Dan Perşa – Groaza ca divertisment

Dacă SF-ul împărtăşeşte cumva optimismul emancipării omenirii prin ştiinţă, la fel de bine i se poate atribui, vorbind la modul concret de această dată (cu cărţile pe masă), despre atracţia lui spre problematica privind aplicaţiile tehnologice ale ştiinţei. Dacă ştiinţa (pozitivismul) ca atare însemna  cunoaştere, ea, ştiinţa, nu a rămas la stadiul cercetării în scopul pur al cunoaşterii, ci s-a preschimbat în „cercetare fundamentală”, slujind tehnologia, realizată în vederea acţiunilor directe asupra mediului şi în general asupra realităţii (pentru amănunte v. Liviu Petrescu „Poetica postmodernismului”, 1988). Ar fi fost nevoie, desigur, de elaborarea unor strategii de transformare a realităţii (ele astăzi sunt reglementate juridic: chiar zilele trecute în SUA s-a interzis clonarea: opozanţii clonării au adus argumente morale, susţinătorii ei au afirmat că revenim la barbarie), însă s-a simţit mai puţin nevoia lor, decât nevoia de a experimenta asupra realităţii. Astfel de experimente poartă numele de „inginerie”, între care cea mai cunoscută este ingineria genetică. SF-ul a fost interesat de transformarea realităţii pornite din realizările ştiinţei, valorificând rezultatele fie optimist, fie într-un registru dezaprobator. De obicei negativ, căci resursele genului se concentrează în zona senzaţionalului, în cazul de faţă acesta manifestându-se ca avertisment prăpăstios. Multe din aceste romane SF se dezvoltă pe ramura horror a genului. Exemplul clasic e chir romanul considerat a fi primul în serie: „Frankenstein” de Mary Shelley. Multe alte romane apoi, chiar dacă nu au scrise ca în mod expre să fie horror, ci s-au vrut mai degrabă scenarii ipotetice despre întorsăturile ce le-ar putea lua evenimentele în încercarea unora de a transforma realitatea, ele dau un fior de groază. Regină a rămas genetica, pasămite întrucât se pretează la o gamă inepuizabilă de scenarii de groază. De multe spaima de invazie („Războiul lumilor”) se contopeşte acestei ramuri a SF-ului: invazia porneşte din laboratoare. Însă, pentru a fi posibilă apariţia unui roman ca „Frankestein”, un roman de groază cu totul emancipat de sub tutela fantasticului (e fără îndoială un roman SF, nu unul gotic), ştiinţa trebuia să ajungă în stadiul tehnologiilor şi ingineriilor chiar. E evident că prima inginerie nu putea fi decât cea medicală, căci medicina e probabil prima dintre ştiinţe. Mai mult, ea are legătura cea mai intimă cu omul. Îi poate conserva sau întrerupe viaţa, ba se prelungeşte şi dincolo de viaţă, prin autopsie şi practica legistică. Prima transformare a realităţii pe care şi-o închipuie un om, Mary Shelley, este să-i fie dată viaţă unui corp inert: este deci legată de medicină. Totul se produce însă după o cercetare ştiinţifică minuţioasă a unui student, care descoperă notiţele unui savant. Preparativele „cercetării fundamentale” sunt prea evidente, ca să punem povestirea închipuită de soţia poetului britanic pe seama faptului că medicina e cea mai veche ştiinţă. Forma mentis cum că omul poate acţiona asupra naturii şi poate interveni în transformarea realităţii, funcţiona la acea vreme când Byron îşi scria poemele romantice, cu suficientă forţă pentru a determina o noutate literară. E drept, o noutate literară ce ne transportă la începutul epocii industriale, în plină perioadă, artisticeşte, romantică. Vedem deci unde sunt situate în timp originile SF-ului. Povestea scrisă de Mary Shelley a luat naştere când ea, Byron şi Shelley au hotărât să compună o istorisire care să îngrozească. În ce îl priveşte pe E.A. Poe, scopul declarat de el însuşi e şi mai evident: vroia senzaţie. Vroia ca, prezidând o farsă, să-i dea credibilitate prin intervenţia (posibilă) a ştiinţei şi să prezinte „oamenii din lună” drept reali. Scopul originar al SF-ului: să producă groază sau să producă senzaţie, deşi ar părea unul eminamente estetic, e, de fapt, în primul caz, legat de divertismentul mai puţin ortodox, iar în al doilea este legat de box office. Ştiinţa aduce groaza ca divertisment şi senzaţionalul ca sursă de venituri.

Un fapt ciudat merită să fie amintit aici. Deşi nu a fost niciodată în vogă cu adevărat, totuşi, o altă ramură a SF-ului, putea să existe cu bune sorţi de vandabilitate. Anume, acea ramură ce avea în vedere o ştiinţă mai mult ipotetică (fapt cu atât mai promiţător pentru un roman SF): ingineria socială. De aici putea lua naştere o întreagă clasă SF, pasibilă să producă „sincretismul” utopiei, distopiei şi chiar a ficţiunilor antitotalitare cu romanul SF. Această clasă a rămas însă într-un stadiu primitiv. Dacă te gândeşti la exemple notabile, cel puţin mie nu îmi vine în mine decât cartea lui Bradbury „256 Farenheit” şi cărţile antitolitare ale lui Orwell, nişte cărţi prea puţin SF. Filonul SF ar fi putut fi în acest caz bănuita inginerie socială. Se puteau naşte o literatură SF din întrebări de genul: există societăţi oculte, guvernanţi tainici, care acţionează pentru transformarea lumii în care trăim? Cum o fac, de ce o fac, care le sunt intenţiile ultime şi dacă au o justificare morală. A fost instaurarea comunismului în Rusia un fapt istoric natural, sau un experiment social? Şi dacă a fost un experiment, cui îi era util? Poate pregătea învăţăminte pentru instaurarea celui de al III-lea Reich? Şi Hitler cumva nu a fost manipulat din umbră să instaureze Reichul în momentul când experimentul părea reuşit, având şi misiunea să distrugă „marele laborator social”, URSS? (Rezum întrebările la Europa, dar ele se pot cu uşurinţă extinde spre o conspiraţie a oricăror dintre marile puteri bine intenţionate, sau a marilor frustrate de pierderea războiului). Să zicem că astfel de scenarii, deşi miza lor senzaţională e foarte ridicată, nu pot prinde la oamenii civilizaţi, din pricina dozei prea mari de supoziţii, ce imprimă un curs paranoic poveştii. E drept, astfel de poveşti prind în momentele de cotitură, cum au fost la noi anii postrevoluţionari, ani de „scenarită”. Dar se putea naşte şi o altă literatură SF, mai blândă, pe temeiul teoriilor despre masele umane. Nu s-a întâmplat aşa ceva, deşi secolul abia trecut a fost marcat profund de problemele maselor. Răspunsul la întrebarea: de ce nu a luat naştere o asemenea literatură SF?, ar fi releant pentru multe dintre lucrurile ce s-au produs în lume în ultimii douăzeci – treizeci de ani. José Ortega y Gasset vorbea, spre sfârşitul anilor ‚’20, despre omul-masă, pe care îl numea şi snobul, omul „golit de propriul său destin”. Acesta „nu simte că trăieşte pe pământ pentru a face ceva anume şi de nestrămutat”. Omul-masă e, am putea spune, tatăl „burghezului” de care vorbeşte Octavian Soviany apud Jacques Éllul, „purtătorul unui uriaş gol interior” şi, desigur, străbunicul „omului hedonist”, din fericire doar imaginat. Dacă „omul-masă”, „burghezul” suntem … noi, atunci, aflaţi în propriul nostru sistem de referinţă, nu avem cu ne observa pe noi înşine. Nu ştim dacă suntem ei. Însă cartea lui Soviany „Textualism, postmodernism, apocaliptic”, pare a identifica în omul actual tocmai „burghezul”. Atunci s-ar explica de ce romanul SF despre masele umane, despre mişcarea lor, despre diversitatea culturală etc a rămas atât de vag reprezentat şi, atunci când este, vine mai degrabă pe filieră americană. Căci „burghezul” e omul lipsit de suspiciuni faţă de ce se întâmplă în jurul lui şi e cu totul eliberat, zice el, de prejudecăţi (= neasumarea nici unei responsabilităţi).

În fine, supoziţiile nu au avut alt rol decât a înlocui nişte concluzii. Ele au reprezentat un mod ceva mai dinamic de a spune că pot fi depistate cel puţin două clase de romane SF (al treilea se întrevede), fiecare adunând în jurul lor mai multe categorii altfel aparent disparate. Un roman SF „medical”, care adună în jurul lui şi romanul ecologist şi romanul avertisment şi horrorul şi romanul cu invadatori. Altă clasă, mai slab reprezentată, e cea a romanului SF social, ce adună alături utopii, distopii, ficţiuni antitotalitare, romanul contactului între specii, romanul ingineriei planetare etc. Ar mai fi o clasă, să-i spunem a roamnului SF „cosmic”, legat de tehnologia spaţială. Vehiculul şi călătoria cosmică, robinsoniada cosmică, dezvoltându-se spre paradoxurile temporale, „găuri de vierme” – într-o vorbă romane de aventuri utilizând cel mai feeric arsenal de recuzite SF. (Căci trebuia să avem măcar o concluzie, ca să nu dezamăgim cititorul).