrare în care sunt abordate numeroase dintre problemele controversate ale literaturii şi criticii noastre. Andrei Terian nu se limitează la Călinescu, ci face numeroase trimiteri care acoperă, la modul polemic, mai toate chestiunile delicate, pornind de la statutul literaturii vechi şi exagerările protocroniste la situaţia criticii actuale. Spirit analitic, el sintetizează cu uşurinţă, demontează prejudecăţi, recuperează ce e de recuperat, desfiinţează ceea ce trebuie desfiinţat şi recompune, implicit, un tablou sinoptic al literaturii române. Intuiesc aici germenii unei viitoare istorii a literaturii române, pe care nu e exclus ca Terian să o realizeze cândva.

Utopia lui Terian

Aşa cum se întrevede în finalul capitolului „Călinescu în timp şi spaţiu”, ambiţia (legitimă, deşi greu de pus în practică) autorului este aceea de a obţine pentru critica românească (şi implicit pentru sine) (re)cunoaşterea internaţională. Miză uriaşă, dezirabilă pentru cultura noastră, dar cumva stranie câtă vreme acesta este unul dintre foarte puţinele pasaje unde Andrei Terian pare a-şi pierde luciditatea, lăsându-se furat de visul universalităţii, pe care el însuşi îl demontase în cazul lui Călinescu: „Căci nimeni nu ne poate interzice să sperăm că va veni o zi când criticii români vor fi (re)cunoscuţi în marile universităţi europene şi americane, când exegezele româneşti vor fi cerute şi publicate de editurile occidentale, când istoricii noştri literari vor vorbi la congresele şi seminariile internaţionale despre Eminescu şi Creangă şi, mai ales, că străinii ne vor asculta cu interes şi chiar cu dorinţa de a-i citi şi comenta pe scriitorii noştri.” (p. 657) Sceptic în privinţa acestei utopii, sunt însă aproape convins că Andrei Terian va face carieră strălucită pe teren autohton şi va completa, pentru secolul al XXI-lea, triada Maioresu-Lovinescu-Călinescu, pe care el însuşi o consideră definitorie în canonul critic al secolului precedent.

Trup sfânt…

Despărţirea de călinescianism, socotit de o „nedorită actualitate”, fiindcă a obturat şi obturează încă orientarea criticii româneşti pe un drum „sincron” cu cea europeană şi americană, nu se realizează însă atât de lesne. Paradoxal, ceea ce Andrei Terian îşi propune în teorie, îi iese doar pe jumătate în practică. Şi culmea, nu neapărat din vina lui. Scriind mereu conştient că trebuie să se plaseze la jumătatea drumului dintre situarea în descendenţa lui Călinescu şi depăşirea acestui prag simbolic, criticul contemporan sfârşeşte asemenea şarpelui Uroboros, Fiindcă, vrând-nevrând, se află într-un impas greu trecut. Simptomatică pentru dificultăţile acestui proces de separare ombilicală este chiar contaminarea din ultimele pagini, unde, vorbind despre „a cincea esenţă”, Andrei Terian utilizează (nu-mi pot da seama dacă voluntar sau nu) chiar limbajul maestrului său spiritual: „Căci, pentru a confirma sau nega o atare ipoteză, criticul ar trebui să plutească printre corpurile celeste pentru a le testa consistenţa; dar criticul e condamnat să rămână de-a pururi în lumea sublunară. Şi apoi, chiar dacă ar ajunge vreodată în spaţiile siderale, el ar trebui să vorbească graiul îngerilor pentru a transmite mai departe ceea ce a cunoscut acolo…” (p.663) Sunt rândurile cele mai „călinesciene” şi, în definitiv, cele mai frumoase ale unui construct impresionant, de o luciditate tăioasă, rece. Sau, dacă vreţi, este dovada că despărţirea de Călinescu nu se poate face uşor şi cere sacrificiu, ca în cunoscutul poem barbian.

Adrian JICU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala