ABONAMENTE
direct la redacţie!
Abonamente la Revista Ateneu Pentru informaţii suplimentare, apasă aici!
___________________

• • • • • • •


Cititorii
din judeţul Bacău
pot cumpăra
revista ATENEU
de la chioşcurile reţelei
"AVATAR"
şi de la redacţie.

• • • • • • •

• • • • • • •

Dintr-o margine de criză

Trecem prin mari încercări, în proporţii diferite, fiecare în chipul său. În chiar mijlocul crizei, prăpădul inundaţiilor, furtunilor, vijeliilor şi grindinii a mântuit de-a valma aşezări după aşezări. Agricultură la pământ ori în aer, după cum îţi vine să şuguieşti cu amărăciune, case prăvălite, înghiţite de viituri, vieţi pierdute, într-un cuvânt, civilizaţie intrată în nămol, atinsă de atâtea ori în anii din urmă. Nimic nu mai pare să fie aşezat trainic. Cărămizile de chirpici cedează, înapoind apelor mâlul aluviunilor, gospodăriile se împrăştie, acareturile de răzleţesc, se amestecă cu lutul, cu automobilele răsturnate, vitele se îneacă neputincioase. Pentru cel prins de şuvoaie prăpădul sfârşitului se arată în ultima clipeală, fără să mai aibă răgazul necesar de a-şi arunca gândul spre o salvare pe apucate. Ultima închidere a pleoapelor încă ar mai da seama de zvonul vieţii amestecat cu răceala morţii neîndurătoare. De altfel, totuna i-ar fi, după cum deznădejdea nu-i poate da aripi neajutoratului şi neputinciosului. Că zice şi cronicarul din veac: „Că lăcrimile săracilor nice soarele, nice vântul nu le poate usca (…) Oh, oh, oh, săracă ţară a Moldovei”…

Limbajul codurilor meteorologilor traversează funest harta ţării, dând brânci slabelor speranţe asemenea flamurilor unei oştiri duşmane: galben, portocaliu, roşu. Şi totuşi codurile vestesc mai temeinic, mai explicit şi punctual primejdia decât o făceau odinioară precar, în tradiţia experienţei seculare, după numeroasele observaţii ale locuitorilor, avertizările neobişnuite ale jivinilor şi animalelor domestice în preajma schimbării vremii.

De data asta inundaţiile s-au produs cu un adaos de deznădejde pe fondul măsurilor de austeritate impuse de bugetul sărac. Tot felul de cauze au fost invocate pentru explicarea oportunităţii acestor iniţiative grabnice, fără de care noua tranşă a împrumutului extern ar fi fost exclusă. Dar întotdeauna, oricare ar fi regimul politic, în situaţii limită sunt de obicei lovite mulţimile lipsite de apărare. Încât, dându-se din colţ în colţ, ca şi cum criza s-ar fi propagat instantaneu, pe nepusă masă, guvernul şi preşedintele ţării au găsit de cuviinţă că reducerea salariilor şi pensiilor ar fi soluţia cea mai potrivită, secondată, desigur de altele care priveau reduceri de cheltuieli şi personal în cutare domenii şi sectoare.

Lucrurile nu se urnesc din multe cauze. Iar răul îşi trage sevele din adâncuri, din guvernările postdecembriste succesive şi mai ales din esenţa lumii în care am intrat după 1989. Oricât am da vina pe putregaiul comunist, pe maleficul regim care ar fi dus, cum se spune, ţara de râpă şi pe oameni în pragul disperării, trecerea spre postcomunism s-a făcut fără nici o datorie externă, cu economia încă funcţionând, bună-rea, cum au prins-o evenimentele din decembrie 1989, cu o sumă importantă în vistieria statului. În doar 20 de ani, înţelegeţi domnilor?, în două decenii de borfăşeală sofisticată, pe alocuri cu iz elitist, în esenţă cu superioare calificări în ale hoţiei la locul de muncă, s-a furat totul „pe rudă, pe sămânţă”, lăsându-se neatinse cocioabele, dar însuşindu-se şi pământuri ale celor lipsiţi de putere, cu o viteză ameţitoare şi cu largul concurs al statului de drept, mereu invocat ca o mare achiziţie a democraţiilor capitaliste.

Acum trebuie avut în vedere aspectul respectării sfintei şi intangibilei proprietăţi. Bine, se înţelege că s-a furat şi înstrăinat, că în urma furtului, prădăciunilor şi distrugerilor cu nemiluita au răsărit vile şi palate şi mai răsar voioase la soare, că s-au ghidosit cu mare fereală conturi în bănci străine. Dar poporul acesta nenorocit fusese şi el proprietar al unor realizări şi avuţii risipite pe nimic, trecut în proprietate particulară, adesea în dispreţul legii. Ce a folosit poporul – nume generic larg invocat în campanii electorale – din toată această irosire în schimbul avantajelor obţinute de câţiva îmbuibaţi? De ce nu merge acum economia? Care economie, domnilor? Cea pusă pe chituci? Iar statul de drept a văzut şi a tăcut, ba chiar a consiliat cu vârf şi îndesat prădăciunea naţională, impasibil la atentatul la siguranţa naţională. Trebuie spus că tot înstrăinând şi înstrăinând, la vreme de criză statul nu prea mai e sigur de pârghiile dezvoltării economice, dacă mai stăpâneşte acele pârghii. Şi atunci ce face acest stat ameninţat cu decăderea puterii? Aleargă pe la creditori, se îndatorează şi pune în dependenţă de alţii pe cei ce ne vor urma. Şi asta, prin urmare, nu se numeşte atentat la siguranţa naţională? Nu, dimpotrivă, s-ar părea că cleveteala mea capătă asemenea atribuţii periculoase.

Pe lângă ferfeniţirea industriei, a economiei, păgubosul nostru capitalism, original ca şi democraţia postdecembristă, păcătuieşte prin proasta organizare a producţiei şi a muncii. Să adăugăm pe aceeaşi balanţă birocraţia, corupţia, bâlbâielile din strategia economică, aspecte care îi descurajează pe micii investitori interni şi-i alungă pe cei externi, păstrând aproape clientela furnizoare de buget electoral; că numai mâine nu-i poimâine şi în curând bat alegerile la uşă. Iar „întoarcerea la popor” în condiţiile în care i-ai întors fundul, nu va fi prea comodă.

În timpul inundaţiilor au fost şi schimburi de replici mai aprinse între oficiali şi sinistraţi. Ba o doamnă a minţit că s-au dat bani pentru un dig, ba că alta de la ţară n-are pâine, ba că nu se fac asigurări ale bunurilor imobile. O întreagă încâlceală de investigaţii a condus la adevărul că bani pentru dig s-au dat, iar admonestarea doamnei necăjite s-a făcut, pe degeaba. Cineva ar trebui să-şi prezinte scuze, indiferent de funcţia pe care a deţine. Apoi, ca să-ţi capeţi pâinea, la ţară trebuie să lucrezi pământul. Ştie oficiala persoană cât o costă pe săraca doamnă aceste lucrări?

Dacă i-ar avea, nu s-ar plânge preşedintelui ţării. Pentru că domnia sa vine şi pleacă, iar ea rămâne în calea nevoilor. Dar s-a întrebat cineva în ţara asta nenorocită dacă nevoile respectivei bătrâne şi alte altor năpăstuiţi nu sunt cumva o problemă de stat?

În cadrul discuţiilor despre măsurile de austeritate, demnul preşedinte al ţării a făcut precizarea că nu trebuie încurajată nemunca. Foarte bine. Dar ne întrebăm şi noi dacă n-ar trebui amendată proasta organizare a muncii. De ce nu avem locuri de muncă, de ce nu creem locuri de muncă prin conversie socială? Şi mai ales de ce se discută atât de mult despre impozitarea pensiilor? Bine, suntem de acord cu domnul preşedinte că orice venit trebuie impozitat. Dar impozitele colectate de-a lungul timpului pentru viitoarea pensie nu sunt venituri, cum s-ar crede. Altfel, riscăm să ajungem la concluzia că pensia e un cadou costisitor, te pomeneşti că ceva asemănător comisioanelor grase ale îmbogăţiţilor, comisioane care nu se ştie dacă şi cum au fost ori vor fi impozitate. Oare nu s-o găsi vreun economist mai experimentat care să ştie a face diferenţa între pensie şi venit?

Victor MITOCARU

Nu poti comenta acest articol.

revista presei Romania Culturala