Dezvăluirile „prea-fericitului” diarist Alex. Ştefănescu

Mici ironii şi remarci maliţioase au stârnit valul de plecări de la România literară. Revista-fanion a Uniunii Scriitorilor e altfel fără Gabriel Dimisianu, Constanţa Buzea, Adriana Bittel, Daniel-Cristea Enache, Pavel Şuşară, Tudorel Urian, Cristian Theodorescu; dar mai ales fără redactorul ei şef de atâta vreme, Alex. Ştefănescu. A pierdut, a câştigat publicaţia? Cei mai mulţi spun că a pierdut din şarmul şi bogăţia ei de idei, din deschiderile ei spre cele patru zări, ori din eleganţa şi umorul eseisticii literar-artistice; nu ne pronunţăm, deşi parcă silueta ei de acum e cam austeră şi cam fără seva publicisticii literare ce seducea mulţi cititori şi din domenii extraliterare. Multe din acestea se reflectă – fără voie parcă – şi în cartea lui Alex. Ştefănescu. Aceasta ne-a împins însă să observăm avalanşa de scrieri de acest gen, apărute în ultimul interval de timp (jurnale, amintiri, memorii, autobiografii etc.), semnate de autori de raftul întâi: Valeriu Anania, Adrian Marino, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Balotă, Aurora Liiceanu, Gabriel Chifu, Constanţa Buzea, Nicolae Breban, Nicolae Manolescu şi, iată, Alex. Ştefănescu, la a cărui carte ne vom opri aici. Care o fi motivaţia acestei aglomerări în genul vizat? Ieşirea din scenă sau pregătirea ieşirii unei anume generaţii? Limpezirea survenită după vreo două decenii postdecembriste? Cedarea de teren de către ficţiune la asaltul realităţii? Se va mai vedea. E mai interesant poate să distingem dominantele tematice ale cărţilor publicate de autorii enumeraţi. În ordine: istoria demacheată a relaţiei biserică-politică în deceniile postbelice; o latură urâtă a lumii literare; eleganţa discretă a vieţii universitare; orgoliul spiritului filosofic liber; înţelepciunea cărturarului trecut prin istorie; eroismul soţiei mândră de sine; farmecul scriitorului din generaţia de mijloc; frumuseţea interioară a unei poete-mame; trufia romancierului nesatisfăcut de critică; echilibrul bine temperat al istoricului literar şi, în cartea la care ne oprim, jovialitatea scriitorului „cu casă la ţară”.*

Fie-ne permis, din capul locului, să mărturisim că, de mult timp, n-am parcurs cu mai mare plăcere o carte, chiar dacă autorul, în stilu-i şi viziunea caracteristice, începând chiar de la titlu, se joacă în faţa spectacolului lumii – rareori se încruntă (doar când constată că a îmbătrânit, sau că comilitonii săi politici s-au împuţinat şi s-au rărit), îi priveşte ironic, de sus din elicopter, pe cei care n-au venit la prezentarea Istoriei literaturii… („cartea vieţii” – 2950 grame), n-are linişte până n-o găseşte pe Lolita – căţeluşa sa iubită, ori se amuză, cu mult respect, observând competenţa de ospătar-gazdă a fostului său profesor Nicolae Manolescu, pe care-l vizitează la casa de la Câmpulung-Muscel, nu departe de a lui Patapievici. Nu-i vorbă, are şi multe emoţii redactorul-şef al României literare: caută ore întregi plicul cu valuta pregătită pentru a vizita S.U.A.; aleargă disperat pe plaja mării să salveze o femeie care răcnea în noapte (de fapt se acupla cu un mascul); trăieşte episoade epopeice în căutarea pisicii Chiţi, care îl va trăda până la urmă; trăieşte emoţii precum la olimpiadele de limba şi literatura română în aşteptarea hotărârii juriului Uniunii Scriitorilor, pe 2005, care îi va conferi Premiul special, înmânat de Augustin Buzura; dar poate cea mai frumoasă şi mai profundă emoţie e revederea casei din Boroaia a bunicii sale, unde, împreună cu familia, a trăit în copilărie clipe unice.

Imaginea anilor 2005, 2006 şi 2007 se conturează în însemnări succesive, aproape zilnice, care îmbracă forme literare de mare diversitate şi cu pronunţată independenţă semantică precum: proze scurte, schiţe, micropovestiri, mici sau întinse confesiuni, meditaţii, scurte naraţiuni, glume inventate sau în circulaţie, note publicistice, însemnări de istoric literar sau de cronicar, amintiri, evocări lirice, dialoguri, descrieri etc. Spaţii în care se mişcă eul diaristului e tot pe atât de divers: redacţia României literare, săli publice (lansări, conferinţe), localităţi (Suceava, Braşov, Bacău, Arad), şoselele patriei etc. Se perindă personalităţi şi personaje: şoferul redacţiei, Ana Blandiana, Geo Dumitrescu, Tatulici, Domniţa Ştefănescu, soţia domniei sale, Caramitru, Mircea Dinescu şi alţii. Un asemenea concept de proză jurnalieră are desigur efecte de menţinere a interesului cititorului, înviorând mereu ritmul epic şi schimbând perspectiva. Se vede, ca şi altădată, că autorul e un prozator care captează realitatea cu farmecul, ineditul şi puterea ei de seducţie, pentru că e înzestrat cu un acut spirit de observaţie, cu puterea de a distinge aparenţele de semnificaţie, cu simţul umorului şi al ironiei, dar mai ales cu replica scăpărătoare într-un dialog şi capacitatea de a decupa o secvenţă sugestivă din tabloul realităţii confuze. Sunt pline de farmec episoadele cu aşezarea pozelor scriitorilor în Istoria literaturii…, evocarea unei „zile a scriitorului”, poemele polemice cu Carmen Muşat – redactor-şef la o revistă culturală (inclusiv groaza că, după criticile formulate de Paul Cernat – soţul ei, ar putea să-l bombardeze cu critici şi copiii acestora), scurta istorie a prostului gust la români în ultimii cincizeci de ani, evocarea instrumentelor sale de scris din clasele primare şi până acum, proiectarea competiţiei cu un tânăr, inclusiv în proba virilităţii, starea de încântare a proprietarului casei şi a grădinii, uimirea pentru performanţele profesionale ale surorii sale etc.

Noi, cititorii săi, şi cei care urmărim apariţiile sale la T.V. Cultural pentru „Tichia de mărgăritar”, am învăţat câte ceva pentru analiza şi evaluarea unor texte şi de la domnia sa: acurateţea interpretării, nuanţarea evaluării, bunul gust şi observarea critică a valorilor expresive. De aceea, cu toată consideraţia, credem că în unele pagini ale Jurnalului secret stă la pândă ori chiar se iţeşte frivolitatea (visul cu „o femeie îmbrăcată” – p. 114), în altele se simte derizoriul cotidian (reluarea perpetuă a autoironiei – cred! – privind „cel mai sexy critic şi istoric literar”), lipsa profunzimii şi pericolul banalităţii; în altă parte, descrierea unor secvenţe porno cu actul sexual „în direct” îi sugerează diaristului comparaţia cu o pompă în care falusul şi vaginul sunt componentele acesteia; asta mi-aminteşte de proza greţoasă a unei douămiiste şi nu cred că valoarea literară consistă în asemenea imagini anatomico-fiziologice.

Sigur, aceste poticniri stilistice nu prea se observă datorită jovialităţii aproape perpetue, limbajului colocvial şi vervei oralităţii, sincerităţii liminare şi umorului contagios (deşi bătea la uşă pensionarea!?).

S-ar putea spune, cu un termen al lui N. Manolescu, că Jurnalul secret se derulează sub presiunea prezenteismului, iar în ce ne priveşte, am fost seduşi de lumea literară din mijlocul căreia ni se adresează un scriitor cu disponibilităţi afective şi ideatice multiple: din cartea sa, vedem că Alex. Ştefănescu poate fi melancolic, bonom, ironic şi autoironic, reflexiv şi generos, plaiserist şi liric, hedonist şi orgolios, consecvent şi riguros, gurmand şi satiric.

Secvenţa emblematică însă nu poate fi decât el însuşi jucând fotbal cu N. Manolescu, în echipe adverse, iar arbitrajul fiind asigurat de Ana Blandiana (ca la Zilele călinesciene de la Oneşti).

Grigore CODRESCU